Milan Kundera (n. 1929) este cel mai de seamă scriitor ceh în viaţă, şi în opinia mea – şi nu numai – persoana cu cele mai mari şanse la câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură, şi asta în pofida scandalului în care a fost implicat în 2008, când a fost acuzat că şi-ar fi denunţat, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, pe când ţara sa natală se afla sub comunism, un conaţional poliţiei. Numele importante care i-au sărit în acel moment în apărare, prin care se numără atât laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură (cum ar fi: J. M. Coetzee, Gabriel García Márquez, Orhan Pamuk ori Nadine Gordimer) cât şi pretendenţi la câştigarea lui (Salman Rushdie, Philip Roth şi Carlos Fuentes, care s-a stins, din păcate, anul trecut din viaţă) nu au făcut decât să ateste trecerea de care se bucură acesta în rândul lumii literare.
Ceea ce mă determină pe mine să mizez pe el este faptul că, spre deosebire de ceilalţi contracandidaţi, care exploatează stiluri, genuri ori teme în care alţi scriitori au excelat deja (Cormac McCarthy abordează genul cunoscut sub numele de southern gothic, dus la perfecţiune de William Faukner, Salman Rushdie îmbină realismul magic cu fluxul conştiinţei, avându-i ca predecesori pe Gabriel García Márquez şi Miguel Ángel Asturias etc), Milan Kundera foloseşte o tehnică narativă insuficient valorificată de predecesorii săi. Vorbesc aici de antiroman, termen inventat de Jean Paul Sartre în 1933 pentru a desemna operele ficţionale care se abat în mod vizibil de la convenţiile literare. Este drept, Nabokov a cochetat cu el în Foc palid (Pale Fire, 1962), Julio Cortázar în Hopscotch (1963), André Malraux şi-a scris chiar Antimemoriile (1967), însă niciunul nu a urmat şi valorificat antiromanul cu atâta consecvenţă cum o face Milan Kundera. Exceptând cartea sa de debut, Gluma (The Joke, 1967), precum şi Ignoranţă (Ignorance, 2000), ultima pe care-a publicat-o, acolo unde observăm doar câteva incidentale şi vagi prefaţări, respectiv reminescenţe, ale acestei tehnici narative, în toate celelalte volume ale sale, din postura de narator omniscient, Milan Kundera transgresează limitele operei literare şi prin intermediul prolepselor şi metalepselor discursive retorice (denumirea uşor preţioasă dată de Marie-Laure Ryan) se adresează în mod direct cititorului, o metodă folosită în zilele noastre – doar că într-un mod ceva mai indigest din cauza stilului vetust, marcat de lentoare şi lipsit de un moment culminant spre care să conveargă toate acţiunile premergătoare – de José Saramago, în romane precum Evanghelia după Isus Cristos (O Evangelho Segundo Jesus Cristo, 1993) ori Peştera (A Caverna, 2000).
Punându-şi încă de la început în gardă cititorul şi reflectând incipitul în ansamblul macronaraţiunii prin intermediul metonimiei şi a numeroase ecouri, Milan Kundera se apucă să creeze chiar sub ochii acestuia, aidoma unui sculptor invitându-şi publicul în atelierul său, personajele, simple pretexte cu rol deictic, menite să-i susţină viziunile, fie că vorbim aici de viziuni literare, filozofice, sociale, politice ori muzicale. Pentru a le explicita şi demonstra, Kundera nu se dă înapoi de la uzitarea metalepselor, introducând în text paragrafe digresive de-o mai largă sau mai scurtă întindere, intercalând citate, referinţe, chiar şi portative, romanele sale ajungând uneori să capete forma unor eseuri bine exemplificate. Astfel, în Viaţa este în altă parte (Life is Elsewhere, 1969), îl plăsmuieşte pe Jaromil pentru a-l lua apoi în zeflemea şi prin intermediul lui a ridiculiza poezia, un domeniu pe care Kundera îl consideră superfluu (redau aici două citate edificatoare, primul dintre acestea marcând una dintre transgresiunile despre care vă vorbeam mai devreme: „Este adevărat, am spus că ar fi dat toată poezia sa doar să fie considerat om, dar trebuie să adaug aici: dacă nu este posibil să fie considerat om, un singur lucru i-ar aduce consolare: cel puţin să fie considerat poet.”, respectiv: „Continuă să scrii, îi spuse editorul. Sunt sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajungem să exportăm poeţi. Alte ţări exportă tehnicieni, ingineri, făină sau cărbuni, însă principala noastră resursă o reprezintă poeţii. Poeţii cehi or să ducă poezia în ţările din lumea a treia, iar în schimbul ei o să primim nuci de cocos şi banane.”), în Insuportabila uşurătate a fiinţei (The Unbearable Lightness of Being, 1984) relaţia dintre Tereza şi Tomas relevă consecinţele unei eternei reîntoarceri (pornind de la următoarea idee: „Dacă Revoluţia Franceză ar fi să se repete la nesfârşit, istoricii francezi ar fi mai puţin mândri de Robespierre. Dar pentru că au de-a face cu ceva care nu se mai repeta, anii sângeroşi ai Revoluţiei s-au transformat în simple cuvinte, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori decât fulgii şi nu mai înspăimântă pe nimeni. Există o diferenţă infinită între un Robespierre care există o singură dată în istorie şi un Robespierre care se întoarce de infinit de multe ori pentru a tăia capetele francezilor.”), în Nemurirea (Immoratality, 1988) îi plămădeşte pe Agnes, Bettina şi Paul pentru a ne vorbi de individualitate şi identitate (plecând de la premiza că „Gestul nu poate fi considerat proprietatea unui individ, nici creaţia acestuia (omul nefiind în stare să-şi creeze un gest propriu, absolut original, ce-i aparţine numai lui), nici măcar instrumentul acestuia; adevărul este tocmai pe dos: gesturile sunt cele care se servesc de noi, iar noi suntem instrumentele, marionetele şi întruchipările lor.”), în Lentoarea (Slowness, 1995) Kundera însuşi apare ca personaj periferic pentru a ne vorbi de modernitate şi senzualitate, iar în Identitate (Identity, 1998) sondează profunzimile umane prin intermediul a două personaje care redefinesc în mod constant relaţia dintre ele.
Cu toate că scriitorul ne spune în mod direct de ce-a ales să creeze acele personaje şi nu altele, pornind adesea în plăsmuirea lor de la câteva gesturi disparate, zâmbete ori pur şi simplu priviri, datorită modului în care o face, a evenimentelor prin care le determină să treacă, precum şi a rolului pe care acestea le au în ansamblul romanului, încetează să mai fie simple automate care-l urmează orbeşte şi ajung să aibă în mintea lui individualitate, ieşind din tiparele în care scriitorul a dorit iniţial să le includă şi comportându-se aidoma unor persoane vii şi capricioase. Totodată ele poartă-n lăuntrul lor ceva mai de preţ decât viaţa lor fictivă: fără a fi arhetipuri umane, acestea rezonează puternic cu fiecare dintre noi, fiind la rândul lor create şi creatoare. Ideile pe care le nasc, relaţiile pe care le au, neliniştile, întrebările, toate redau şi reiterează perenele valori umane. Pentru că-n ultimă instanţă, antiromanele lui Milan Kundera nu se axează pe-o tramă bine elaborată şi nici nu sunt simple poveşti, prin caracterul lor profund filozofic, social şi nu în ultimul rând politic, redau în deplinătatea complexităţii lor relaţiile interumane, adresând într-o manieră plastică întrebările care transcend simpla noastră existenţă. Având ceva din erudiţia lui Anatole France şi din fluiditatea stilistică a lui Andre Gide, acesta creează cu o lejeritate de invidiat lumi, luptându-se în acelaşi timp pe toate fronturile deodată, fără a cădea în penibil ori a deveni obscen. Chiar şi când ne vorbeşte de sexualitate, un subiect adesea tratat în operele sale, nu devine trivial şi nici nu părăseşte graniţele literaturii.
Direct, inteligent, abil, cu un stil simplu şi concis, fără înflorituri, dar presărat de digresiuni la fel de interesante şi de intrigante precum temele alese, Milan Kundera are toate atributele necesare pentru a primi anul acesta Premiul Nobel pentru Literatură. Şi mă tem că este acum ori niciodată. Pentru că la cei 84 de ani ai săi, nu cred că va mai avea de multe ori ocazia de-a se număra printre nominalizaţi. Să nu uităm că Doris Lessing, cea mai în vârstă persoană care a primis vreodată acest prestigios premiu, avea 88 de ani la momentul respectiv, vârstă de care Kundera nu este foarte departe. Rămâne de văzut dacă juriul o să treacă peste acuza care i-a fost adusă în 2008 şi peste singurul dezavantaj al acestuia – numărul relativ scăzut de romane publicate (nouă).
*articol apărut inițial în revista Litere
Eu l-am gasit mai greu de digerat pe Kundera – nu greoi, nu asta vreau sa spun – dar in acelasi timp nu poti sa nu ii recunosti valoarea in timp ce il citesti. Un scriitor foarte bun dar nu pentru toate lumea si cred ca depinde si de starea in care esti sau ce cauti sa citesti.
Am citit doar Gluma si The Unbearable Lightness of Being, ambele mi-au placut.
Se pare ca juriului de la Nobel ii place sa surprinda.
Cine auzise/citise ceva de Modiano, Alice Munro (de care stiam doar pt ca e canadianca) sau Mo Yan sau Tomas Tranströmer?
Cit despre numarul de romane, asta chiar nu cred ca e relevant.. nu cred ca se iau dupa asta. Alice Munro are numai povestiri scurte.
Daca ar fi asa l-ar lua pe John Updike – are cel putin 50 :)
Dar as vrea sa cistige Kundera, si unde mai pui ca dupa ce a scris primele romane in ceha, a continuat scriind direct in franceza. De apreciat.
Milan Kundera este un scriitor pe care l-am gasit foarte original. nu am citit ce au scris toti ceilalti nominalizati la premiul Nobel pentru literatura, dar Kundera cred si eu ca ar merita sa castige. mie imi place mai mult decat alti scriitori care au luat deja premiul. dar cine stie care or fi criteriile celor din juriu. reusesc aproape mereu sa ne surprinda.
Da, Kundera nu este pentru toată lumea, deși, dintre scriitorii de anti-romane rămâne cel mai digerabil (dacă nu este, atunci Saramago e de-a dreptul indigest), însă mai sunt și alți pretendenți la prestigiosul premiu cu șanse mai mari de reușită (și-i numesc aici doar pe Salman Rushdie, Haruki Murakami, Cormac McCarthy și Philip Roth), dar și nume care-mi sunt dragi, dar care nu au prea mari șanse să intre în posesia lui (cum ar fi Odaantje, Ishiguro ori Gosh). Adevărul este că acolo, la vârf, există în zilele noastră o literatură de calitate în stare să reziste testului timpului.
Cornel, n-are nicio treabă numărul romanelor cu Nobelul, mă refeream la existența unei opere, pentru că Milan Kundera nu se numără printre cei care l-ar putea primi pentru o carte anume (cum a fost, de pildă, cazul lui Roger du Gard), la el toate fiind apropiate ca valoare. De Munro citisem câte ceva, dar mă așteptam să-l ia Atwood, dacă ar fi fost să-l ia o canadiană, așa că nu-i acordasem prea mare importanță. De Modiano, deși tradus în română, nu auzisem.
Presupunind ca il va lua, ar fi din partea Cehiei sau a Frantei, ce crezi?
Mă tem că nu prea pricep întrebarea. Dacă-l va lua, în dreptul țării sale se va trece Cehia/Franța, așa cum s-a procedat și-n cazul altor scriitori care și-au părăsit țara natală. Oricum nu cred că are vreo relevanță, un scriitor nu aparține unei țări ci limbii în care scrie.
Intr-adevar, nu are relevanta in cazul asta pt noi, cei care oricum il citim tradus. Pai tocmai de-asta, pt ca asa cum spuneam mai devreme a scris in ambele limbi prin urmare ar fi corect sa fie trecute ambele.
Daca nu ar avea relevanta (din partea carei tari provine cel care-l ia) de ce s-ar face atita tevatura in media in fiecare an: „il ia sau nu-l ia Cartarescu?” :) De ce ar circula comentarii gen „iar din partea Germaniei.. logic, putere economica, se trag sfori..” Am prins mai demult un dialog, exact despre asta, care se intindea pe vreo 10 pagini.. ei, la urma urmei poate lua o turnura nationalista subiectul :) Pun pariu ca pt Cehia/Franta respectiv cehi/francezi, ar fi de importanta nationala numele trecut acolo.. deci ar fi corect sa fie trecute ambele.
Da, se pare că doar eu nu consider relevant. Dar că tot vorbeam de naționalitate, cred că acesta-i de fapt cel mai mare dezavantaj al său, că e francez, iar anul trecut un conațional de-al lui a luat Nobelul. Și se știe că suedezii nu obișnuiesc să acorde premiul doi ani la rând unor scriitori din aceeași țară. Mishima s-a sinucis nu pentru că l-a luat Kawabata ci pentru că, luându-l Kawabata, știa că n-o să-l mai poată lua și el, deși avea doar patruzeci și ceva de ani pe atunci.