M-am întins pe spate pe plajă, iar ușor-ușor m-am băgat pe sub pielea mării. Am luat-o de mal și am tras-o ca pe o plapumă până la gât. Pentru câteva momente chiar mi-a ținut de cald și m-a făcut să mă simt în siguranță.
Mi-am scos la aer vârful degetelor de la picioare. Îmi plăcea să le simt răcoroase, în timp ce corpul meu își pierdea greutatea sub presiunea mării, dar apa nu mi-a făcut pe plac pentru prea mult timp. S-a strans furioasă, m-a scuipat la suprafață, mi s-a strecurat pe la spate și-mi trăgea nisipul de sub corp. Apoi m-a lăsat jos, așteptând momentul potrivit pentru a-și sparge valurile de picioarele mele. De atunci, nu a durat mult până spuma ei mi-a ajuns amenințător la gât, lăsându-mi o urmă abia sesizabilă în același loc în care mă învelise mai devreme.
Apoi malul s-a retras, ținându-mă de picioare, împingându-mă în depărtare, imediat trăgându-mă către ea înapoi, ca într-un balans care voia doar să-mi strice echilibrul. Când m-am așteptat cel mai puțin, un val m-a înghițit, purtându-mă cât mai departe de mal pe cât se putea. Mi s-a părut că pămantul s-a înclinat într-o parte și în cealaltă, astfel încât, atunci când valul m-a înghițit cu totul, și eu am înghițit din el.
Cu buzele săr(ut)ate, îmi tușeam apa care-mi intrase pe nas și mi-am șters ochii până am reușit să disting cerul de mare. Pe vârful limbii simțeam un gust amar de singurăte, astfel încât nu am putut nici măcar să mă supăr pe ea pentru că am fost tăvălită în ultimul hal. Știam cât de ușor i-ar fi fost să mă înece sau să mă împingă destul de departe cât să mă pierd de restul lumii, dar nu a făcut-o. Oricum nu țineam cont de pericolul ce mă pândea. O iubeam.
Cred că marea m-ar iubi și ea dacă nu aș fi atât de comună, dar așa se abține să nu-mi facă prea mult rău. E în firea ei impulsivă, egoistă, irezistibilă. Are nevoie să fie aproape de cine o iubește. Dar marea poate iubi un om? Ea doar îmbăiază oamenii, crește tot felul de viețuitoare, sculptează în pietre și duce o viață de artistă. Dar nu iubește cu adevărat. Cel puțin nu un om ca mine, care ar sta la picioarele ei doar ca să se învelească cu o dragoste neîmpărtășită.
Diana Ștefănescu, 21 ani. Graphic Designer & Specialist Comunicare. Cluj.
Poetic, sensibil, inocent – mi-a placut!
Ai mincat un „de” inainte de „comuna”.
Cred ca marea m-ar iubi si ea daca nu as fi atit de comuna, daca as fi o insula de corali, sau macar un ravas sigilat, leganat inainte si inapoi de maree, dar asa… :)
@Cornel Balan, multumesc! Acum editez :)
Unui text atât de scurt i-aș găsi câte ceva de reproșat în mod obișnuit, dar aici nu prea e cazul deoarece imaginea și mesajul sunt clare și bine redate. Mi-a plăcut în special „Apoi malul s-a retras, ținându-mă de picioare, împingându-mă în depărtare, imediat trăgându-mă către ea înapoi, ca într-un balans care voia doar să-mi strice echilibrul.”
„Mi-am scos vârful degetelor de la picioare la aer.” parcă sună mai bine „Mi-am scos la aer vârfurile degetelor de la picioare.”
@Mihai, multumesc frumos pentru aprecieri si sugestii, intr-adevar suna mai bine cea de-a doua varianta.
Epico-liric frumos, romantic, melancolic.
Ideea bună, descrierea la fel, dar se mai poate șlefui.
ex: „M-am întins pe spate pe plajă,” – pe, pe-urile acestea irită puțin mai ales că sunt în prima frază. Începutul și sfârșitul sunt foarte importante în orice text sau poezie.
„Apoi m-a lăsat jos,” – sună cumva pleonastic, deoarece erai deja jos… Știu, tehnic nu este pleonasm, dar se putea evita dacă spuneai, de ex. „m-a abandonat acolo pe plajă” sau altfel.
Oricum textul tău este frumos, ai împletit epicul cu liricul și ai visat.
Iar eu am citit cu plăcere!
Sofy
Bine ales titlul… e vorba despre copilul generic, copilul din noi mereu indragostit de mare.