Un cuplu perfect

Poarta veche de la grădină atîrnă într-o balama ruginită. O împing cu șoldul și intru la vecinii mei cu un ghiveci mare de trandafiri în brațe; prin iarba lăsată în paragină mă împiedic de resturi de mîncare, colțuri de pîine uscată, capete de pește și oase roase.
Astăzi ei aniversează 57 de ani de la căsătorie. O cifră impresionantă ce trebuie neapărat sărbătorită.
Un iz de gaze nedigerate, grăsime rîncedă și conopidă fiartă atîrnă în camera rece și mă lovește ca o măciucă.
Făcînd pe nepăsătoarea, le spun ce frumos este afară și că am putea lăsa ușa deschisă.
Imediat după mine apare și soțul meu care rămîne în ușă adulmecînd aerul. Se luminează deodată la față și-mi aruncă peste umăr grăbindu-se să iasă, vine imediat, a uitat numai găleata cu pămînt pentru niște flori inexistente.
Du-te, mamelucule îl bombăn, lasă-mă singură, să mă otrăvesc.
Vecina mea se rostogolește spre mine, mică și rotundă strălucește cu toată fața ca un ou de paște, arătînd dinții galbeni și tociți de timp.
Încerc pe cît pot să o cuprind în brațe, sărutînd-o pe fața bucălată. Este îmbrăcată cu același capot înflorat cu nasturi în față, capot care și-a însușit caracterul stăpînei lăbărțîndu-se și dînd florilor o formă ridicolă. După ce nasturii au dus o luptă disperată cu burta, capotul s-a supărat și a plesnit primul.
Un miros de grăsime și ceapă prăjită o învăluie ca o aureolă.
Mă uit la ea, la fața ei cu ochii albaștri și mereu lăcrimoși, la părul ei alb ca zăpada, la zîmbetul fericit cînd mă vede și mi se strînge inima de dragul ei.
El rîde din fotoliu cu gura fără dinți ca un nou-născut, își scutură mătreața căzută pe burtă și se uită lacom la punga pe care încă o țineam în mînă.
Mă duc spre el și-l îmbrățișez, aplecîndu-mă peste burta imensă și frecînd obrazul de fața lui nebărbierită de trei zile. Cel puțin astăzi putea să se aranjeze puțin, gîndesc în sinea mea și trag cu coada ochiului spre ea, care la fel ca în fiecare zi, e încălţată tot cu papucii portocalii și poartă tot pantalonii de trening cu genunchii bombați ca două mingi dezumflate.
-Rudi, am hotărît ca noi doi să mergem la cumpărături (trebuie, într-un fel, să-l scot din casă ca să cumpere flori) iar Marianne o să stea acasă, în caz că vreunul din copiii voștri sună să vă felicite.
El este întotdeauna fericit să meargă la cumpărături, nu coboară din mașină, stă în parcare și urmărește curios lumea care iese din magazin, povestindu-mi după aceea tot felul de trăznăi. Nu am mult de cumpărat, așa că am avea timp să căutăm un buchet frumos de flori pentru Marianne.

Mă urc iar în mașină și îi spun să oprească la vreuna din florăriile care sînt în drumul nostru. El face o grimasă de parcă-l doare burta, și-mi spune că are din cînd în cînd probleme cu mașina.
-Păi ce are, că zumzăie ca o albină, îl întreb nedumerită.
-Are ceva cu volanul, de-aia a dat Opel faliment! Se înţepenește mereu și nu pot decît drept înainte să mai conduc, la stînga sau dreapta nu vrea.
Mă dumiresc repede la ce se referă, și-i propun să schimbăm locurile, să încerc eu. Se face că nu aude, dă drumul la radio și fluieră nepăsător.
-Rudi! Trebuie să cumpărăm flooori!
-Ce?… păi dacă 57 de ani tot cumpăram flori aș fi acum lefter!
Nu-mi vine să cred și fierb în zeama mea pînă acasă.
Marianne ne iese înainte și Rudi sprijinindu-se în baston, îi povestește amuzat cum m-a păcălit cu mașina și cît de supărată sînt eu acum.
-Aaaa… nu trebuie să fii supărată spune Marianne, nu mi-a cumpărat niciodată flori, m-aș fi speriat dacă mi-ar fi cumpărat acum.
-Și acum fii iar veselă, la prînz sînteți invitații noștri la masă, mai  spune ea la fel de inocentă ca întotdeauna.
Înghit în sec la o așa veste… dar n-am ce face, la 11,30 trebuie să apărem la masă.

Ea vine cu o tavă fierbinte pe care o ține cu două prosoape de o culoare suspectă, iar pe tavă se bălăcesc vioaie în grăsime vreo opt șnițele, mari cît talpa lui Yeti.
-Cine mai vine la masă, întreb la vederea muntelui de carne.
-Păi nimeni, asta ar mai lipsi! spune el lacom, și-și trage la masă scaunul cu rotile. O strachină cu cartofi și alta cu asparagus plutind în unt, completează cina copioasă.
-Graso!…iar ai uitat sarea, spune Rudi drăgăstos Mariannei.
-Poți să mănînci și fără sare, porc împuțit, îi răspunde ea zîmbind cu toată faţa.
-Graso!… dacă mai zici ceva, îți atîrn sacul de porumb la gît și te leg de pom, spune Rudi, și se scutură de rîs, în timp ce untura îi curge în colțul gurii. Morfolește carnea în gingii și jumătate pierde pe maioul deja pătat, pe care poți citi ce-au avut toată săptămîna de mîncare.
-Păi nu-i așa?…am cumpărat-o acum 57 de ani în deșert; am dat pe ea doi saci de porumb!..și bate cu palma pe masă rîzînd cu gura deschisă ca un hangar.
Marianne se scoală să aducă sarea, iar el o înțeapă cu bastonul la fund, fapt pentru care ea sare țipînd. El se amuză și mai tare, noi zîmbim nătîngi și în sinea mea închid toate butoanele de recepție.
Rudi înfige furculița pe care de-abia o scosese din gură într-un șnițel, eu mă uit hipnotizată ce are de gînd să facă și pînă să mă dezmeticesc, pac! îmi trîntește hîltaia pe farfurie. De data asta mă răzvrătesc vehement și mă gîndesc cu jind la un ceai de plante care mi-ar face bine acum. În sfîrșit, după ce toți gîfîim cu burțile umflate, întreabă Rudi satisfăcut.
-Graso, ce mîncăm mîine?…
-Păi, pot să scot o gîscă de la gheață, spune Marianne, vădit fericită de idee.
-O gîscă numai pentru voi doi?…întreb năucă…
În gînd doresc ca săptămîna viitoare să mănînc numai pesmeți.
-Păi ce crezi, înainte lucram la crescătorie de porci, luam un porc întreg acasă și nu ne ajungea o lună ( e drept că aveau șase copii)
-…un porc întreg?…și cît costă un geamite porc?

-…păi ce-l plăteam!.. eu eram șeful și grasa mea lucra la birou, îi spuneam ce să scrie pe fișă, mai mult nu făcea toată ziua, se juca tot timpul cu colega ei de-a cufundat corăbiile.
-Și dacă te prindea?
-…păi cine să mă prindă, cînd venea controlul, îi săltam controlorului un porc în portbagaj și basta, ce scriam pe hîrtii nu corespondea niciodată cu realitatea. Hîrtia e răbdătoare!
Se uită mîndru la mine și-mi oferă un lichior de ierburi, are gust de sirop de tuse, dar se spune că ajută la digestie.
Între timp, Marianne stă cuminte și ne ascultă, căteodată o urmăresc cum visează și tare aș vrea să fac ceva pentru ea, nu știu ce; o ajut la gospodărie cînd am timp, îi mai cumpăr din cînd în cînd cîte un nimic de care se bucură ca un copil, și mi-am promis să-i aduc cît mai des flori.

Instinctiv mă uit din nou la tabloul lor de nuntă, ce atîrnă ca o efigie supradimensională deasupra canapelei în living  şi din care privesc spre mine doi tineri fericiţi, aproape acoperiţi de-un imens buchet de flori.
Nu știu pentru cine-i mai cruntă ironia, pentru el, neputinciosul blazat şi cinic, ori pentru ea, care în profida a tot și a toate, parcă-și mai păstrează încă din candoarea de atunci?

O ajut să strîngă masa și în drum spre bucătărie, îmi șoptește cu un zîmbet conspirativ:
-La trei veniți la cafea, avem și prăjituri!!……
Aleluia!

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.