Eden (3)

Drumul urcă lin. Cu fiecare secundă lăsăm tot mai în urmă deşertul şi începem urcuşul. Urmează serpentinele. Urmează marele moment pe care i l-am pregătit lui Suzi. Marea trădare, marea deziluzie şi marea mea uşurare.
Avea aspiraţii mari, bineînţeles. Nemurirea, despre care cred că ştii deja, era doar un accesoriu. Şi tot ceea ce s-a întâmplat din blestemata zi şi până acum nu a fost deloc o simplă distracţie, chiar dacă amândoi am fost nevoiţi să ne umplem timpul cu câte ceva.
Când am pornit în căutarea pomului legendar, Suzi îmi spunea că ne asumăm o menire sacră. Spunea că noi doi vom fi pilonii pe care se va construi noua omenire şi noua lume. Că vom fi părinţii unei noi ere în care urmaşii noştri vor reclădi civilizaţia de la temelii şi vor fi învăţat să nu cadă în capcanele pe care omenirea, aşa cum o ştim acum, nu a ştiut să le ocolească.
Foarte frumos mai putea să viseze pe atunci! Nici eu nu eram mai puţin visător din moment ce m-am lăsat sedus de ideea aceasta. Spunea că omenirea îşi va afla sfârşitul tocmai în ceea ce crede că îi aduce cele mai mari binefaceri, anume în progresul ştiinţific şi în cunoaştere în general. Dar, spunea Suzi, în timp ce ştiinţa va face progrese tot mai accelerate, mijloacele de distrugere vor fi tot mai diverse şi perfecţionate. Poţi să nu îi dai dreptate? Ce altceva încântă omul mai tare decât o săgeată care zboară mai departe, o ghiulea care smulge mai multe pietre dintr-un zid, un element care, supus unei forme de radiaţie, dezvoltă o reacţie în lanţ mai rapidă şi mai amplă? Un cuţit bine ascuţit valorează mai mult decât toată raţiunea pusă la un loc.
O altă latură a profeţiei lui Suzi privea decăderea morală a umanităţii. Orice ar numi oamenii moral la un moment dat, slăbiciunile mai vechi vor da mereu naştere unor altora noi care se vor întinde ca şi o gangrenă, pe care iluştrii moralişti ai vremilor din urmă se vor strădui să o trateze cu bunăvoinţă şi chiar cu ipocrită grijă, nicidecum să amputeze bolnăviciunea care ameninţă să subjuge întreg trupul. De fapt, e lesne să vezi că fiecare om se vede un mic dumnezeu care vrea să ajungă mare şi să arunce în uitare toţi dumnezeii care îi stau împotrivă.
Apoi va veni momentul când totul se va nărui ca un castel de nisip. Ştiu că e o figură de stil mult prea des folosită, dar alta mai proaspătă nu îmi vine acum în minte, iar acesta poate fi un semn că profeţia lui Suzi este corectă. Când lucrurile devin excesiv de repetitive, cineva sau ceva trebuie să moară.
Momentul critic şi prăbuşirea. Anihilarea omenirii până la extincţie totală. Când grădinile şi ogoarele nu vor mai rodi altceva decât moarte. Toate acestea trebuia să le aşteptăm eu şi cu Suzi. Pentru ca toate acestea să se întâmple ar fi trebuit să avem răbdare şi grijă infinită, iar apoi am fi trecut nestingheriţi la partea cea măreaţă a planului: reconstruirea. Nu răbdarea îmi lipseşte acum, ci încrederea că vom reuşi ceea ce ne-am propus. Nu mai am încredere în Suzi şi nu mai am încredere în mine, iar dacă mă întrebi cine e de vină îţi voi spune că amândoi am trădat cauza.
Suzi pare să nu realizeze lucrul acesta, deşi e limpede ca bună ziua. Să alergăm o perioadă nesfârşită de timp dintr-un loc în altul, să fim eternii venetici care aşteaptă ca omenirea să se ducă odată dracului, şobolanii care visează corabia scufundându-se, pentru ca apoi să ne putem apuca să făurim lumea noastră. Lumea după chipul şi asemănarea noastră. Suntem cei mai groaznici oameni care au existat vreodată şi vrem să creem o lume aidoma nouă.
Oare chiar nu vede? Uită-te la ea cum s-a acoperit toată cu fandoselile şi nimicurile lumii pe care pretinde că o respinge şi căreia îi aşteaptă sfârşitul. Să fie chiar aşa? De când cu Suzi cea nemuritoare am învăţat ce înseamnă cu adevărat îndoiala, am descoperit scârba, oroarea veritabilă şi ura. Şi, totodată, toate răutăţile şi mizeriile lumii au prins rădăcini în mine şi le simt mereu cum mă sfâşie încet, fibră cu fibră, pătrunzând tot mai adânc.
Din mine şi din ea se presupune că va renaşte o lume mai bună. Dintr-un colecţionar de vicii şi de răutăţi şi din demonul deşertăciunii şi al aparenţelor, regina infernală a iluziilor şi a viselor de neîmplinit. Suzi cea veşnic precaută care îşi aranjează rochia şi îşi îngrijeşte tenul aşteptând nimicirea omenirii.
Ţi se apropie ceasul, Suzi, dar tu nici măcar asta nu vezi. Şoseaua se ghemuieşte în meandre tot mai strânse şi sub noi se deschid povârnişuri şi râpe tot mai adânci. Iar într-o râpă dintre acestea, în care voi simţi eu că va fi să fie, acolo se va termina. Începând de acolo lucrurile vor reveni la normal, Suzi, lua-te-ar dracu’!
Chiar! Dacă tot mă gândeam să dau acestui final un aer dramatic, crezi că ar fi prea banal dacă i-aş spune pur şi simplu : „Suzi, lua-te-ar dracu’!”? Hmm…banal sau nu, dacă stau bine să cântăresc, nu e tocmai ceea ce gândesc despre ea. La urma urmei, cu ce sunt eu mai presus încât să o judec? Nu este uşor să aştepţi sute şi mii de ani cu gândul că lumea, aşa cum ai cunoscut-o, trebuie să dispară pentru a-ţi face loc ţie şi propriei tale concepţii despre cum trebuie să fie. Uite, abia acum reuşesc să văd în Suzi un soi ciudat de duioşie, o nostalgie neobişnuită pentru lumea aceasta încă vie căreia cu atâta hotărâre şi crudă nerăbdare ne hotărâserăm să îi aşteptăm moartea şi uitarea. De aceea se înconjoară ea de toate nimicurile trecătoare, de toate fleacurile neînsemnate, pentru că fiecare lucru în parte îşi trăieşte vremea sa, iar ea ştie că vremea acestor lucruri, trecute sau prezente, nu va mai fi niciodată.
Însă asta nu schimbă cu nimic decizia mea de a pune punct. În loc să fim precum titanii care şlefuiesc lumea după bunul lor plac, iată ce am ajuns: Suzi e un adevărat expozeu de flecuşteţe şi vanităţi muritoare, iar eu un suflet în paragină, măcinat de bolile specifice fiecărui veac. Se mai poate naşte ceva demn de existenţă din asemenea alăturare? Niciodată. Mai mult decât atât, mă bântuie teama că am putea ajunge mult mai denaturaţi, alunecând neputincioşi pe panta unui rău ireparabil.
Despre mine nu am nicio îndoială că asta îmi este sortit, însă cu Suzi e puţin diferit şi chiar mult mai teribil. Ştii că e mereu în pas cu timpul, am tot spus-o şi aşa e. Dar, având în mână nemurirea, oare nu ar reuşi să îşi dezvolte noi capacităţi, totul până în măsura în care însuşi timpul să treacă abia împleticindu-se în urma paşilor ei?
Eu rămân convins că am fost traşi pe sfoară, că am fost înşelaţi de făcătura aceea de legendă. Oricât de adevărat pare acum totul, nu poate fi şi firesc. Firesc este ca omul să moară.
Se apropie momentul, o simt. Chiar dacă prin întunericul abia lăsat nu pot distinge foarte bine elementele peisajului. Simt eu că voi ştii exact prin care porţiune de parapet să arunc maşina şi aşa să obţin eliberarea noastră.
O, Suzi, dacă ai ştii măcar de ce povară şi blestem te voi scăpa în câteva clipe! Nu vei mai avea timp să îmi fii recunoscătoare din păcate. Tu nici nu îţi dai seama că de fapt te salvez. La dracu’, Suzi! Noi eram fericiţi cândva. De ce a trebuit să ne înhami pe amândoi la nebunia asta chinuitoare?
Pe aici! Ţin volanul strâns, apăs pedala, mă întorc spre ea şi simt că o iubesc din nou. Iar ea e mult mai frumoasă decât ţin minte să o fi văzut vreodată.
– Plecăm, Suzi!

Cristian Zoicaş