Egomet

Sunt un copil de peste douăzeci și ceva de ani, o fetiță care nu a crescut mai deloc, nici în mai ales înălțime, încăpățânată să rămână cât mai jos, lângă sol, să adere la rădăcinile pământești cu cât mai mult din suprafața tălpilor ei prelungită de umbra-i scurtă.
Sunt o tânără care aleargă spre departe, aleargă cu spatele privind trecutul de care fuge într-o altă lume, unde nu mai acceptă a se mai lăsa prinsă de nimeni, legată de altceva în afară de inima ei.
Povestea a început, ca o căutare a mea în mine, chiar înainte de a mă naște, o sămânță luată în palmă de conjuncturi instabile care m-au născut ca fiica unui medic și a unei juriste, mereu fiica cu pretențiile unei aristocrații parvenite, a unei familii intelectuale care nu m-a lăsat apoi să respir în propriul meu aer, niciodată. M-am născut nu pentru a fi eu ci pentru a satisface nevoia tatălui meu de a-și forma o altă familie cu o altă femeie față de care a depus cândva un jurământ. Sunt al doilea copil al tatălui meu, după mine mai urmând un Prâslea, mic și voinic, o soră din aceeași mamă.
Iar eu, scărpinând adevăruri de registru, într-o parte și în alta, dezgropând amintiri și aflând o istorie care îmi aparține de drept, aflu că accidentul îmi poartă numele și că o persoană m-a vrut pe lumea acesta. Acea persoană nu este mama, nu este tata. Și nici nu contează cine este când nu se află printre părinții mei.
Sunt o femeie divorțată, o femeie care nu se cunoaște pe ea decât fragmentar dar care îi cunoaște pe ceilalți foarte bine. Divorțul a fost hotărârea de a fi de fapt doar eu, decizia de a nu mai răspunde în fața nici unei alte autorități, fie ea autoritate casnică. Divorțul meu a fost o altă răzvrătire față de tot ce înseamnă părinte.
Sunt o tipă cu un tupeu perfid si flegmatic care are gânduri, prea multe pentru ca cineva să mă cunoască și care are vise, prea multe ca să se împlinească curând.
În definitiv, sunt un om ajuns singur, fără șosete pe care ți le dă mama să le pui în picioare, sunt o domnișoară care se machiază trăgând o linie pe jumătate cu creionul negru și cu un bețișor șterge apoi surplusul. Sunt tipa timidă cu privire de drac pe care vrei să o posezi și care te ține în șah până se plictisește.
Sunt un nume puternic pe buzele oricui, un nume cu o forță magnetică pentru cine mă vede pentru prima oară și de nedezlipit din memorie pentru cine a îndrăznit să se apropie de mine.
Sunt Eu și așa cum niciodată nu am crezut că pot să fiu, sunt Eu mai îndrăzneț și mai sigur atât în siguranță cât egal și în nesiguranță. Și acest Eu, acest minimalism de gânduri și răscoliri de identitate e în continuă creștere. Iar azi sunt maximum a ceea ce pot fi aici, pe o hârtie.
Sunt ideea mea și mă oglindesc aprins în orice imagine de pe-un ecran cer albastru deschis. Sunt așa de albastră și de deschisă, atât de deschisă de albastru pentru că seninul e mereu o speranță acolo. Mereu va fi.
Sunt un cuvânt, mic cât un punct, slab și nevoielnic, cerșetor de atât de multe și de toate. Sunt de nemulțumit și asta sperie pe oricine. Îi înțeleg și îi plâng. Și cu toții cred că fug de un punct, iar dintr-un punct s-a născut universul și m-am născut și Eu.
Sunt o poezie care are câteva mii de versuri și care se rezumă la un vers, la un tipar cusut în viața mea fără nod la vreun capăt și care nu are decât două cuvinte prin suprapunere de înțelesuri. Sunt Te Iubesc și niciodată Mă Iubești sau Ne Iubim.
Sunt încurcătura din care nimeni nu iese fără să se piardă pe sine măcar puțin. Complicat e să dialoghezi cu mine la orice oră din zi iar dialoguri sincere nu am avut cu nimeni vreodată prin nici un cuvânt sau înșiruire declarativă. Complicat asemeni unei pânze mânjite de culori țipătoare și haotice, rânduite după stări sufletești chinuitoare și după pofte de viață nestăvilite.
Sunt Eu, ” element prim de compunere savantă” cu semnificația ” frumos ” , ” bun” , ” bine” și Eu, nucleu al personalității ( concept filosofic), Eu ( la Freud) ” instanța conștientă a psihicului care eliberează forțele impulsurilor instinctive și a relațiilor cu lumea exterioară „, sunt Eu la nominativ, trecând mult prea ușor prin acuzativul mă doare Eu-l meu. Sunt în ființa mea și e o treabă mai curând de-un thriller al anilor ’20, care nu se lasă deloc pe seama improvizației, nici măcar a mele, totul fiind desprins dintr-un fir lung al prestabilitului.
Sunt Porumbița Păcii, căci mă rănesc mereu atunci când zbor și aripile mi le arunc mult prea îndrăzneț înainte, nu ca să plesnesc vântul ce mă doboară, ci ca să duc liniștea mai aproape de zgomot și de fâlfâială. Dealtfel, ochii mei vorbesc întotdeauna de pace și niciodată de război. Și sunt războinicul care ridică steagul alb, nu a se preda nimănui ci a salva ce a mai rămas din fiecare.
Sunt un semn de naștere ca un semn de exclamație urmat de un punct, un punct și apoi un semn de exclamație, căci nu contează pe trupul meu din ce direcție privești. Un semn ca un toiag ce desparte mări și aduce ordine în haosul din jur ce niciodată nu se poate întoarce și asupra lui, magia tainică, ce ursitele mi-au hărăzit-o. Un semn ca un blestem în care prea puțini au timp să creadă și mulți l-au cunoscut. Sunt semn de hotar pentru cineva care nu mai poate ieși din mine. Sunt signum memoria.
Sunt humă arsă și uscată la soare până ajung la Roșu de Congo. Sunt refractară din punct de vedere al atașării de cineva. Sunt un tranzitoriu argintat în baia de Criș Alb ca un cărbune pur cristalizat din neam amalgam românesc, fără vreun căpătâi.
Sunt până la urmă calculul seriilor convergente a emoțiilor condiției umane în care mă trezesc aproape zi de zi exceptând animalității firii adânc instinctuale, tivite doar pe alocuri în rebeliuni de Eu.
Și sunt toată Egomet.

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi