O urăsc pe Suzi. Nici nu ai idee cât o urăsc. Acul vitezometrului se leagănă uşor la osutădouăzeci de kilometri pe oră şi mă tentează să calc frâna cu putere numai pentru plăcerea de a o vedea pe Suzi trecând cu capul prin parbriz. Dar s-ar putea să nu fie suficient pentru că Suzi poartă întotdeauna centura de siguranţă.
Suzi îşi ia mereu toate măsurile de precauţie, de aceea poartă întotdeauna centura petrecută atent printre sâni. Nu ratează nicio ocazie de a-şi pune formele în valoare. Dar este cu adevărat prevăzătoare şi, mai mult, reuşeşte de cele mai multe ori să îmbine cu măiestrie precauţia cu vanitatea ei nemăsurată.
Suzi îşi cultivă formele, apoi pândeşte atentă o ocazie potrivită de a şi le pune în valoare. Nu consumă decât alimente sigure, fără grăsimi, fără aditivi chimici sau conservanţi, cu conţinut mic de sodiu, nemodificate genetic, etc., etc.. Nu s-a atins vreodată de tutun, alcool şi cafea, ca să nu mai vorbim de stupefiante, Doamne fereşte!
Suzi mănâncă doar fructe şi legume de sezon, carne de pui sau de peşte, serveşte mesele după un program atent alcătuit în funcţie de numărul de calorii şi foarte rar se întâmplă să renunţe la gimnastică, forţată fiind de împrejurări. Suzi e mereu în pas cu moda şi arată trăznet în raport cu standardele vremii, desigur.
Nimic mai departe de mine decât această perpetuă grijă a ei pentru cizelarea trupului şi şlefuirea aspectului exterior. Dată fiind situaţia noastră absolut specială, mi s-a părut complet absurd să îmi mai pese de caracterul echilibrat sau complet dezaxat al stilului meu de viaţă. Suzi mă face mereu atent asupra faptului că, judecând după petele albe de pe unghii, am lipsă de calciu şi, după cum îmi arată pielea, am carenţă de nu-ştiu-ce, iar după aspectul uscat al părului, bla-bla-bla…Chiar nu mă interesează sfaturile ei, deci fac doar cum cred eu de cuviinţă. Nu mă supără deloc nici carnea de porc, nici sosurile grase, nici nitriţii, nitraţii, sulfiţii, clorurile, fluorurile, iar lista poate continua. Nu, nu mă supără absolut nimic din toate astea şi chiar acum mă gândesc de unde pot să îmi procur niscaiva pulberi radioactive să le presar pe feliile de pâine albă cu unt. În rest, le-am cam făcut pe toate şi pe toate în abuz: tutun, alcool, haşiş, opiu, heroină, cocaină, LSD şi compania…Îmi pare chiar scandalos să le numesc abuzuri din moment ce tocmai existenţa mea şi a lui Suzi este un abuz.
Chiar acum, în timp ce conduc, mă delectez cu o mahoarcă. Spun „mă delectez” nu pentru că ar fi mare scofală treaba asta, dar ştiu că o enervez pe Suzi. Îi rămâne doar să se consoleze cumva cu faptul că maşina e decapotată şi că nu e constrânsă să se „delecteze” şi ea. Dar sigur nu se bucură că trag mahoarcă la volan. De fapt, prin tot ceea ce fac eu, ea zice că mă expun la o grămadă de riscuri. Riscuri să ce? Să dau colţul? Să fim serioşi…
Normal, din moment ce e clar că sunt sătul de tot căcatul ăsta, vei spune că de ce nu îmi împing dracului o supradoză în sânge şi gata. Şi aş tăcea şi eu dracului şi ar fi linişte. Pace şi linişte…Hmm…e foarte simplu aşa, dar problema e alta: ce fac cu Suzi? O las aşa? Las monstrul ăsta să bântuie în continuare, mulându-se după tendinţe, adaptându-se permanent noilor standarde, batjocorind lumea cu paşii ei graţioşi de diavoliţă, spurcând veşnicia cu foamea ei după vremelnicie? Nici în ruptul capului. M-am gândit mult la asta şi m-am hotărât: Suzi trebuie să moară odată cu mine.
Da, da, deja te-ai gândit că aş putea pur-şi-simplu să îi fac felul lui Suzi şi apoi…Apoi ce? Habar nu ai cum este după atâta timp cu ea. De fapt ce mă sperie mai tare decât transformarea lui Suzi într-un monstru abominabil este că nu ştiu ce ar urma să devin eu fără ea. Probabil un cobai intens studiat, ceea ce poate că nu ar fi cel mai rău lucru de pe lume. Presupun că m-aş ameţi atât de tare în vârtejul unei vieţi de un derizoriu aproape extatic încât cu siguranţă că aş face o prostie mai mare ca toate, iar în final mi-aş expune condiţia specială. Şi nu bag mâna în foc că nu mi-ar fi dor de Suzi în cele din urmă.
Tot nu te-ai luminat, aşa-i? Nici cea mai firavă bănuială nu îţi trece prin cap. Nu ştii cum stau lucrurile cu mine şi cu Suzi şi de aceea nici nu ai cum să înţelegi dimensiunea catastrofală a acestui munte de rahat care s-a prăvălit peste mine. Cât despre Suzi, mă gândesc că încerci să ţi-o imaginezi. Probabil ţi-o închipui vreo bunăciune cu picioare lungi şi suple, o divă cu bustul ferm şi cu talie perfectă, o frumuseţe cu ochi răpitori şi gene lungi, unduitoare. Chiar nu ştiu, zău, pentru că de multă vreme am observat că gusturile oamenilor în materie de frumuseţe au devenit din ce în ce mai discutabile. În orice caz, crede-mă: Suzi e undeva dincolo de închipuirile tale.
Şi dacă în ceea ce priveşte aspectul ei fizic te apropii întrucâtva de adevăr, despre demonul oribil care creşte în ea cu fiecare zi ce trece, despre asta numai eu am cum să ştiu. Iar eu nici nu aş şti cum să îţi explic să înţelegi. Ar trebui ca tu să fii eu…Mai bine zis: să fi fost eu.
Care e atunci condiţia noastră „specială” despre care am tot pomenit? Păi este vorba despre…Marş dracului! Ştiu că eşti obişnuit să primeşti totul de-a gata dar…chiar aşa? Crezi că eu sunt ziarul tău local de doi bani cu ştiri la prima mână, de cele mai multe ori inexacte? Nu, e o chestie prea mare ca să îţi dau ocazia să tragi concluzii şi să emiţi judecăţi. Să pui întrebări cretine şi să te miri, pentru ca apoi să te îndoieşti şi să arunci vreo ironie mică şi murdară. Pe bune, sunt lucruri de care nu se face caterincă, iar asta doar şi pentru că nu ţi s-au întâmplat ţie. Eu nu am nevoie de tine, înţelegi? Nu vreau să votezi cu mine, nu vreau să îmi cumperi ultimul LP, nu am nevoie să mi te închini, nu dau autografe şi nu vând tricouri cu mine. Îţi spun doar o poveste pe care sigur nu ai auzi-o de la altcineva, aşa că ascultă.
Din când în când Suzi se reaşază în scaun, îşi masează uşor ceafa şi îşi arcuieşte uşor spatele ca să se dezmorţească. De fiecare dată reuşeşte să îmi atragă atenţia cu foiala asta, deşi s-a întâmplat de nenumărate ori până acum. Şi de fiecare dată îmi serveşte un zâmbet politicos. Însă în ochii ei citesc de fiecare dată altceva, probabil de asta îmi întorc privirea înspre ea cu consecvenţă. I-am dat chiar un nume chestiei ăsteia. Se numeşte „efectul Suzi”, bineînţeles.
Uite, chiar acum începe: se sprijină cu braţele de marginile scaunului şi se împinge mai în spate, lipită de spătar. Acum se apleacă de trunchi în faţă arcuindu-şi omoplaţii înspre înapoi. Când face asta seamănă cu sirena de la prora unei corăbii vechi, doar că ţine cu grijă centura îndepărtată de piept ca să nu i se şifoneze rochia, adică… nu tocmai între sâni. Acum se lasă sprijinită pe spătar, îşi duce degetele la ceafă şi, masându-se uşor, îşi răsuceşte lin capul dintr-o parte în alta.
În sfârşit, îşi mai aranjează puţin poalele rochiei admirându-şi pentru câteva clipe picioarele şi îşi sprijină braţul drept de portieră. Acum o privesc, acum e important! Cu capul întors spre mine în semiprofil, Suzi îmi prezintă frumosul ei zâmbet de complezenţă, fără a-şi arăta însă dinţii ei imaculaţi şi perfect aliniaţi. Iar în ochii ei adânci şi scânteietori văd îndoială.
Suzi se îndoieşte de mine. Era imposibil să nu simtă ceva, mai ales că de mai multă vreme i-o coc. Însă asta înseamnă că până de curând a avut încredere în mine. Înţeleg din ce în ce mai puţin la Suzi. De fapt înţeleg chiar prea bine, doar că nu îmi vine să cred. Mi-am exprimat chiar de la început reticenţa faţă de planurile ei, însă mai apoi, când am început să văd aievea ceea ce cu oroare prevăzusem, mi-am ţinut gura. Şi chiar acum, când îmi este absolut evident că m-am făcut părtaş cu ea la o greşeală de proporţii cosmice, îmi este frică să mă aud spunându-i că vreau ca totul să se termine. După cum o cunosc, şi Doamne cum o cunosc, sunt aproape sigur că ar încerca să mă elimine din schemă. Iar dacă rămâne numai ea, nebunia asta nu se va termina niciodată.
Şoseaua e aproape pustie. Străbatem o câmpie aridă şi Soarele e pe jumătate apus după nişte dealuri îndepărtate. Mă gândesc că e genul de apus pe care îl vânează fotografii. Şi mă mai gândesc că locurile prin care trecem nu îmi sunt deloc propice pentru a-mi duce planul la îndeplinire. Eu am nevoie de serpentine, de râpe abrupte sau ceva, nu de o şosea dreaptă printr-un pustiu uscat.
O bombă cu ceas, plasată atent lângă rezervor, ar rezolva totul. Însă până fac rost de o bombă rezonabilă şi până o amplasez, e foarte posibil să mă miroasă Suzi. Doar e precaută, v-am mai spus, şi în plus e clar că se îndoieşte de mine. Pe de altă parte, nu e destul de dramatic.
Ştii, mie mi-ar plăcea să fie cât mai dramatic. Să fie ca un film romaţios cu o poveste de iubire care se termină tragic. Mă gândeam chiar să ticluiesc o ultimă replică cu adevărat meşteşugită, o ultimă frază sau propoziţie pe care să i-o zic lui Suzi înainte să ieşim în decor. Să fie ceva unic, cu impact, ca şi scenele sau replicile memorabile din filme. Ceva ca să nu ne poţi uita niciodată. Ştiu, e o slăbiciune asta, la fel ca şi slăbiciunea lui Suzi pentru modă, diete, tratamente… Dar în cazul ei este vorba de o slăbiciune pe care eu nu o pot exploata.
Stai puţin, greşesc din nou! Sunt pesemne bolnav şi eu de boala veacului acesta superficial. Judec după aparenţe o fiinţă malefică, o himeră diabolică, Zeiţa Aparenţă în carne şi oase, gata să înghită şi să subjuge întreaga lume atâta timp cât îi poate servi nevoii esenţiale de a…apare. Deci Suzi, evident.
Slăbiciunea lui Suzi? Ea însăşi. Şi eventual omul de lângă ea, cel care conduce maşina, şoferul cel sătul de istoria asta deşănţată, de blasfemia şi de sacrilegiul la care e martor şi complice zi de zi. Da, da, eu!
Ţi-o coc eu ţie, Suzi, ai să vezi tu cum ţi-o coc!
Mie acest text mi s-a părut unul foarte bine scris! Totuși, ți-au scăpat pe alocuri niște virgule. Cam multe, ce-i drept.
Nu știu de ce, deși contextul este diferit, mi-am amintit de capitolele finale ale romanului ”Thérèse Raquin” de Zola. Repet, contextul este cu totul diferit, iar autorul nu comunica acolo direct cu cititorul, nu îi arunca ”în față” faptul că nu înțelege, deși poate că acolo s-ar fi impus mai mult decât aici (romanul acela fiind într-adevăr unul greoi) însă dorința unuia dintre personajele cuplului de a-l ucide pe celălalt, conștientizarea faptului că celălalt ar putea să-și fi dat deja seama de asta și să pregătească ceva similar, zbuciumul acesta interior al personajului, apăsat de un dualism straniu: cu sau fără el/ea, ucid sau sunt ucis – este, în mare măsură, același.
Mie mi-a amintit de Stan, Eminem – dar acolo tipa e in portbagaj iar finalul chiar e un suicid.
Mda…Textul e mai vechi, de prin 2012 cred. Nu ştiu cum am făcut, prin ce foldere am umblat, de am găsit să public taman varianta neperiată a textului. Caut versiunea „bună” şi republic. Asta pentru că, din câte îmi aduc aminte, nu e vorba doar de câteva virgule.
Obsesii… obsesii și nervi. Când două ființe total diferite se întâlnesc și se atrag conform principiului polii diferiți se atrag. Lui îi este ciudă pentru perfecțiunile ei, iar ei pentru că nu reușea să-l determine să renunțe la vicii. Dar e vorba de ceva patologic, acolo duc obsesiile, de fapt.
Textul este bine scris cu mici excepții: ai cam multe aliterații, adică, „a…apare.” – „a-a” și mai sunt. Lipsesc pauzele dintre semnele de punctuație și cuvânt, iar în unele locuri textul curge cam jurnalistic.
Luat în ansamblu este bun, interesant, inedit.
Sofy
Cred că ai reușit să repui „varianta periată” a textului, sau cel puțin așa îmi apare în fereastra de administrare, dar vezi că au mai scăpat totuși unele chestii.
„Suzi îşi ia mereu toate măsurile de precauţie, de aceea poartă întotdeauna centura petrecută atent printre sâni.” = „mereu” și „întotdeauna” prea sună ca o „repetiție mascată”, mai ales că ai mai folosit în text de câteva ori „mereu”
„adevărat prevăzătoare şi, mai mult, reuşeşte de cele mai multe ori” = dacă s-ar scăpa de unul dintre cele două „mai mult”, ar ajuta la fluidizarea frazei
„gândesc că încerci” = de evitat, dacă se poate, acel „c-că”
„care creşte în ea cu fiecare zi ce trece” = „ce trece” pare în plus
„Şi de fiecare dată îmi serveşte un zâmbet politicos. Însă în ochii ei citesc de fiecare dată altceva…” = scapă de un „de fiecare dată”
„Acum se lasă sprijinită pe spătar” = aș sugera varianta „acum se lasă pe spătar”
„Înţeleg din ce în ce mai puţin la Suzi.” = „O înțeleg din ce în ce mai puțin pe Suzi.”?
„Mă gândesc că e genul de apus…” = c-că (e și în fraza imediat următoare)
„Doar e precaută, v-am mai spus” = până aici îi vorbești parcă unui singur cititor, pe când aici ai trecut la plural
Pentru o părere generală, voi reveni imediat ce reușesc să citesc și a doua parte care văd că ai pus-o pe site.
Mersi mult de observaţii şi sugestii. Cineva îmi recomandase odată să îmi citesc textele cu voce tare şi să mă înregistrez, apoi să ascult înregistrările. În viitor voi aplica metoda aceasta. Oricât parcurg textul „ochiometric” şi „ochiologic”, întotdeauna îmi scapă chestii de genul semnalate de tine. O singură dată am citit în public un text de-al meu şi m-am surprins cosmetizându-l pe parcurs, ca şi cum aş fi anticipat că ceea ce urmează să rostesc va suna prost :) Păcat că nu am reuşit să îmi şi notez modificările făcute, dar e un semn că metoda cu înregistrări funcţionează mai bine decât estimasem eu.
Bineînţeles că voiam să spun „…de genul celor semnalate de tine”, dar trezitul la 5 dimineaţa se dovedeşte încă o dată născător de dezastre pentru mine.
Cititul cu voce tare, da, dar apoi inregistrarea si ascultatul – nu s-ar pierde prea mult timp? Eu cred ca inregistrarea si ascultatul ar trebui facute numai daca citesti o portiune de text in public, atuncii cind chiar vrei sa iasa perfect.
Tare asta cu „schimbatul din mers”… trebuie sa ai nervii tari sa poti face asta cu auditoriu :) Pentru ca schimbi si nu poti fi sigur ce te asteapta in propozitia imediat urmatoare… ce ai schimbat se poate intoarce impotriva ta. Faceam si eu exercitiul asta ieri pt prima oara, citeam un text pe care urmeaza sa-l citesc in public. Am observat ca am tendinta sa ma grabesc si comparam cu un actor care mi-a citit odata citeva paragrafe din carte.. ce delectare.. dar nu poti sa crezi cit de rar si cit de degajat citea! De fapt, este unul din secrete. Find actor de meserie, tu stii ca publicul a venit acolo sa te asculte… tu esti stapinul lor, nu invers. In cazul nostru.. avem senzatia ca le furam timpul si de aici tendinta sa dai pe fast forward. Am de gind sa citesc taraganat, ardeleneste :)
La cât de „harnic” sunt la scris, adică deloc, nu ar fi deloc o pierdere de timp cu înregistratul şi ascultatul. Adică, vreau să zic, dacă de cantitate nici nu poate fi vorba în cazul meu, atunci să am măcar calitate în măsura în care se poate.
Referitor la relaţia mea cu auditoriul: mult înainte să încep să citesc, am avut frisoane, palpitaţii şi schimbări de culori. Noroc că puloverul roşu pe care îl purtam a reuşit întrucâtva să mascheze culoarea predominantă. Ştiam permanent ce conţinea propoziţia următoare şi, din mers, am operat doar schimbări de formă, căci la sens ţin mult. Ca să îmi maschez tracul, am citit tare şi am dramatizat dialogul (treabă uşoară, dat fiind că îl imaginasem chiar eu). Ca scriitor nu am fost apreciat atât cât mi-aş fi dorit, ca actor în schimb… :) Deşi am fost oricum înafară de degajat şi de „ardelean”.
Un text excelent. Sigur că de ”virgulat” se găsește întotdeauna câte ceva. Important este că textul captivează prin fluiditate și stil.
O singură observație, în fraza de mai jos repetiția cuvântului ”dracului” e un pic supărătoare”. Știu că e vorba de frustrare, suprasaturație, etc., dar mie cel puțin, mi-a atras atenția frecvența cuvântului – apare prea repede în propoziția imediat următoare:
”Normal, din moment ce e clar că sunt sătul de tot căcatul ăsta, vei spune că de ce nu îmi împing dracului o supradoză în sânge şi gata. Şi aş tăcea şi eu dracului şi ar fi linişte.”