De când mă știu am încercat să ințeleg lumea. Mă mișc de colo colo ca o nălucă în așteptarea răspunsurilor firești, umane. De ce exist? Ce scop am eu?
Un om ce face umbră Pământului. Atât? Trec prin viață pur și simplu ca un somnambul în noapte?
.. Fără să văd?! Fără să aud?! Fără să simt?! Trezindu-mă greu în dimineață, buimac și neștiutor?
Păsările au fost create să cânte. Soarele să strălucească. Luna să biruie întunericul. Natura să ofere viață…
Și toate acestea… fiecare… au beneficii asupra MEA. Tot ceea ce MĂ înconjoară are un rol bine definit, realizat în cel mai mic detaliu și în cea mai detaliată amploare. Iar EU?…
EU, umbra Pământului, creația adorată de Dumnezeu… EU cel ce sunt superior celorlalte prin gândire… EU-TU; EU-EL; EU-NOI;
Pentru că nu mă refer la MINE. La persoana MEA. EU nu am nici cea mai mică valoare singur/ singură. EU-EU sunt un nimic… somnambul în noapte.
Am nevoie de iubire, de incurajare, de susținere, de bunătate, iar EU trebuie să le dăruiesc la rândul meu către EU. Către EU-NOI… De ce? De ce trebuie să primesc și să dăruiesc? De ce trebuie să mă chinui să supraviețuiesc dacă o să mor oricum?
… De ce?! De ce!? De ce?!…
O întrebare ce MĂ bântuie. Pe MINE, TINE, EL/EA, NOI. Care nu ne dă pace. Dacă nu o rostim, nu înseamnă că nu o gândim. Că nu încercăm să înțelegem scopul nostru în lume. În viață.
…
Dar e oare așa de greu? Atât de complicată chestia asta cu viața? Cu scopul NOSTRU în lume?
Nimic nu e greu. NOI, OAMENII, complicăm lucrurile. Ne chinuim să SUPRAVIEȚUIM , când ne e așa ușor să TRĂIM. Scopul vieții noastre nu ține de averea pe care o strângi, de mașinile pe care le conduci, de nenumăratele ore petrecute la lucru. Nimic din toate acestea nu ne va aparține la final. Banii, mașinile, orele nedormite vor rămâne lumești, sufletul e singurul nemuritor. Ne îngrijim de trup atât de mult încât uităm interiorul, cel care contează cu adevărat.
Scopul existenței MELE e NEMURIREA. Nu o să investesc în palate, ci în inimi. Nu o să investesc în haine scumpe, ci în zâmbete. Nu o să arunc banii pe lucruri inutile, ci pe cărți și cultură. Nu o să plec lăsându-mă o altă umbră a omenirii, voi scrie, voi compune, voi zâmbi. Voi rămâne nemuritor în amintirea veacurilor.
„De ce?”
Pentru că viața este sinonimă cu verbul A TRĂI.
M-am născut în Bacău la 7 martie 2000. Am început să învăț alfabetul la 4 ani, iar la 8 am evadat în prima mea carte „Mary Poppins”. Am încercat să o înțeleg și nu am lăsat-o din mână până ce nu i-am parcus aventura.
Mă împotmoleam mai mereu și întotdeauna ceream ajutorul, dar nu am renunțat. Nu știu exact ce am înțeles eu atunci, dar știu că puneam o mulțime de întrebări.
Prima, mi-a lăsat un gust dulce și am continuat cu cititul până astăzi. E canonul fiecărei zile, evadez din cotidian când simt nevoia și uit că exist o zi întreagă.
Cititul mi-a dezvoltat nevoia de cultură și m-a împins spre artă. Am început să cânt, să pictez, să creez din nimic, să recunosc interpreți de muzică clasică (să ascult muzică clasică), să studiez pictori și scriitori… Dar cel mai important, am început să scriu.
În clasele primare am fost mustrată că nu-mi scriam eu compunerile, în generală am incercat sa particip la cat mai multe concursuri literare, demonstrandu-le tuturor ca EU eram creatoarea.
Incerc sa ma afirm.
Acum. Creez aici.
Gânduri și idei profunde despre lume și despre sine, la o vârstă încă neajunsă la anii maturității. Continuă pe calea asta, vei găsi frumuseți de care sufletul tău se va bucura la fiecare pas.
Un prim sfat: nu e nevoie de prea multă decorație a textului cu litere mari și semne de punctuație.
Bine ai venit pe site, Ionela!
Ce ai scris aici este o compunere-manifest si cam atit.
Daca vrei sa scrii proza, trebuie sa te indepartezi de ce ai invatat la scoala (arunca tiparele). Culege viata, asa cum o vezi si intelegi in jurul tau: sentimente, senzatii, oameni – amesteca tot, da-i o forma, treci asta prin filtrul gindirii si pune produsul finit pe foaie. Ai timpul de partea ta :)
Spor la scris in continuare.
În primul rând, îți spun și eu „bine-ai venit pe site”. Știu că ți-a trebuit curaj să-ți expui textul aici, mai ales la o vârstă când reacțiile celorlalți par să aibă mare importanță (au însă o mică importanță – mai importante sunt descoperirile personale, deocamdată). Așa că din toate sfaturile, laudele sau reacțiile mai puțin îmbucurătoare ar fi înțelept să alegi întotdeauna doar ceea ce consideri că poți folosi pentru a-ți îmbunătăți „stilul” (fiindcă ăsta cred că e scopul pentru care ai și publicat pe LiterNautica). Scurtând introducerea (nu vreau să las impresia că încerc să pozez ca „bătrân înțelept”), voi spune că:
– nu este nevoie să „arunci” în fața cititorului cu unele cuvinte scrise în totalitate cu MAJUSCULE (așa cum sugerează și Florin), cam denaturezi mesajul, pui accentul prea mult pe unele cuvinte (când cititorul ar trebui să aibă libertatea să-și aleagă singur frazele/cuvintele cu care rezonează)
– în textul de față ne demonstrezi că ai o gândire profundă (e cam obligatorie, cred eu, pentru oricine își propune să se dedice scrisului), ca să o folosești însă într-o creație literară, începe cu scrierea unei proze scurte care să aibă un subiect, o acțiune al cărei potențial să încerci să-l evidențiezi prin fraze cât mai abil (sau firești) construite, dialoguri, trăiri ale personajelor…
– pentru a nu te descuraja, nu trimit textul de față la Atelier, ci îl înscriu ca Eseu (la proză scurtă nu se poate încadra)