Mireasa moartă (fragment din Liftul)

Simţeam nevoia să mă răcoresc un pic şi unde altundeva se putea gîndi la rece decît în afara clădirii cu trei etaje şi trei subsoluri? Fiind încă dimineaţă, am socotit că îmi puteam permite o scurtă plimbare prin împrejurimi. Pereţii încă mă apăsau. Simţeam nevoia de aer, aşa că am luat-o repede spre Grădina Icoanei, aflată în imediata proximitate. Voiam să stau puţin pe-o bancă, cît să-mi pun gîndurile un pic în ordine. Gangurile întunecate, fierbinţeala bordurilor, clădirile – toate gri-cenuşii – era ca şi cum mă plimbam pe circumvolunţiunile propriului meu creier, dar după un timp, am găsit grădina, literlamente ca şi-o minusculă oază de verdeaţă la adăpost de trafic, parcă complet izolată de beton şi asfalt. Se aflau acolo doar cîţiva bunici care supravegheau doi-trei prichindei, iar ei, la rîndul lor, se păzeau unul pe altul cu mare atenţie, ca să nu-şi atingă unul altuia jucăriile. De fiecare dată cînd evenimentul se întîmpla, proprietarul jucăriei atinse ţipa ca din gură de şarpe şi cineva ar fi putut crede că acesta era de fapt un fel de joc de atenţie şi viteză de reacţie, dacă feţele copiilor nu ar fi exprimat ură, iar privirile nu le-ar fi scăpărat de răutate. În parc rămăsese o singură bancă liberă pe care imediat am ocupat-o. Cineva uitase un ziar desfăcut undeva pe la mijloc. Mi-am aprins a doua ţigare a dimineţii, şi aproape fără să vreau am aruncat o privire pe ziar, dar fără să-l ating. În cazul în care proprietarul ar fi fost unul din bunici, nu voiam să par că mă bucur la un nenorocit de ziar doar pentru că era pe gratis.

CHESTIONARUL ZILEI:

Dacă ai fi pasăre, ce ţi-ar place să fii:

1. a) pinguin
2. b) găină

Dacă alesul inimii tale merge pe prima opţiune, cu siguranţă va fi un soţ ideal, pinguinul mascul fiind una dintre puţinele excepţii din lumea păsărilor ce stă să încălzească şi să păzească oul, fără să se hrănească şi fără să îşi părăsească postul de pază timp nouă săptămîni.

Fetelor: pinguinul este echivalentul soţului ideal, fără nici o glumă!

DIN CATEGORIA ŞTIRI EXTERNE HAZLII

Lucuitorii insulei Bohol s-au pregătit ieri pentru ziua anuală de averizare împotriva cutremurului. Pompierii, poliţia, serviciul ambulatoriu, precum şi restul instituţiilor de stat şi-au dat concursul pentru buna desfăşurare a evenimentului. Cine s-ar fi aşteptat că natura le-ar face onoarea de a participa deasemenea la eveniment?! Cum lumea era pregătită totuşi pentru o repetiţie, cutremurul i-a luat pe toţi prin surprindere. Şaptesprezece persoane şi-au pierdut viaţa, douăzeci şi patru sînt rănite şi peste cinci sute sînt date dispărute.

Morala e simplă: de moarte, nu poţi să fii pregătit niciodată!

POVESTEA ANTENEI DE TRANSMISIE AL CELUI MAI URMĂRIT POST DE TELEVIZIUNE DIN CAPITALĂ

Uneori ingeniozitatea unui şef poate salva o companie de la dezastru. În cazul de faţă putem estima că pierderea startului, survenit în urmă cu mai bine de un deceniu, al acestui îndrăgit post de televiziune, ar fi putut însemna volatilizarea unui segment important al audienţei, dacă nu chiar dispariţia completă. Clădirea firmei nu este dintre cele înalte iar pe atunci, ei nu erau singurii locatari: zeci de alte business-uri împărţeau în deplină armonie acel cochet spaţiu de pe strada Pache Protopopescu. Erau înconjuraţi de jur împrejur de clădiri înalte, ceea ce făcea transmisia o mare problemă. Ar fi fost necesară instalarea unei antene gigant – o cerinţă ce părea irealizabilă din punct de vedere tehnic, pînă ce conducerea a găsit o soluţie ingenioasă şi surprinzătoare. Uriaşa antenă a îndrăgitului post de televiziune a fost ancorată chiar de armătura ascensorului, un proiect care a necesitat un studiu de fezabilitate, apoi multe aprobări de urbanistică şi mediu, ce-ar fi tergiversat enorm de mult lucrurile, dacă legendarul director nu şi-ar fi folosit şi mai legendarele lui relaţii: proiectul a fost aprobat şi realizat în timp record. De pe acoperişul clădirii, antena, cu o lungime totală de 8.3 metri, poate fi admirată şi în prezent: metalică, imobilă, sigură, puternic ancorată în armătura liflului ce a fost transformată într-o uriaşă ancoră epopeică înfiptă în măruntaiele îndrăgitei noastre capitale. La aniversarea a cincisprezece ani de la înfiinţare, conducerea postului oferă tuturor celor interesaţi o vizită gratuită la baza minunatei realizări tehnologice. Călătoria va începe cu o cafea şi un sandwich gratuit şi va continua cu o ascensiune în majesticul lift. Apoi, de pe acoperiş, veţi putea admira de aproape antena de transmisie şi puteţi sta acolo oricît de mult, atîta timp cît nu vă este teamă de radiaţii.

PE STRĂZILE NESIGURE ALE CAPITLEI.

(Din ciclul unde este poliţia cînd avem nevoie de ea?)

Surse neverificate afirmă că bande de cerşetori din partea de sud-est a capitalei, au început să folosescă metode hipnotice cu scopul de a manipula bunătatea trecătorilor. Conform sursei, posibilul lider al acestei grupări este un recidivist relativ cunoscut în lumea interlopă a cartierului Dristor, acelaşi individ care în urmă cu cîţiva ani ar fi încercat să combine yoga şi drogurile şi care s-a volatilizat chiar cînd era pe punctul de a fi prins. Scopul acelei surprinzătoare combinaţii ar fi fost creearea unei noi secte al cărui unic lider din umbră ar fi urmat să fie chiar el. Conform aceleiaşi surse, suspectul şi acoliţii săi sînt capabili să preia controlul complet asupra unei persoane necunoscute într-un interval de sub zece secunde! Victimele au rămas cu o senzaţie de vis, sau mai bine spus de coşmar, şi cu buzunarele golite. Dar şi mai înspăimîntător este faptul că în ultima săptămînă, în zona Centrului Vechi, s-au petrecut scene imposibil de explicat. Zeci de trecători (inclusiv turişti străini), care au făcut neglijenţa de a privi cerşetorii în ochi, au fost cuprinşi mai întîi de o ameţeală suspectă urmată de o senzaţie de compasiune dusă la extrem: sume mari de bani şi-au găsit, inexplicabil, drumul către cutia milei. Vobim de sume mult mai mari decît ce se obişnuieşte să se dea cerşetorilor: poate şi de o sută de ori mai mult! Un domn care nu avea bani lichizi în momentul în care a trecut pe lîngă un artist stradal suspect, şi-a donat propria verighetă. Un altul şi-a aruncat ceasul, iar exemplele pot continua. Vă rugăm să fiţi vigilenţi!

La urma urmei, este vorba de siguranţa dumneavoastră.

ANUNŢ PUBLICITAR:

Televiziune de prestigiu, angajează în regim de urgenţă figuranţi pentru talk-show-uri. Cerinţe: prezenţă fizică agreabilă, zîmbet plăcut, capacitate de a aplauda timp îndelungat. Domnişoare, doamne şi domni de orice vîrstă, ortodocşi, catolici sau protestanţi, nimeni nu va fi refuzat. Show-rile noastre au audienţă maximă, cerinţa de personal este mare şi primim pe oricine. Toţi care simt nevoia să fie aproape de artişti şi de artă, sînt rugaţi să se prezinte la sediul nostru. Este viitorul Tău, vino cu noi, nu trebuie să faci nimic. Mic dejun, prînz şi diurnă.

Urma adresa televiziunii şi un număr de telefon care fusese încercuit de cineva interesat probabil de acea poziţie. Oare chiar existau oameni care să stea la coadă pentru o călătorie cu liftul pînă deasupra acoperişului – exact ca la un fel de bîlci?! Un lift care te-ar fi săltat pînă sus, chiar pînă sub picioarele gigante ale acelui turn de transmisie… Oare nu erai iradiat, dacă stăteai prea mult? Sînt o groază de articole pe internet care susţin că-i bine să te fereşti de radiaţiile antenelor, se pare că cel mai tare ţi-e afectat creierul. Ce e mai important decît creierul? Fără el îţi pierzi judecata.

Era ca şi cum articolul despre antenă şi publicitatea de racolat figuranţi nu fuseseră puse din întîmplare împreună: toţi care luau liftul, urmau să fie iradiaţi şi transformaţi apoi în marionetele stupide, acei spectatori-figuranţi, care aplaudă şi zîmbesc fals – gloata care formează audienţa de fond a prea-multelor talk-show-ri, din ce în ce mai stupide şi mai de prost gust.

În comparaţie, eu totuşi avusesem noroc. Să obţin un job relativ decent, fără nici un efort! Cît de ingrate sînt poziţiile cărora li se face de obicei reclamă în ziare. Să-ţi pierzi timpul fără să faci nimic, doar să aplauzi şi să zîmbeşti ca o marionetă?!

De asta ne-am născut cu un suflet unic?

Ca să-l irosim alaudînd pe alţii – nişte proşti, la urma urmei?

Chiar cînd voiam să dau pagina, ca să văd dacă şi restul ziarului era la fel de interesant, de nicăieri a apărut o deşirată, îmbrăcată într-o rochie lălîie, albă. Păr lung, brunetă, cu cearcăne sub ochi, arăta exact ca personajul din Mireasa Moartă un film interesant pentru copii, regizat de Tim Burton (eu nu pierd nici un film de desene animate, preferabil în 3D).

Venise de undeva din spatele băncii, dar nu-i auzisem paşii, fiind absorbit de ziar. A ocolit banca (n-am auzit scrîşnetul pietrişului) şi mi-a apărut în faţă. S-a aplecat, a luat ziarul de pe bancă, mai degrabă l-a smuls, cu o mişcare bruscă, de pasăre răpitoare, a verificat un detaliu de pe pagină, apoi, fără să-mi arunce măcar o privire, a străbătut parcul, luînd-o spre clădirea liceului. Deci ea încercuise anunţul, fiind interesată de acea poziţie! Cînd a trecut pe lîngă prichindei, ca la un semn, toţi şi-au pus mîinile peste jucării. De teamă să nu rămînă fără ele. Femeia le-a aruncat o privire în treacăt şi atunci i-am văzut mai bine profilul.

Era năltoaga de la petrecerea lui Gonzo!

Deşi trecuseră nişte ani de atunci, deşi tipa se schimbase îngrozitor de tare – arăta mai degrabă ca o femeie a străzii: slabă, neîngrijită, cu-o privire absentă – am recunoscut-o imediat. Cu toate că în general sînt destul de retras (nu intru în vorbă cu persoane necunoscute sau aproape necunoscute), am ţîşnit ca un arc de pe bancă şi am alergat să o prind din urmă. Arăta ca un animal speriat, dar nu-mi inspira nici teamă, nici milă. Am prins-o de încheietura mîinii.

S-a răsucit mirată spre mine.

“Ce vrei!?”

“Hei! Mă mai cunoşti? Ne-am văzut la o petrecere, dar a trecut mult timp de atunci.”

“Toată viaţa mi-a fost o petrecere… şi tare m-a obosit… Nu ştiu despre care vorbeşti.”

“De o petrecere la care tu erai prietena gazdei. Unu, Gonzo. Mai ţii minte? Ştii ceva de el? Mai trăieşte?”

“Dacă trăieşte? Nu trăieşte, stăpîneşte!”

Apoi păruse cam speriată – parcă de propriile ei vorbe. Am aşteptat-o să continue, dar nu a continuat să facă altceva decît să meargă. M-am ţinut după ea.

“Pot să merg un pic cu tine? Să ne-aducem aminte de vremurile bune?”

Cum nu a răspuns, mi-am potrivit pasul după al ei. Era mai înaltă ca mine, avea pe puţin un metru optzeci şi cinci. De cîte ori am întrebat mai multe despre Gonzo, de atîtea ori a schimbat vorba. Avea un tatuaj mare şi urît pe antebraţ. Nişte caractere arăbeşti, care puteau însemna orice, dar am vorbit despre vreme. Era îngrozitor de slabă. Bătrînii şi slăbănogii ar trebui să stea în casă pe caniculă, m-am gîndit şi chiar atunci m-am întîlnit cu un cunoscut care arăta perfect în formă.

Lucrasem cu el la call-centre şi nu vorbisem niciodată prea mult, dar şi el m-a recunoscut imediat. Era însoţit de o doamnă fardată cu gust. Nu ştiau unde era ambasada Canadei, pe care o căutau ca să-şi depună actele de emigrare. Am dedus că ea nu putea să fie decît soţia. Totuşi nu mi-a prezentat-o. Voiau să plece definitiv, cum făcuse prietenul meu Adi, numai că nu la Toronto, ci într-un alt oraş, despre care nu auzisem, Regina. Era chiar mai departe decît Toronto, trei-patru ore de zbor în plus, ei mi-au spus asta, şi atunci am realizat de ce nu îmi făcuse cunoştinţă cu ea: plecau atît de departe încît nu aveam să-i mai văd vreodată, deci ce rost ar fi avut?

Inexplicabil, am fost cuprins de o senzaţie de tristeţe, poate chiar disperare, dar nu am lăsat să se vadă nimic. Păreau o pereche atît de potrivită, amîndoi arătau bine şi puneau întrebări logice, fireşti. Erau nişte oameni perfect normali, şi plecau definitiv! Mă simţeam cumva lăsat în urmă, alături de tot felul de slăbănogi, ciudaţi, bătrîni şi copii furioşi. Ca să-mi maschez starea, am început să le explic în amănunt pe unde să o ia. Cunoşteam perfect locaţia ambasadei, pentru că fusesem împreună cu Adi, cu nici şase luni de zile în urmă. Stînga, dreapta, aveţi grijă pe unde traversaţi că a fost unul călcat chiar pe trecere nu demult, apoi din nou uşor stînga, o luaţi de-a lungul rondului. Le-am făcut tot traseul de parcă nu ar fi căutat ambasada Canadei, ci chiar Canada. Apoi ei mi-au mulţumit şi au plecat, amabili şi grăbiţi. Dispariţia lor mi-a lăsat un soi de gol în suflet şi deabia atunci mi-am adus aminte de slăbănoagă.

Cînd am revenit cu privirea la ea, mai întîi am crezut că dispăruse, că se folosise de neatenţia mea ca să se descotorosească de mine. De fapt, am găsit-o întinsă cît era de lungă pe caldarîm. I se făcuse rău. Un trecător o ajutase să se întindă pe trotuar, dar eu, cum fusesem întors cu spatele cît dădusem explicaţiile şi apoi rămăsesem tot aşa, urmărindu-i cu privirea pînă dăduseră colţul, nu văzusem nimic. M-am aplecat deasupra ei. Arăta spre piept, sau poate spre stomac. Nu părea în stare nici măcar să tragă aer în plămîni. Cu toate că mi-era aproape complet străină, faţa ei exprima atîta suferinţă, încît m-am panicat.

“Nu poţi să respiri?”

Dar nu era asta. Arăta de fapt spre un buzunar al rochiei. Mîinile îi tremurau şi era albă la faţă. Arăta rău, avea spasme cum vezi prin filme că au epilepticii sau drogaţii care trec prin crize de dezintoxicare. Nu putea să vorbească. Am pipăit buzunarul minuscul şi am găsit înăuntru un flacon cu pastile sau ar fi putut fi la fel de bine droguri, că nu mă pricep. Am scos doar una, cam mare şi de culoare maro închis. Mi-a făcut semn că nu o poate lua fără apă. Peste drum era o tarabă la care se vindeau integame şi ziare, dar în plus avea îngheţată şi sucuri. M-am gîndit că au şi apă.

Am travesat strada, în fugă.

Vînzătoarea s-a uitat la mine, întrebător.

“O sticlă de apă! Repede, vă rog!”

“15 roni!”

Preţul era şocant.

“15 roni o sticlă cu apă?!”

“Iubita dumneavoastră îşi dă duhul şi vă mai gîndiţi la bani!?”

Într-adevăr, de la taraba ei, urmărise probabil toată scena, ca la cinema.

“Nu este iubita mea! Nu vedeţi că-i cu zece centimetri mai înaltă ca mine?!”

“Văd doar că zace întinsă pe trotuar şi că deabia mai respiră.”

Profita deci de faptul că mă aflam într-o situaţie dificilă…

Am scos o hîrtie de zece şi una de cinci. I le-am întins, cu dispreţ dar ea, simţind asta, s-a înfuriat şi mi-a răspuns înţepată:

“Sîntem vînzători, nu hoţi! Degeba vă uitaţi aşa cruciş, dar apa o vindem numai en-gros, la bax de douăzeci de sticle!”

Mi-a arătat unde ţinea apa.

Am luat doar o singură o sticlă, am lăsat restul baxului, de care oricum nu aveam nevoie şi m-am întors în fugă la ea.

Cînd i-am apropiat sticla de buze, am observat că la gît încă purta acel medalion care îmi atrăsese atenţia, atunci, demult, la petrecerea lui Gonzo. Arăta totuşi diferit, iar pe la jumătate avea o lipitură sau două, ca şi cum cîndva se rupsese o bucată în zona aia şi apoi fusese lipită la loc, într-un mod destul de grosolan.

A luat o înghiţitură de apă şi imediat şi-a revenit. În timp ce se ridica cu greu în picioare, eu încercam să desluşesc de ce medalionul mi se păruse dintr-odată atît de important. Şi deabia cînd ea a încetat să se mişte, şi eu am încetat să o sprijin să se ridice, medalionul a rămas imobil, atîrnat de gîtul ei, strălucind în soare, pe dinafara rochei albe.

Cuvintele fuseseră lipite într-o altă ordine, iar noul slogan părea să fie: “În doG we trust!” adică “În cîine, noi credem!”. God devenise doG! Nu eram totuşi absolut sigur că văzusem bine, dar cînd mi-am mijit ochii în bătaia soarelui – ce făcea medalionul să sclipească deranjant de tare –, ea s-a comportat ca şi cum aş fi fost un paparazzi pe punctul de a descoperi cine ştie ce detaliu deocheat al vieţii ei private, pentru că imediat şi-a băgat medalionul pe sub rochie, unde fusese dealtfel tot timpul de dinainte să i se facă rău.

“Cu ce drept te amesteci în intimitatea mea fără să-mi ceri permisiunea?” păreau să spună ochii ei obosiţi şi un pic roşii – poate din cauza prafului care pluteşte veşnic, iarnă şi vară, în centrul oraşului nostru – mereu în construcţii, niciodată terminate.

Mi se părea că nimic nu era mai important decît să aflu cît mai multe amănunte legate de noul, renăscutul Gonzo (în definitiv, din punctul meu de vedere, Gonzo fusese un subiect complet îngropat timp de trei ani) ca şi cum orice amănunt legat de el ar fi fost un indiciu salvator de vieţi. Nici eu nu ştiam de ce puneam astfel problema, că doar viaţa nu-mi era totuşi în nici un pericol, dar probabil că prezenţa lui Gonzo exercitase atîta groază de-a lungul copilăriei şi adolescenţei mele, încît revenirea lui în oraş ar fi fost chiar mai groaznică, din moment ce cumva, în subconştient, îl percepeam dintr-odată ca pe un fel de strigoi, devenit nemuritor.

“Nu uita, acum îmi eşti datoare… aproape că ţi-am salvat viaţa.” am bîiguit, aproape rugător.

“Pe mine nu mă mai poate salva nimeni şi cu atît mai puţin tu!” a răspuns, indiferentă.

Mi-am dat seama atunci că aproape sigur era nebună şi chiar mă întrebam dacă mai avea rost să-mi pierd timpul cu ea. Nu mai ştiu cum, dar în ciuda acestui gînd, atunci cînd ea m-a întrebat dacă nu pot să o ajut să coboare scările la metrou, am acceptat bucuros. Era slabă, dar avea sînii foarte mari. La fiecare treaptă basculau în jos, apoi în sus, atît de ostentativ încît toţi bărbaţii de pe scara rulantă ascendentă o urmăreau cu privirile holbate. Iar ea se uita la fiecare în parte, zîmbind absent.

Ce căţea, mi-am spus în gînd, în timp ce o sprijineam uşor de antebraţ, ca să-i cîştig încrederea.

Nu avea abonament de metrou. De fapt, nu avea poşetă şi nu ţinea nimic în mînă în afară ziarului, aşa că m-am simţit dator să îi cumpăr eu o cartelă de zece călătorii. Am trecut de bariere şi am continuat-o spre peron. Mă ţineam după ea şi nu m-am putut stăpîni să nu rămîn o secundă în urmă, cît să-i fac pe furiş o poză cu mobilul, doar din spate.

“Crezi că aş avea vreo şansă la televiziune, la cum arăt?”

“Vreo şansă? Îţi spun sincer că şi eu, care am pierdut contactul cu televizorul de cîţiva ani buni, aş reîncepe să mă uit ca să te văd pe tine acolo apaudînd!”

“Apaudînd? Eu sau tu?”

“Apaudînd invitaţii pe care i-ai avea la talk-show-uri, normal! Hai, spune-mi ceva de Gonzo, ce mai ştii?”

“M-a părăsit. M-a părăsit demult de tot, dar n-am să-l uit niciodată. Vezi tatuajul ăsta de pe antebraţ? Scrie că o să fiu veşnic sclava lui. Ultimul prieten m-a părăsit acum trei luni. El şi-ar fi dorit să fiu mai tandră, dar cînd n-ai dormit bine decît cîteva ore pe noapte, nu poţi fi prea sentimentală şi din cauza asta aveam tendinţa să trec direct şi cam brutal la avansuri sexuale. Asalturile mele îl scoteau din sărite, chiar ne certam uneori de la asta, deşi de multe ori el ceda şi aştepta să mă umilească cu migală tocmai cînd eram mai vlăguită şi fără replici.”

Ne-am urcat într-un tren spre Aviatorilor iar ea a continuat să turuie ca o moară hodorogită – foşti prieteni, bani pierduţi, familie, moşteniri ce urmau să vină – dar singurul lucru pe care l-am reţinut a fost că nu mai putuse să doarmă bine tot după ultima întîlnire cu Gonzo. Exact ca şi mine.

Mă uitam în gura ei şi mă luase cu ameţeală. În timp ce vorbea, deschidea gura mult mai larg decît alte persoane; îi puteai vedea omuleţul mişcîndu-se, ba chiar şi laringele. Mi se făcuse un pic rău şi nu ştiam cum să o opresc.

“Dar parcă ţi se mişcă un pic dintele ăsta? Nu… Mi se pare… cred că e un pic spart numai.”

“Da, mi-a spus doctorul că o să am probleme cu paradontoza.”

“Cum? De tînără? Şi mai ales la cît de bine arăţi?! – presupun că faci şi mult sport! Incredibil! Nu-mi vine să cred…”

“Parcă are vreo legătură sportul cu dantura!”

“Păi bine, dar înseamnă că tu nu-ţi foloseşti gura destul.”

Două doamne, aşezate vis-à-vis, mi-au aruncat nişte priviri contrariate.

“Nu! Nu m-ai înţeles. Ce vreau să spun e că nu mănînci sănătos!”

“Ba mănînc foarte sănătos.”

“Vreau să spun, nu muşti cu poftă din mîncare, nu-ţi foloseşti dantura. Tebuie să mesteci, să muşti cu poftă din mîncare. Chiar, mai ştii ce hălci de carne a adus Gonzo, atunci la petrecere? Mă întreb ce-o mai face el? Cum s-o mai descurca acum? O fi ok?”

“El e deasupra tuturor, întotdeauna o să fie…”

Şi chiar cînd începusem să sper că voi afla mai multe, de noi s-a apropiat un cerşetor. Tînăr, cu părul lung, îmbrăcat în negru, s-a oprit cu mîna întinsă chiar în faţa mea, şi cum stăteam aşezaţi pe scaune, s-a aplecat să-mi vorbească. Nu vorbea tare, doar destul cît să acopere huruitul metroului.

“De azi dimineaţă schimb trenuri, pe toate trei magistralele. Mă plimb cu trenul, cerşesc şi mă uit la gagici. Din cînd în cînd, mă uit şi la ceas ca să nu mă prindă seara aici. Şi vreau să-ţi spun ceva. Dintre toate bunăciunile pe care le-am văzut astăzi, prietena ta este cea mai frumoasă. Eşti un tip al naibii de norocos. Te invidiez. Atîta am vrut să-ţi spun. Că eşti al dracu’ de norocos. Vrei să-mi dai nişte mărunţiş, bine! Nu vrei, nu-mi dai!”

M-am aplecat la urechea lui şi i-am răspuns:

“Ştiu că repeţi acelaşi lucru la toţi bărbaţii din metrou pe care-i vezi cu-o femeie, dar ea nu este prietena mea. Dacă eram cu adevărata mea prietenă, lîngă ea te-ai fi blocat şi ţi-ai fi uitat pînă şi replica asta de doi lei pe care o ai.”

Apoi i-am pus în palmă o monedă de un leu şi l-am lăsat să se îndepărteze.

“Auzi? Îţi dau toţi banii pe care îi am în portofel dacă mă laşi să-ţi văd o dată medalionul!”

“Cît ai?”

Nici măcar nu mai ştiam şi în plus mă prinsese pe picior greşit, cu faptul că luase gluma în serios. Am scos portofelul. După ce îi plătisem apa şi intrarea la metrou, mai rămăsesem cu cinci lei, plus ceva mărunţiş prin buzunare. Mi-a aruncat o privire, dacă nu dispreţuitoare, cel puţin ironică, fără să se atingă de medalion. Dacă nu am coborît solo staţia următoare, a fost doar pentru că luasem hotărîrea să o însoţesc în direcţia în care mergea, pînă ce aş fi rămas într-un loc izolat, unde aveam de gînd să îi smulg medalionul de la gît.

Ea a început din nou să bată cîmpii aşa că am preferat să ascult ce vorbeau alte două persoane, aşezate char lîngă mine. Păreau colegi de servici sau aşa ceva.

“Am ajutat-o pe mătuşă-mea să se mute la ţară. Şi-a vîndut apartamentul cu o sută de mii. Era ultra-central, dar avea de plătit întreţinere, căldură, lumină, telefon. A pus toţi banii la puşculiţă şi se mută la ţară, ce zici de asta? A dat zece mii pe casă acolo! O să-i plătească pe ţăranii ăia să-i aducă micul dejun la pat şi s-o şteargă la fund tot restul vieţii! E deşteaptă foc mătuşă-mea, îţi spun… Dar maică-mea nu vrea să se mute, îi place garsoniera în care stă. Are nouăzeci şi unu de ani şi stă în acelaşi bloc de treizeci şi şapte. Lîngă mall-ul din Crîngaşi. Ştii zona? E frumoasă! Ultimul etaj. Chiar, după ce moare mama, nu vrei să o cumperi? Nu-ţi cer mult… treizeci de mii. Dacă îţi vinzi apartamentul cu cincizeci îţi rămîn douăzeci să călătoreşti. Vorbesc serios! Faci croazieră în jurul lumii de banii ăştia! Vezi Europa, Tailanda – ce vrei tu!”

Colegul, sau ce-o fi fost, nu spunea că ar vrea. Era un pic şocat, probabil, cum eram şi eu. După aceea au continuat să vorbească despre fotbal şi au mai trecut cîteva minute pînă la următoarea staţie, unde cel cu mătuşa s-a ridicat să coboare. A păşit afară, dar nu s-a îndepărtat. A aşteaptat să se urce cei cîţiva călători de pe peron, după care a strigat tare, chiar dacă uşile încă nu se închiseseră:

“Fii fără grijă! Garsoniera e ca şi a ta! Te anunţ imediat ce moare maică-mea!”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.