Alienarea în opera lui J. M. Coetzee*

Încă dinainte de a-i fi decernat Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care a avut loc la finele anului 2003, J. M. Coetzee reuşise să se impună nu doar în rândul criticilor dar şi al publicului larg graţie numeroaselor premii şi distincţii cu care a fost, până în acel moment, onorat. Astăzi, la mai bine de un deceniu distanţă, Coetzee a ajuns să fie considerat drept cel mai mare scriitor de limbă engleză în viaţă. Lucru deloc neînsemnat dacă ţinem cont că printre ceilalţi aspiranţi la acest titlu se numeră atât pretendenţi la Premiul Nobel, cum ar fi Cormac McCarthy, Salman Rushdie ori Philip Roth, cât şi autori care l-am obţinut deja, precum Nadine Gordimer, Doris Lessing ori V. S. Naipaul. Iar ceea ce-l detaşează pe J. M. Coetzee de ceilalţi scriitori pare să fie conştiinţa inerentă, indisolubilă în lumea exterioară, a personajelor sale.

Născut şi crescut în Africa de Sud, acesta abordează cu precădere în romanele pe care le semnează – treisprezece la număr în momentul publicării prezentului articol – tema izolării şi a înstrăinării. În pofida versatilităţii de care dă dovadă, a timpului şi-a locului în care îşi amplasează poveştile şi a stilului pe care-l uzitează, în toate cărţile sale Coetzee pare să urmeze aceeaşi traiectorie, o traiectorie dictată de alienarea ca inexorabilă consecinţă a izbirii dintre două lumi în esenţă incompatibile. Şi nu mă refer aici la ciocnirile, directe ori indirecte, dintre coloniştii englezi şi nativii sud-africani, deşi rolul fundamental al acestora este indiscutabil, ci la cele două coordonate existenţiale ale scrierilor sale: lumea intrinsecă şi cea extrinsecă. Iar la Coetzee cele două nu pot nici rezona şi nici nu pot fi, într-un fel sau altul, compatibile, pentru că-n atare caz personajele sale principale nu doar şi-ar pierde identitatea, dar s-ar anula încă dinainte de-a fi implicate în acţiune. Singurul roman în care se încearcă – timid, ce-i drept – acest lucru este Dezonoare (Disgrace, 1999), unde relaţia dintre David Lurie, profesor la o universitate din Cape Town şi Melanie, una dintre studentele sale, se termină într-un mod dezastruos. Implicându-se în respectiva aventură, David Lurie căută să echivaleze cele două lumi, lucru care duce la decăderea lui atât ca persoană dar şi ca personaj: deşi continuă să ocupe prim-planul naraţiunii, focalizarea se mută încet dar sigur pe elementele din fundal, povestea propriei sale fiice sfârşind prin a o eclipsa pe-a lui. Încearcă să o ajute, străduindu-se astfel pentru a doua oară să pună semnul de egalitate între cele două lumi, dar nu izbuteşte nici de această dată. Iar focalizarea se mută acum pe însăşi indivizii care i-au agresat fiica.

Contrastul acesta puternic dintre dintre aspiraţii şi realizări, dintre viziunea interioară şi reacţia implacabilă a lumii exterioare, urneşte şi determină acţiunea să se petreacă. Iar din acest moment pentru personajele principale nu mai există decât o singură opţiune, să se lase măcinate de interacţiunea cu lumea din afară. De notat aici modul în care îşi imaginează doamna Curren, personajul principal din Vârsta de fier, (The Age of Iron, 1990), viaţa de apoi: „un autobuz mare şi aglomerat ducând dinspre nicăieri către nicicând”. O izbire perpetuă între lumile interioare şi cele exterioare, fără rost şi fără învingători. Fie că vorbim aici de Foe, a cărui intrigă duce mai departe firul narativ dezvoltat de Daniel Defoe în Robinson Crusoe, de Maestrul Petersburgului, o carte a cărei acţiune anacronică şi apocrifă oglindeşte sentimentele care l-au încercat când a aflat că fiul său s-a stins din viaţă, ori de romanele centrate pe viaţa vernaculară, lumea exterioară prevalează. Variaţiile sunt multiple, modul rămâne, însă, acelaşi. Personajele care luptă mai intens sunt consumate mai rapid. La capătul celălalt, evitând lupta făţisă cu realitatea, se află cele conduse de năzuinţe mărunte. În cazul lor, înstrăinarea este una lentă, aproape insesizabilă.

 Când naufragiază pe insulă, Susana Barton găseşte un Robinson Crusoe alienat şi necomunicativ, complet izolat de lumea exterioară, destin pe care Susana va ajunge să-l împărăşească. Interesantă aici este şi simbolistica teraselor fără nicio utilitate imediată construite pe insulă de Robin Crusoe pentru a le fi de folos viitorilor şi eventualilor naufragiaţi, o reacţie la fel de lipsită de finalitate ca şi viaţa pe care o duce. F. M. Dostoievsky, personajul principal din Maestrul Petersburgului, întorcându-se pentru a-şi îngropa fiul descoperă atât o lume schimbată, în care nihilismul se propagă implicit prin intermediul copiilor. Antiteza dintre propriul sistem de valori şi insanitatea lumii din jur îl aruncă pe Dostoievsky în malaxorul unor întrebări din care nu mai are scăpare. În viaţa şi vremurile lui Michael K. (Life and Times of Michael K., 1983), personajul omonim caută simplitatea, dar ajunge, din pricina lumii barbare din jurul său să trăiască sub cerul liber, hrănindu-se cu şoareci şi lăcuste. Nimeni nu este în stare să-i înţeleagă singurătatea, motiv pentru care îşi pierde speranţa în lumea exterioară. Chiar şi atunci când este internat, iar medicul care îl tratează se arată interesat de situaţia sa, Michael refuză să vorbească. Nu reuşise să-i îndeplinească mamei sale ultima doleanţă şi fusese arestat şi obligat să muncească forţat pentru o vină care nu-i aparţinea. Resorturile îi fuseseră deja frânte. Se închisese în el şi singurul lucru după care mai tânjea era liniştea. De acelaşi tratament are parte şi personajul principal din Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980), magistrat într-un oraş de la graniţa Imperiului (un eufemism evident menit să denote muribundul Imperiu Britanic, care-şi ducea în acele vremuri ultimele zile). După ce-a ajutat-o pe femeia torturată de căpitanul Joll – simbol al Imperiului şi implicit al lumii exterioare – să se întoarcă la ai săi, personajul principal este acuzat de trădare şi întemniţat fără să fie în prealabil judecat. Argumentele invocate de acesta îl enervează pe căpitanul Joll, care intuieşte că magistratul ar putea avea dreptate. Intuieşte, dar nu poate accepta, subliniind încă o dată incongruenţa celor două lumi. Planul său este simplu. Să îl ţină pe magistrat închis, înfometându-l, nelăsându-l să se spele ori să-şi schimbe hainele, până când toţi vor vedea în el un alienat mintal. Scena în care este dus la eşafod doar pentru a fi eliberat în ultimul moment este memorabilă. Speriat, murdar şi înjosit, magistratul imploră, în râsetele mulţimii, iertare. Imaginea lui fiind iremediabil deteriorată în ochii oamenilor, este eliberat. Tot ce-i mai rămâne de făcut acum este să trăiască asemenea unui cerşetor sub cerul liber. În romanul În inima ţării (In the Heart of the Country, 1977), consecinţele sunt ireversibile. Prin intermediul analepselor presărate-n metanaraţiunea profund afectată de lipsa de credibilitate a Magdei, personajul narator, de dăm seama de sminteala sa, sminteală care decurge din aceeaşi imposibilă fuziune cu lumea exterioară. Dacă în celelalte romane amintite alienarea, oricât de gravă ar fi fost ea, nu a dus la disoluţia conştiinţei (în Maestrul Patersburgului accentuând chiar şi exacerbând luciditatea personajului principal), în această carte atinge şi depăşeşte limitele nebuniei. Lupta cu lumea extrinsecă este irevocabil pierdută. Toate evenimentele şi imaginile proiectate de ea în mintea Magdei sunt deformate.  Revăzute şi reanalizate, întâmplările pe care-a trecut au sfârşituri diferite. Însă odată ce-a înfrânt-o definitiv, lumea exterioară, barbară şi primitivă, aşa cum este prezentată în scrierile lui J. M. Coetzee, pierde şi ea pentru că nu mai poate influenţa personajul principal sub nicio formă.

În finalul acestui articol deloc exhaustiv, conclud că alienarea devine în opera lui J. M. Coetzee un modus vivendi. Într-o lume barbară, primitivă, marcată de ipocrizie, violenţă şi duplicitate, singurul deznodământ posibil pentru o persoană capabilă să vadă, să conştientizeze şi să înţeleagă, este alienarea. Argument pe care autorul pare să-l susţină nu doar prin scrierile sale, dar şi prin viaţa retrasă pe care o duce.

*Articol apărut inițial în revista Litere

Alexandru Ioan Despina