Primul dans

O seară magnifică a fost aceea – pot în sfârșit să o mărturisesc, fără nici o reținere.
Nu mai văzusem niciodată un amestec de culori atât de viu, pus în mișcare de trupurile invitaților. Aflându-te acolo, părea ca și cum ai fi plutit pe apele unei mări învolburate, cu valurile care te purtau dintr-o parte în alta cu o maternă delicatețe. Brațe nevăzute te atrăgeau și îți ofereau îmbrățișări, te dedublai cumva ca să îți poți șopti în ureche „renunță la orice împotrivire și uită-ți prejudecățile, trăiește momentul”.
Am fost multă vreme, ca urmare a studiilor și rigidității sistemului de învățământ, o femeie „frigidă”, denumire prea banală, în orice caz, incapabilă să exprime firea mea închisă și aversiunea față de sexul opus. Cele două cămine de fete unde mi-am petrecut șase ani din viață, ambele cu reguli stricte pe care, în calitatea mea de studentă model, îmi dădeam întreaga silință să le respect, au lăsat o amprentă foarte accentuată în acest sens. Fusesem învățată că bărbații nu sunt altceva decât niște prădători odioși. Dacă mă lăsam pradă farmecelor practicate cu scopul de a-mi câștiga încrederea, puteam să sfârșesc așa cum se întâmpla cu alte fete de vârsta mea, dezonorate sau și mai rău, mame precoce. Nu mă putem abține totuși ca în ascuns să nu fiu invidioasă pe veselia și spontaneitatea acelor fericite denaturate. Eu nu plângeam cu adevărat și nici nu râdeam cu adevărat, decât poate de cel mult zece ori pe an, din motive prostești în cazul primei variante – cum ar fi timpul prea scurt ca să mă pregătesc pentru un examen important sau ruperea accidentală a unei unghii – iar în cazul celei de-a doua variante, ei bine, nu mai rețin.
În ciuda acestor fapte, eu eram una dintre zecile de femei prezente în sala cea mare a balului. Eu, țeapănă ca și statuile sculptate în coloanele ce susțineau acoperișul vitrat al încăperii, în rochia mea de-un cafeniu banal. Eu la brațul unui bărbat – un văr de fapt, la fel de inadaptat ca și mine și care avusese nevoie de o parteneră pentru a se prezenta la petrecere, în ideea de a-și face niște relații în „lumea bună”.
Era o extravaganță sfidătoare acolo, împotriva a tot ceea ce însemna modest și cinstit, iar luxul exagerat, promovat de fiecare invitat în parte, cu debordante atitudini și gesturi, devenea copleșitor pentru cineva care văzuse așa ceva doar în filme.
– Poartă-te natural, m-a sfătuit vărul meu, oferindu-mi ca exemplu o expresie, evident prefăcută, de nepăsare.
La puțină vreme după sosirea noastră, mai înainte ca însoțitorul meu să își găsească curajul de a face cunoștință cu o persoană sau alta, sau, așa cum a insistat el să-mi explice, să identifice printre invitați persoanele cu adevărat importante și a gândi un „plan de bătaie”, aplauze frenetice au anunțat apariția în sală o orchestrei de muzică. Aceasta era formată din patru violoniste, doi trompetiști, un contrabasist, un pianist și un toboșar, iar în fruntea lor am recunoscut pe unul dintre cei mai apreciați dirijori ai momentului.
Discuțiile au încetat imediat. S-au format perechi și toată lumea s-a pregătit de dans.
– O să-ți rămân dator pe vecie, mi-a șoptit la ureche vărul meu, pentru a mă convinge să renunț la împotrivirea afișată atunci când mi-a întins mâna, cu un gest larg.
– Dumnezeule, nu știu dacă voi fi în stare. Te voi face de rușine.
– Lasă-te condusă de mine, va fi foarte simplu.
– Ai mai făcut așa ceva?
– Am exersat în fața oglinzii, săptămâni întregi, a replicat el cu un zâmbet de vinovăție.
Atunci a explodat muzica, reverberând în pereții înalți ai încăperii și în trupurile celor prezenți, trecând prin ele și atingând până și cele mai ascunse articulații sau vene și electrizând firele de păr. Surprinsă de propria reacție, am rămas câteva momente țintuită locului, până ce palma partenerului meu m-a cuprins de talie și m-a forțat să-mi mișc picioarele, unul după altul, de parcă aș fi tras după mine niște bețe.
– Hai, relaxează-te, nu este decât un dans.
Dar nu era un simplu dans. Era o luptă între mine, cea dintotdeauna, și femeia asta nouă, gata să se abandoneze în acele valuri ispititoare, amândouă încercând să preia controlul trupului. Nu o cunoșteam pe femeia aceasta, chiar dacă se aflase tot timpul lângă mine, așteptând răbdătoare momentul când avea să iasă din umbră și să îmi spună „gata, de acum nu mă vei ignora, eu sunt tu și nu ai ce face decât să mă accepți”. La fel cum puțini oameni sunt deschiși noului, așa și eu mă împotriveam și nu doream să îl accept.
Muzica aceea, acompaniată de hipnotizantele culori și mirosuri (am ajuns într-un târziu la concluzia că în aer fusese pulverizat un fel de drog), avea ceva nepământesc în ea. Plămâni și membre de ființe, cu mult superioare unor muritori, o cântau.
Apoi, în locul bețelor care erau picioarele mele au crescut un fel de aripi, căci podeaua nu mai părea să existe, dură și rece, sau trupul mi se înălțase atâta cât să nu o mai atingă. Prin cupola vitrată norii dădeau impresia că se mișcau pe ritmul aceleiași muzici.
Pauza venită după prima melodia a semănat cu o semi-trezire. Încă nu știam dacă eu mă lăsasem purtată cu atâta ușurință și naturalețe de brațele vărului meu, ori se întâmplase aievea. Nimeni nu scotea o vorbă. Fețele oamenilor păreau a spune că erau încă însetate de magia stranie a dansului și abia așteptau să îl reia, cu și mai multă patimă.
Atenția tuturor s-a îndreptat spre cuplul ce cobora scările. Imaginea a stârnit șoapte și exclamări de admirație.
– Privește spre cei mai importanți oameni din întreaga lume, mi-a explicat vărul meu. Regii și președinți se închină în fața lor, pot să cumpere orice țară și să nici nu resimtă cheltuiala.
Cu acele afirmații nu a făcut decât să accentueze absurdul situației. Cuvintele lui mi se păreau lipsite de sens. Nu exista și nu trebuia să existe cineva cu atâta putere. În plus, chipurile lor îmi erau total necunoscute.
Apropiindu-se, cu atât deveneau mai ieșiți din comun. Aveau amândoi peste doi metri înălțime iar în loc de veșminte trupurile lor lungi și atletice arătau ca și cum ar fi fost turnate în aur. Abia când au trecut pe lângă noi am observat că veșmintele le erau formate dintr-un fel de zale iar în loc de încălțăminte purtau ceva asemănător cu niște picioroange de cel puțin o jumătate de metru, atât de subțiri la bază că trebuie să fi depus un efort nemaipomenit ca să își păstreze echilibrul. Am observat toate acestea cu cinism, ca pe niște artificii folosite cu scop ostentativ.
S-a format un cerc în jurul lor și când muzica a pornit din nou, toți ceilalți ne-am limitat să le urmărim dansul. Poate că așa o cereau bunele maniere sau pur și simplu ciudatul cuplu stabilise să se hrănească din admirația și invidia privitorilor. Piruetele și mișcările acelea ritmice aveau oricum o eleganță care ar fi trezit admirația oricărui ignorant. Încă o dată, femeia care fusesem a pierdut bătălia și orice resentimente au fost înăbușite.
Muzica a devenit din ce în ce mai alertă și, la un anumit semn, pe care nu l-am băgat de seamă, toți ceilalți au luat parte la dans, concentric și cu o incontrolabilă frenezie. Statuile de pe coloane au prins viață și ni s-au alăturat. După câteva minute, muzica a fost acompaniată de gâfâieli, ceea ce a accentuat și mai mult senzația aceea de ireal.
Supoziția că un drog fusese pulverizat în aer îmi este confirmată de faptul că totul s-a întâmplat, mai ales în continuare, în așa fel că am privit scena aceea, cât și pe mine, ca și cum m-aș fi aflat afară din trup, incapabilă de-a schimba sau de a dori să mă împotrivesc. Nu am consumat droguri niciodată și nu ar fi exclus să greșesc. Dar nu încerc să folosesc nici o scuză, așa că tot atât de bine lipsa împotrivirii îi poate fi atribuită femeii celei noi, redusă până atunci la tăcere.
Mă îndepărtasem de mult de vărul meu, existau numai brațe care mă purtau și mă împărțeau între ele, trupuri de bărbați a căror transpirație o adulmecam ca pe parfumul cel mai de preț. Fiecare în parte rupea câte ceva din mine, ceva rău și greoi, astfel încât deveneam tot mai liberă, mișcările mi se pliau din ce în ce mai firesc pe vibrațiile muzicii. Mi-am văzut pentru câteva clipe trupul gol dar nu am făcut nici un gest ca să îl acopăr. Aceasta eram eu și nu mai aveam nimic de ascuns.

Diana Matei

Născută în 1987, Galați. Din 2006, locuiesc în Marea Britanie, dar îmi place să gândesc, să scriu și să citesc românește. Uneori compun povestiri și poezii, alteori desenez. Citesc literatură tot timpul.

”Literatura este istoria sufletului.” – Barry Hannah