Cum e să te duci în Franţa la un festival de roman-debut

Cînd te duci să ridici un premiu şi mai trebuie să şi vorbeşti, o cerinţă de minim bun simţ cere să mulţumeşti organizatorilor şi celor care te-au ajutat să ajungi la locul cu pricina. Am omis să fac asta. Pur şi simplu am uitat.
I-am dat totuşi de înţeles organizatoarei principale că mi-a plăcut acolo, cînd i-am declarat că am romanul al doilea “la cheie” şi am de gînd să îl semnez cu un nume diferit, pentru a debuta iarăşi peste cîţiva ani. Nu s-a prins imediat de glumă.
Festivalul durează trei zile, aşa că am întrebat-o de curiozitate cu ce se ocupă în restul de 362 cîte îi rămîn. Mi-a spus că pentru a organiza un festival ca acesta trebuie să muncească tot anul.
M-am gîndit că mi-ar place şi mie un astfel de serviciu.
Din contră, eu a trebuit să mă duc la muncă chiar şi în ziua plecării, am dormit cîteva ore chinuite în avion, am aterizat la Geneva, am închiriat o maşină direct de pe aeroport, am condus pînă la Chambery, ca la final, practic în aceeaşi zi, să trebuiască să vorbesc în public.
În mare parte am deviat întrebările moderatoarei în aşa fel încît să pic peste discursul pe care mi-l pregătisem din timp, la serviciu, şi pe care-l citisem de cîteva ori în aeroport. (Dar nu mă plîng. Sînt sigur că există scriitori care au servicii mai imposibile decît al meu, care nu pot face mai nimic pe lângă îndatoririle de la serviciu.)
Ca să dau un exemplu, la întrebarea “care este la relaţia dintre personajul principal şi memoria sa – care se reflectă în amintirile presărate peste tot pe parcursul cărţii”, m-am prefăcut că nu am priceput exact şi am răspuns că atunci cînd scriu prefer să povestesc lucruri care s-au petrecut demult, pentru că eu am o memorie teribil de proastă, lucru care mă obligă să împănez povestea cu bancuri, minciuni şi înflorituri – astfel încît produsul final devine cu adevărat ficţiune, în timp ce, dacă aş scrie despre o întîmplare recentă, aş fi tentat să povestesc exact faptele, caz în care ar ieşi un fel de jurnalism ieftin.
Unul dintre avantajele pe care le ai dacă eşti invitat la un astfel de festival poate fi simplul fapt că ai făcut un schimb de e-mail-uri cu organizatoarea, din care (dau un exemplu) ai aflat că aceasta a fost de curînd în Montreal la o întîlnire cu editorii şi, dacă ai puţin tupeu, o poţi inoportuna cerîndu-i cîteva informaţii: ce editori sînt mai de treabă, adrese de e-mail şi aşa mai departe.
Probabil că cel mai interesant este să vezi că există oameni care ţi-au citit romanul de la început la sfîrşit şi să auzi că, în plus, unii vor să-l mai şi recitească! Un alt amănunt interesant şi hazliu poate fi faptul că mulţi dintre cei care ţi l-au citit şi au venit pînă acolo, uneori conducînd cîteva zeci de kilometri, au lecturat o copie pdf scăpată pe net şi “plimbată” de la unul la altul. Păi ultimele două romane pe care le-am citit au fost primite sub format pdf – e adevărat, direct de la autori. De supărat nu se pune problema să mă supăr, pentru că oricum la ediţia de faţă nu eu aş face bani din vînzări, ci editura, aşa că îmi este oarecum egal. Nu sînt nepotul domnului Liiceanu (deşi mi-ar place).
Chestia asta cu pdf-urile se aliniază cu ideea generală pe care mi-am făcut-o în legătură cu piaţa de carte.
Mi-este din ce în ce mai clar că nu se pot face bani din vînzările de cărţi, cum tot săptămîna aceasta m-a contactat o editură din Bulgaria foarte interesată să-mi traducă romanul… iată ce scrie editorul: Our market is tough and getting smaller. So our request is if you would provide us with the Bulgarian translation rights for free and we will try to provide funding for the translation and publishing. We will translate from Romanian. I’d like to also ask you for a longer period of publication – 3 years i.e. în order to have time to look for means of publishing and translation.
Pe româneşte: piaţa de carte este dură şi pierdem şi mai mult teren. Prin urmare vă cerem drepturile de traducere gratis şi vom încerca să obţinem noi fondurile pentru traducere şi publicare. Că doar nu oi plăti eu, autorul! Vom traduce din româneşte (aici vrea să spună că îmi face un mare favor, pentru că de obicei traduc din engleză sau limbi de circulaţie – mi-a spus-o în alt e-mail). Aş vrea să vă cer o mai lungă perioadă de publicare, trei ani, pentru a avea timpul necesar publicării şi traducerii.
M-am interesat cum e şi cu Franţa… în vederea unei traduceri în franceză. Ei bine, se pare că autorii români nu prea se vînd. Cel mai bine “a mers”, din ce am auzit, Camil Petrescu, Matei Vişniec şi încă vreo cîţiva, foarte puţini.
Am mai aflat că versiunea nouă, simplificată, a Levantului lui Mircea Cărtărescu este de fapt… proză, în franceză. Chiar aşa este? Cineva care ştie poate să-mi confirme, ca să nu răspîndesc informaţii false.
Revenind strict la festival, impresia mea a fost că nu prea erau vînzări. Cărţile erau de altfel destul de scumpe, avînd în vedere că în marea majoritate aveam de a face cu romane-debut. Eu am cumpărat o singură carte. Autorul ei, un negru bine făcut, mi-a sărit în faţă şi mi-a spus că ar fi bine să mai şi citesc. De frică am acceptat să i-o cumpăr ☺ Cineva care era cu mine, i-a spus atunci tipului că de fapt şi eu sînt tot scriitor, moment în care băiatul, originar din Coasta de Fildeş, şi-a schimbat atitudinea şi nu a vrut să mai primească banii. Era o carte de 170 de pagini care se numea Debut-paye şi care costa 17 euro. Noi ăştia din România şi ăştia din Coasta de Fildeş sîntem altfel, nu trebuie să dăm bani pe aşa ceva… nu trebuie să dăm bani pe nimic.. A adăugat că mi-o face cadou şi mi-a scris o dedicaţie interesantă: “Lui Cornel Bălan pentru această întîlnire care a sărit din balconul probabilităţilor pentru a cădea în grădina destinului. Mi-a plăcut felul în care ne-am întîlnit.”
(Mai tîrziu l-am reîntîlnit pe stradă şi am insistat să primească banii. A făcut-o bucuros cînd i-am explicat că vin de fapt din Canada şi prin urmare am bani de aruncat pe cărţi). În rest, oamenii intrau în cortul care adăpostea tarabele cu cărţi, parcă dinadins să se zgîiască la coperţi şi mai ales la oamenii din spatele tarabelor. “Deci aşa arată scriitorii. Tot ca un fel de vînzători de cartofi numai că vînd hîrtie şi fără să o mai şi cîntărească.. A-ha… am priceput”.
Revelaţia festivalului a fost faptul că am întîlnit doi traducători extraordinari, soţ şi soţie, Florica Courriol şi Jean-Louis Courriol.
Cînd am sosit, domnul Courriol mă aştepta în faţa hotelului (din fericire nu călătoream cu soţia, aşa că am întîrziat doar cinci minute). Domnul Courriol s-a prezentat, dar în gălăgia străzii nu am prins prea bine numele, probabil deoarece creierul meu nu era programat să înregistreze un nume de francez dintr-o gură care vorbea româneasca cea mai neaoşă, ba poate chiar cu accent de bucureştean. În plus, eram puţin îngrijorat că parcasem aiurea, dar el m-a liniştit spunîndu-mi că nu o să pună nimeni amendă unei maşini cu număr de Elveţia, pentru că agenţii de la parcare ştiu dinainte că elveţienii nu vor plăti. (În caz că nu ştiaţi, elveţienii au simţul banului foarte dezvoltat, sînt foarte calculaţi, ca să nu spun zgîrciţi. Ca să va dau un exemplu – ştiu asta de la un elveţian –, la finele fiecărui an, ei trebuie să plătească o taxă suplimentară pe banii lichizi aflaţi în conturile personale… dar dintr-o birocraţie, se înregistrează numai data conturilor din 31 decembrie. Aşa că elveţienii au găsit o soluţie simplă şi ingenioasă pentru a evita această taxă: pe 29-30 decembrie îşi virează singuri banii dintr-un cont în altul, iar suma fiind în tranzit rămîne neînregistrată.)
Domnul şi doamna Courriol au fost gazde admirabile şi mi-au creat toate condiţiile pentru a mă simţi excelent. Amîndoi volubili, bine dispuşi şi antrenanţi: o companie cu adevărat agreabilă. Ca traducătoare, doamna Courriol este extraordinară… pe podium, în momentele de început, cînd datorită emoţiei frazele mele erau cam scurte, descopeream cu uimire (şi recunoştinţă) cum variantele traduse prindeau parcă viaţă şi se lungeau, deveneau mai academice, mai complete. (La nemţoaică – ce ghinion pentru ea! – se întîmpla exact invers.)
Nu voi înșira prea multe detalii pentru că urmează să revin cu un interviu, dar cu siguranţă aceşti oameni deosebiţi fac mai multe eforturi pentru promovarea culturii româneşti în Europa decît vom face vreodată noi toţi laolaltă. Împreună au tradus Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Marin Preda, Marin Sorescu, Augustin Buzura, Ion Băieşu, Marta Petreu, Simona Sora, Horia Ursu şi lista poate continua.
Pasiunea cu care se dedică profesiei lor mi-a creat speranţe că poate literatura are totuşi un viitor. Cel puţin, atîta timp cît există oameni ca ei, mai sînt şanse.

Şi fără să vreau mi-am amintit vorbele unui amic scriitor, vorbe care puse alături de cele relatate, îmi sună acum altfel, ca luate dintr-un alt film:
Îmi traduc cartea în cît mai multe limbi, vreau să fie răspîndită peste tot în Europa – Anglia, Franţa, Spania –, nu contează exact unde, şi chiar mai departe dacă se poate, Israel, Singapore… şi le dau toate drepturile de autor tuturor chiar şi pe gratis, pentru că pînă la urmă vînzările tot aici le fac, în România, unde înainte nu mă cumpăra nimeni, dar se ştie, românii sînt snobi şi nimic nu îi atrage mai mult să pună mîna pe o carte, decît faptul că a atras atenţia neamţului, francezului. Şi să vezi dacă îmi apare o recenzie bună a unui critic englez de mîna a doua cum o să mă ridice în slăvi criticii noştri autohtoni bine cunoscuţi după aia, pentru că dintotdeauna noi asta am ştiut să facem: să dăm din cap şi să aprobăm cînd vorbeşte occidentulul!
Parcă privesc acum totul dintr-o altă perspectivă.
Pentru că de fapt trebuie să scriem doar din pasiune, iar restul ar trebui să vină de la sine.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.