Harpa și umbra – Alejo Carpentier

Alejo Carpentier (1904- 1980), cubanez, s-a născut în Elveția din părinți francezi și este unul dintre promotorii realismului magic (romanul său, Regatul acestei lumi, scris în timpul șederii în Venezuela și publicat în 1949, fiind considerat de mulți critici ca primul care ar aparține acestui stil (dar de factură mai degrabă realistă decât magică, trecându-se cu vederea magistralul Oameni de porumb al lui Miguel Angel Asturias, apărut în același an și care, în opinia mea, ar trebui să aibă întâietate), influența sa extinzându-se mult în afara granițelor Cubei, în întreaga Americă Latină. A fost prieten cu Asturias (care a și luat premiul Nobel pentru Literatură în 1967), Pablo Neruda (Premiul Nobel pentru Literatură în 1971) și se spune că după publicarea romanului său Explozie într-o catedrală (1962), Gabriel Garcia Marquez (Premiul Nobel pentru Literatură în 1982) a refăcut în întregime Un veac de singurătate. Dacă acest lucru este sau nu adevărat are o mai mică relevanță, importantă este neîndoielnica și puternica amprentă pe care Alejo Cartentier și-a lăsat-o în literatura sud-americană și inclusiv în cea universală.

Harpa și umbra, romanul despre care am să vorbesc în continuare, este ultima carte pe care a scris-o, aceasta apărând în 1978 și fiind recompensată cu prestigiosul premiul francez Médicis étranger (printre laureații săi aflându-se importanți scriitori de talie mondială, cum ar fi Milan Kundera, Julio Cortázar, Dorris Lessing, Umberto Eco, Orhan Pamuk, Phillip Roth ori Michael Ondaatje) și tratează expedițiile către Indii ale lui Christofor Columb, soldate cu descoperirea insulelor Caraibe și inclusiv a Americii, precum și o discuție fictivă vizavi de posibila sa canonizare.

Cartea este împărțită în trei părți distincte, clar delimitate între ele atât prin natura subiectului tratat, a felului în care este acesta adus în discuție, dar și a perioadei de timp în care se petrece acțiunea. În prima parte, datată 1851, îl avem ca personaj principal pe Papa Pius al IX-lea, care, după numeroase amânări, se revede nevoit să evalueze cererea de beatificare a celebrului navigator genovez. Plicticos și adormitor în mare măsură, capitolul se pierde în descrieri nesfârșite, lipsite de relevanță și momente a căror singură contribuție constă în pregătirea cititorului pentru o a doua parte, mult mai interesantă și mai bogată în evenimente, în care Cristofor Columb devine eroul principal. Redat din propria sa perspectivă sub forma rememorării, de pe patul de moarte, a celor trei expediții la care a luat parte, capitolul ne prezintă un navigator ahtiat după aur și după faima și prestigiul pe care acesta i-l conferă, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge scopurile, ajungând să se creadă chiar egalul unui rege („mă simţeam egal cu orice monarh şi, fără tiară bătută cu nestemate, dar aureolat de nimbul Marii mele Idei, valoram tot atâta cât valorau coroanele Castiliei şi Aragonului la un loc”). Seducând-o pe regina Isabela a Spaniei reușește, după nenumărate amânări, să obțină de la ea cele trei caravele necesare începerii expediției. În fruntea unui echipaj format din „creştini recent botezaţi, pungaşi urmăriţi de poliţie, circumcişi ameninţaţi cu expulzarea, picaros şi aventurieri, nu oameni ai mării, care să ştie să ridice şi să coboare pânzele”, Columb, după ce îi amenință și le promită tot felul de comori pentru a-i determina să nu se revolte, izbutește în cele din urmă să atingă mult visatul pământ, însă descoperă o țară săracă, „locuită de bărbaţi goi şi de femei care purtau, ca singur obiect de îmbrăcăminte, cârpe de bumbac ce abia le acopereau ruşinea” și este nevoit să se întoarcă în Spania cu mâna aproape goală (nu chiar goală, pentru că luase cu el câteva plante, ceva aur, mai mulți papagali și șapte sclavi care și-au dat în cele din urmă obștescul sfârșit, răpuși de tot felul de boli cu care nu erau obișnuiți). Dar acesta (Columb) nu se lasă descurajat și dacă aur nu poate obține, se decide ca în numele Bisericii și sub pretextul îmblânzirii lor, să-i răpească pe băstinași și să-i vândă ca sclavi („Acum le dau, din ce în ce mai des, numele de canibali — deşi niciodată nu i-am văzut hrănindu-se cu carne de om. India Mirodeniilor se transformă din ce în ce mai mult pentru mine în India Canibalilor. Canibali puţin primejdioşi — insist asupra acestui fapt —, dar care nu pot fi lăsaţi fără să cunoască sfânta noastră religie; canibali ale căror suflete trebuie să fie salvate (grija aceasta ne-a cuprins dintr-o dată!), aşa cum au fost salvate sufletele milioanelor de bărbaţi şi de femei din lumea păgână prin cuvântul Apostolilor Domnului. Dar, cum e lucru vădit că aici nu-i chip să-i îndoctrinezi pe aceşti canibali, din pricină că noi nu cunoaştem limbile lor, care sunt, după cum încep să mă încredinţez tot mai mult, foarte diferite şi numeroase, soluţia acestei grave probleme, care nu poate lăsa indiferentă Biserica, constă în strămutarea lor în Spania, în calitate de sclavi. De sclavi, am spus. Cer autorizaţie pentru comerţul de sclavi.”). Cum nici acest plan nu-i reușește, regina Isabela opunându-se vehement comerțului cu sclavi, Columbus, în cea de-a treia expediție a sa, alege o stratagemă mai directă, misionarismul, cu scopul obținerii de forță de muncă gratuită („Şi, aşa cum încercasem să înlocuiesc Aurul din Indii cu Carnea din Indii, văzând că nu găsesc aur şi nici nu pot vinde carne vie, am început — ucenic de vrăjitor — să înlocuiesc aurul şi carnea cu Cuvinte. Mari, frumoase, grase, suculente, bogate cuvinte, purtate în strălucitor alai de înţelepţi, învăţaţi, Profeţi şi Filosofi. Pentru că n-am găsit atât de trâmbiţata şi mult aşteptata Mină, escamotez obiectul cu iscusinţă de scamator şi-i fac să vadă pe Alteţele Lor că nu tot ce zboară se mănâncă. Coroana Portugaliei a cheltuit sume imense în navigaţii de prestigiu — fără mai mult profit material — care i-au preamărit faima în lume. Ştiu că drumurile mele au costat mult şi au adus beneficii neînsemnate. Dar invoc milioanele — poate că sunt cu adevărat milioane… — de suflete care în felul acesta se vor putea mântui, dacă se vor trimite acolo buni predicatori, ca aceia ce l-au ajutat pe Giovanni di Corvino în dioceza lui Cambaluc.”) Spuneam mai devreme că toate aceste evenimente sunt descrise sub forma unor analepse, Columb amintindu-și-le de pe patul de moarte, în așteptarea duhovnicului, și părând că-și repudiază trecutul („Când mă apropii de labirintul trecutului meu în acest din urmă ceas, sunt cuprins de uimire în faţa vocaţiei mele naturale de farsor, de animator de carnavaluri, de iluzionist, asemeni saltimbancilor care, în Italia, umblă din iarmaroc în iarmaroc — şi se opreau adesea la Savona — şi dau spectacole de teatru cu piese comice, farse cu măşti şi pantomime. Am fost păpuşar şi am umblat de la un tron la altul cu o Cutie cu Minuni. Am fost protagonist al unei sacra rappresentazione când am reprezentat, pentru spaniolii care erau cu mine, marea comedie a Luării în Stăpânire a unor Insule care nici nu voiau să afle aşa ceva. Am fost organizatorul magnific al Marii Parade de la Barcelona — primul mare spectacol cu Indiile Occidentale, cu oameni şi animale autentice, prezentat în faţa publicului din Europa. […] Şi, schimbându-mi costumul, am fost Astrolog şi Vraci făcător de minuni pe plaja aceea din Jamaica unde rămăsesem în cea mai mare mizerie, fără alimente, bolnavi şi, pe deasupra, înconjuraţi de băştinaşi ostili, gata să ne atace. […] Şi am fost Mare Inchizitor, ameninţător şi teribil — n-aş vrea să-mi aduc aminte…”), însă să nu vă lăsați înșelați de actul său de bravadă, de falsa sa căință, căci în ultima parte a cărții ne reîntâlnim cu același escroc desăvârșit,  „în stare să-1 vinzi şi pe Hristos pentru treizeci de dinari!”, după cum îi reproșează pe bună dreptate regina Isabela. De această dată, ca Invizibil, Columbus, mort de secole, asistă la o discuție care are ca temă posibila sa canonizare și la care participă tot felul de personalități și personaje (Victor Hugo, Jules Vernes, Avocatul Diavolului, „cei ce combăteau Legenda Neagră a Cuceririi Spaniole” și câțiva alții). Carpentier se dezlănțuie în această parte, dialogurile fiind spumoase și ilare totodată, ridicându-se definitiv ironia subtilă pe care-o ținuse ascunsă în spatele incongruențelor și discrepanțelor din caracterul lui Cristofor Columb („≪Se încearcă să se împroaşte cu noroi un sentiment care nu a fost altceva decât o iubire foarte omenească, deşi curată… Da, Domnule Avocat al Diavolului, nu mai face, cu mâna dumitale neruşinată, semnele astea vrednice de cărăuşi şi ascultă mai bine ce ne spune contele Roselly de Lorgues despre această idilă autumnală a marelui bărbat: în pofida celor patruzeci şi ceva de ani ai săi, în pofida faptului că era văduv, sărac, avea accent străin şi multe fire de păr alb, o tânără de neam ales şi de o rară frumuseţe a vrut să-i fie prietenă iubitoare. O chema Beatriz şi întrunea toate virtuţile şi toată drăgălăşenia femeii cordobeze… Dar această rază de lumină, care a adus puţină îndrăzneală în inima lui întristată, nu l-a îndepărtat nici o clipă pe marele bărbat de misiunea ce-i fusese hărăzită…≫  ≪N-ar fi cazul să aducem câteva viori ca să putem acompania această înduioşătoare romanţă?≫ — întreabă, insolent, Avocatul Diavolului. ≪Un pic de respect, vă rog!≫ — strigă Preşedintele. ≪Tânăra aceasta, un model de însuşiri alese, pe care marele bărbat o iubea şi o respecta…≫ ≪O respecta atât de mult, încât i-a făcut un copil≫ — şuieră, aproape grosolan, lucifericul avocat”). Din fericire, Domnul Avocat al Diavolului își face de această dată meseria, demonstrând că navigatorul genovez se face vinovat atât de întreținerea unor relații extraconjugale cât și de traficul cu sclavi și împiedică în acest fel canonizarea lui.

Realismul magic prezent în operele lui Carpentier se deosebește de cel abordat de alți scriitori, precum Gabriel Garcia Marquez, Miguel Angel Asturias ori Salman Rushie, prin natura fantasticului care apare în el. Dacă la cei trei autori menționați acesta se distinge în mod clar de realitate (Remedios ascede la cer, Gaspar Ilom vede iepurii din lună, Saleem Sinai comunică prin telepatie), în cazul lui Carpentier realitatea sud-americană, după cum el însuși explică, este atât de tragică și inconsistentă încât pentru un străin poate părea ireală, dacă nu chiar magică. La el există o magie a realului („lo real maravilloso” – realul magic, cu care ne mai încântă, în prezent, și Antonio Lobos Antunes) și nu magia realismului pe care-o întâlnim la ceilalți scriitori menționați mai sus. Uzitând stilul baroc caracteristic genului, ironia subtilă din spatele exagerărilor, referirile metanarative, Alejo Carpentier se apropie prin această carte mai mult de scrierile și scriitura lui Anatole France (dau aici ca exemple doar Insula Pinguinilor și În grădina lui Epicur, dar și de Evanghelia după Isus Cristos a lui Saramago) decât de realismul magic, așa cum este el înțeles. Cu o primă parte monotonă, dar în crescendo, și alte două intrigante și pe alocuri amuzante, Harpa și umbra rămâne ultima piesă de puzzle (și, ironic, prima dacă ar fi să ținem seama de cronologia descoperii Americii Latine) semnată de cel care a ajutat continentul sud-american să-și regăsească, pe plan cultural, identitatea.

Alexandru Ioan Despina