„O fereastră întunecată”, de Florin Irimia

Acum cîteva săptămîni am terminat de citit al doilea roman al scriitorului Florin Irimia. Primul, “Defekt”, a fost laureatul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, ediţia 2013. În 2014 i-a apărut şi un al treilea roman, “Cîteva lucruri despre tine”, publicat la Polirom, colecţia ErgoProză.
Cartea m-a surprins în primul rînd ca stil de scriere. Am descoperit un stil original care nu seamănă cu nimic din ce-am citit pînă acum, cel puţin nu în literatura contemporană românească – dar m-a făcut totuşi să mă gîndesc la acel haos “complet” întîlnit la Kurt Vonnegut şi exact ca în cazul lui Kurt Vonnegut, zic eu, impresia pe care ţi-o va lăsa scriitura lui Florin Irimia poate varia foarte mult… poţi rezona sau te poate lăsa rece, în funcţie de sofisticarea cititorului (sofisticare dată de lecturile anterioare). Chiar m-am amuzat să observ că, exact aşa cum îmi imaginasem, impresiile cititorilor de pe goodreads pornesc de la “rece”: Sunt dezamăgită de acest talmeş-balmeş din care nu am înţeles nimic. De ce atâtea planuri? Unele, reuşite, par fire de acţiune începute şi lăsate de izbelişte (…) Nu ştiu de ce autorul nu a ales o acţiune lineară…” şi migrează tocmai la polul opus: O carte rebelă, brutală, întortocheată, presărată cu multe pasaje geniale. Totuşi, prin stilul abordat, avem de a face cu un roman pe care Florin Irimia n-a ţinut să-l scrie pentru toată lumea. De ce a acceptat autorul un pariu riscant, când ar fi putut să adopte un stil mai potrivit pentru un public din ce în ce mai mofturos? Părerea celui de-al doilea cititor rezonează extrem de bine cu părerea mea.
Primul “plan” al romanului se petrece pe un fundal post-apocalitic migălos creionat de Florin Irimia. Nebunia se declanşează de la un program de exterminare a cîinilor vagabonţi, program în cadrul căruia se încercase o metodă experimentală. În urma experimentului eşuat, cîinii-victime se transformă în cîini-mutanţi, iar cei atacaţi de ei sînt infectaţi cu un soi de rabie, un virus ce îi va face să se comporte asemeni unor zombies agresivi care cîştigă din ce în ce mai mult teritoriu. Cîştigă într-o Românie unde nu mai există nimic de cîştigat.
Întîlnim în această zonă a cărţii un amestec de distopia cu science-fiction satiric: grupuri de refugiaţi care abandonează totul încercînd să se salveze spre un tărîm al făgăduinţei (în Bulgaria, peste Dunăre) urmăriţi de aceşti zombies de care vă spuneam şi încercînd să se abată din calea cîinilor-mutanţi.
Două pasaje edificatoare:

„Întoarcerea lui Colţ Alb au scris, chipurile cu umor, ziarele. Doar că n‑a prea râs nimeni. Lumea era speriată. Tot mai mulţi oameni plecau dimineaţa la serviciu şi nu se mai întorceau acasă. Parcurile erau evitate. Parcurile şi orele de seară. Începuse să se‑ntu­nece tot mai devreme. Apoi s‑au raportat cazuri şi în alte oraşe. Atacau de‑acum în haită, nu‑i auzeai decât când era prea târziu, ca şi cum numai atunci ar fi vrut să‑i auzi, un gâfâit sinistru care venea de nicăieri şi totuşi de atât de aproape, iar apoi erai culcat la pământ. Când te trezeai, nu mai erai tu. Erai unul de‑al lor, cel mai nou membru al găştii.
Le‑au spus zombi, lor şi celor ca ei, oameni şi câini deopotrivă. Au publicat, chipurile, şi câteva fotografii cu ei, îi înfăţişau cu ochii roşii, cu balele prelingându‑li‑se din gură, aproape fără blană, cu carnea desprinsă de pe corp, atârnându‑le în fâşii, nişte creaturi coborâte din benzile desenate cu monştri. Numai că zombii sunt morţi vii, lenţi şi uşor de depistat. Ăştia sunt iuţi ca nişte zvârlugi, nu‑i vezi când se apropie, iar carnea nu li se ia de pe os. În plus, nu sunt morţi. S‑a zis că provin din movilele de leşuri câineşti. S‑a zis că, într‑un fel sau altul, spuma turnată peste ei i‑a readus la viaţă.Cât de proşti puteau să mai fie ! Cât de aroganţi ! Au crezut că i‑au omorât pe toţi, până la ultimul. Au preferat să creadă că au înviat câinii din morţi decât că unii dintre ei ar fi putut totuşi să scape. Idioţi încrezuţi ! Imbecili ignoranţi ! Normal c‑au fost şi care au scăpat. Normal că apoi i‑a atras mirosul de stârv. Ceva trebuia să‑i atragă. Ceva trebuiau să mănânce. Căci, mâncând, au început răzbunarea.
Parcă abia aştepta Europa un motiv să ne facă vânt din Uniune. După ce toate organizaţiile pentru protec­ţia animalelor au lătrat la noi, după ce toată presa internaţională a scris despre «masacrul din Carpaţi»… ”

 „O, Bucureşti, oraş infect, oraş mizer, oraş şantier, oraş grosier, mahala şi rai al copilăriei mele, ce linişte s‑a aşternut peste tine ! Chiar şi acum, după atât timp, tot mi se mai pare ciudat. Piaţa Victoriei, Unirii, Universităţii, peste tot e pustiu. Linişte şi pustiu. Şi aer curat. Mult râvnitul aer curat pe care credeam că n‑o să‑l mai respirăm niciodată s‑a întors. Asta dacă nu cumva e plin de radiaţii, ceea ce oricum n‑ar mai avea impor­tanţă. În rest, niciun claxon agresiv, nicio ţeavă de eşapament înecăcioasă, nicio tamponare, niciun vaiet de sirenă, nicio duduială venită de la vreun motor tunat, nicio rafală de picamăr care să mitralieze asfaltul, nicio înjurătură de mamă, nimic nu mai poluează aerul. Nici măcar vreun glas familiar care să te strige din mulţime. Nicio mulţime. Ne plimbăm pe bulevarde, eu şi Semplista, mai urcăm din când în când în câte‑o maşină abandonată şi pentru câteva minute, cât suntem înăuntru, parcă nimic nu s‑a schimbat. Am putea fi în drum spre Cora, vineri după‑amiaza, să ne facem cum­părăturile, sau pregătindu‑ne să ieşim din oraş, ca să mergem un weekend la mare. ”

În a doua parte a romanului înţelegem că tot ce se întîmplase pînă atunci fusese un coşmar al unui alt personaj, scriitorul româno-evreu Edi Florian, iar odată cu Edi Florian acţiunea se mută în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. Noul personaj consumă un drog popular în acea perioadă, numit mescalină, pentru a prinde inspiraţie, dar este de fapt un prilej pentru Florin Irimia de a-şi provoca cititorii inventînd o pseudoistorie a României (şi a Europei), presărată cu elemente de absurd şi sarcasm: menţionarea evreilor-extratereştri, idee care îi aparţine de fapt personajului Hitler, un Hitler care este asasinat astfel Holocaustul poate fi evitat, Antoneştii încearcă să reîntoarcă mersul pseudo-războiului. …Şi ar mai fi şi alte surprize pe care vă invit să le descoperiţi citind romanul.
Am citit “O fereastră întunecată” cu plăcere şi interes. Am încadrat-o pe „raft” alături de romanele lui Radu Aldulescu şi Octavian Soviany (Viaţa lui Kostas Venetis) scriitori care, la fel ca şi Florin Irimia, au găsit o „expresie artistică” în a-şi refula repulsia faţă de „condamnarea” de a trăi în România de azi – frustrarea aşteptării într-o schimbare pe care cu toţii o aşteptăm în zadar de cîteva decenii şi dezgustul faţă de incapacitatea clasei politice actuale.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.