Potopul

Mai era un pic şi trecea de miezul nopţii şi prezenţi la locul de întâlnire, la mine acasă, erau Viorel şi Broscă. Broscă fiind tot un gen de mamut ca şi Mişu însă înalt ca o prăjină deci cu atât mai înspăimântător. Saba, căţeluşa mea, era grămadă pe rucsacele lor, băgată cu totul în mormanul de acareturi şi mirosuri. Tocmai trăgea cu dinţii de o pungă şi se căznea s-o scoată afară…
Ce dracu face tâmpită aia îmi scoate mâncarea, pleacă fă de acolo, se impacientă Broscă… Vezi fraiere că poate-şi bagă un cârlig în bot şi începe să chelălăie de o scoală pe doamna şi ţi-l bagă în cur că i-ai rănit fetiţa, m-a atenţionat Viorel care fusese martor, cu alte ocazii, la apariţii meteorice ale soţiei mele în uşa sufrageriei trezită din somn de gălăgia noastră. Cu ochii mijiţi de somn părea că zâmbeşte dar era zâmbetul „râsului” ce se pregăteşte să-şi înfigă colţii în beregata victimei. Ne rămâneau cuvintele în gât pătrunşi de laserele emise de retinele necruţătoare.
Gata puişor fugi la nani că terminăm cafelele şi plecăm, încercam eu să limitez monologul corecţional ce ne vibra în timpane. Rămaşi singuri râdeam pe înfundate comentând apariţia majestoasă şi „expresiile grele” cu care şi-o pigmenta.
În sfârşit, liniştea nopţii a fost tulburată de zgomotul unei maşini.
A venit „gonflabilu”, a anunţat Viorel  şi s-a dus să deschidă uşa la perete ca să nu sune.
Liftul s-a oprit şi din el a ieşit o arătare acoperită până la brâu cu nişte pantaloni de trening roşii, băgaţi până la genunchi în nişte cizme militare. Avea haină de camuflaj şi o pălărie de paie cu boruri largi…
Atenţiune a apărut Pancho Villa în mizerie, unde dracu ai fost, la dans la Obezii Anonimi?…Lasă-l mă, că punem taxă când s-o strânge lumea ca la urs să-l vadă şi ne scoatem banii de benzină… Pune-i mâna la ochi lu’ Saba că rămâne şocată şi fugi şi scoală pe nevastă-ta, dacă-l vede nu mai iese din dormitor nici dacă e cutremur…
Mişu râdea amuzat de primirea caldă şi ne-a adresat la fiecare câte-o „remarcă”, dacă ar fi fost auzite de un puritan i-ar fi căzut urechile…
Limuzina era o Dacie vernil de pe vremea lui Pazvante, dar îngrijită de tatăl „mexicanului” –  fost şofer profesionist, care o păstra în cea mai perfectă stare. Arată impecabil. De fiecare dată când mergeam cu ea şi plecam de pe baltă, Mişu se ruga de noi să-l ajutăm s-o cureţe ca s-o predea în bună stare „proprietarului” că altfel n-o mai pupă. Normal că nu-l ajutam ba mai făceam şi halimai privind cum o spală şi o şterge. Acum încercam să distribuim bagajele şi personalul într-un spaţiu evident prea strâmt. Coloşii, Mişu şi Broscă au ocupat jumătatea din faţă şi eu cu Saba şi Viorel, printre bagaje şi lansete, în spate.
Am plecat către Bila, via Alexandria, momiţi de poveştile Broscoiului care ne-a asigurat că umblă peştii pe acolo cu covrigi în coadă.
Nici n-am ieşit bine de Bucureşti că prima bură de ploaie şi-a făcut apariţia…
Ia zi măi nepotu lu’ Topor (meteorolog renumit înainte de revoluţie) nu simţi ploaia în vezică? l-a întrebat Viorel pe Mişu.
Nu e bă, azi e frumos. Ce vă speriaţi aşa că nu vă-necaţi, ne-a liniştit el.
N-a terminat de zis, că pe parbriz ploaia curgea şiroaie… dar după vreo zece kilometri s-a oprit. Ne uitam cu admiraţie la „meteorolog” care nu-şi mai încăpea în piele deşi semnele nu erau deloc liniştitoare. Cu cât ne apropiam, apa băltea pe margini, semn că şi pe acolo afluise în exces. Am ajuns la locul stabilit şi am făcut dreapta, spre câmp, pe o potecă tăiată în peticul de pădure. Pământul încă mai suporta cauciucurile doar din loc în loc, la câte-o denivelare, maşina derapa ameninţător spre arătură. După un cot am găsit nişte „porţi” în perdeaua de stuf şi ne-am aşezat. Vis-a-vis se zărea în lumina slabă a dimineţii satul.
Cât e ceasul nene de nu mai dă soarele? a întrebat Broscă cu pantalonii fleaşcă până la genunchi de la iarba udă şi pământul mocirlos în care îşi afundase adidaşii… Din stânga se vedea o rază strecurată printre vălătucii negri. Viorel era deja cu lansetele la apă şi Mişu priponise vreo 3-4 caraşi la undiţă aşa că nu-i puteai avea ca parteneri de dialog. Putea să vină şi îngheţul şi nu s-ar fi mişcat de acolo. Eu şi Broscă încă serveam cafea şi tutun şi aşteptam să vedem ce ne rezerva viitorul. Lumina, deşi obturată de nori, a luat în stăpânire împrejurimile…
Hai dracu să ieşim de aici că ne găsesc ăştia peste o sută de ani în stare de fosile în mlaştina asta, a avertizat Brosca…
O să creadă că, în sfârşit, l-au găsit pe „bigfoot –  omul maimuţă” când or da de osemintele lui Mişu, s-a băgat şi Viorel…
Nu ne mai scoate nici mama lu’ tractoru dacă dă ploaia peste noi, plecăm peste o săptămână, am încercat şi eu să-i sensibilizez… Cerul se făcuse din negru, vânăt şi nici Saba n-a coborât din maşină, simţind parcă ce-o să vină peste noi…
Hai să ieşim la asfalt acum cât se poate, a mai încercat Broscoiul…
Băi boule în zece minute se împrăştie norii şi ne omoară soarele aşa că daţi tare pe peşte, ne-a asigurat Mişu.
Nu au trecut nici 5 minute şi primul fulger s-a descărcat peste sat şi o bubuitură fenomenală a făcut să ne ţiuie urechile.
Din faţă venea în viteză un „perete de şiroaie” şi în câteva secunde totul era sub apă. Am fugit diperati la maşină şi ne-am înghesuit uzi până la piele. Mişu a dat să plece dar roţile s-au rotit în gol şi s-au afundat în clisă. Nici unul nu mai vorbea, simţeam că e groasă, a mai trăznit de câteva ori de credeam c-o să ne ia cu făraşul dar puţin cîte puţin vântul a început să împrăştie zidul de nori.
Ploaia s-a oprit tot aşa de brusc cum începuse şi norii împrăştiaţi de vânt au descătuşat soarele. Ne-am descălţat şi cu panatalonii suflecaţi am păşit în mocirlă. Am aşteptat pe cei doi pescari obsedaţi să-şi strângă sculele şi apoi am trecut să împingem maşina.
Picioarele se afundau până spre genunchi iar roţile din faţă se transfomaseră într-o arteziană de noroi.
Dacă şi-ar fi văzut maşina în ce hal arăta, bătrânul lui Mihai ar fi dat ochii peste cap de inima rea. După aproape o ora de eforturi supraomnesti, mudari din cap până în picioare, abia de am împins-o câţiva metri. Până la urmă am plecat cu Broscă spre şosea, ceilalţi au rămas la maşină… să se roage.
Saba, văzând că plec, a început să plângă şi dădea să sară după mine. Am preferat s-o las prizonieră acolo decât să-i duc doamnei un bulgare de noroi sub formă de căţel.
Am ajuns la şosea frânţi şi am început să dăm din mâini disperaţi dar şoferii speriaţi ne ocoleau cu grijă. Probabil, nu arătam a făpturi omeneşti, noroiţi de sus până jos şi dirijând circulaţia acolo lîngă pădure.
Până la urmă am impresionat nişte cai care au încetinit în dreptul nostru şi am legat câteva cuvinte cu căruţaşul.
Am aflat că e din sat şi ne-a promis, la rugăminţile noastre cu cerul şi pământul, că va trimite un tractorist. Ne-am aşezat pe o buturugă şi priveam în zare. Într-un târziu s-a auzit huruitul inconfundabil al motorului şi în depărtare s-a ivit silueta unui tractor.
Când am coborât în faţa blocului semănam cu nişte evadaţi dar cel mai jalnic arăta maşina.
Bara era legată cu sârmă că fusese zmulsă la prima ancorare, toba îi căzuse pe câmp agăţată în buruieni şi rădăcini şi era stropită de noroi uscat atât pe dinafară cât şi pe dinăînăuntru. După debarcare Mişu a băgat cheia în contact şi a pornit.
Am avut impresia că s-a dat startul la raliul Monte Carlo, aşa urla motorul.
Simţeam că o vedem pentru ultima dată şi nu ne-am înşelat…

George Tandafirescu

M-am nascut fara sa ma intrebe nimeni daca vreu si din nenorocire n-o sa ma intrebe nimeni nici cand vreau sa mor.