Spre interviu (fragment Liftul)

Apoi am discutat despre Poliţist, întrebîndu-ne dacă o să scape teafăr din misiunea de şase luni din Buzău. I-am povestit că vorbisem la telefon cu Adi din Canada, dar nu s-a mirat, ca mine, că la cît era Adi de afon la engleză, tot reuşise să-şi găsească serviciu în doar o lună. Muncea în Toronto, pentru un italian, într-o brutărie care se numea Perfetta Italian Backery. Am repetat, pe rînd, numele brutăriei şi parcă ne-am simţit dintr-odată mai aproape de nenorocitul de Adi. În scurt timp, m-am ridicat să plec, pentru că se făcuse cam tîrziu – nu pentru mine, în ciuda interviului, ci pentru Yoghin.
Am dat mîna cu el, chiar în holul de la intrare şi ne-am urat noapte bună. Am păşit peste pragul uşii, afară din apartament.
“Ştii că nu putem visa decît persoane pe care le-am văzut cel puţin o dată în viaţă? Toate visele noastre sînt populate de oameni care există în viaţa noastră, sau cu care ne-am întretăiat la un moment dat, în trecut. Numai un mesia poate visa persoane pe care nu le-a întîlnit sau pe care urmează să le întîlnească.”
“Dar dacă tot ce ai este viitorul, atunci ce visezi? Dacă nu ştii nimic despre trecut, dacă cineva ţi l-a şters cu buretele?”
“Din prezent, viitorul este de fiecare dată altfel, este infinit. Numai trecutul este unic. Viitorul depinde de tot ce a existat în jurul tău cu o secundă în urmă, chiar şi de musca după care m-am ridicat mai devreme. Dacă ai impresia că ştii ce o să se întîmple, atunci află că asta nu poate fi decît o iluzie. O iluzie periculoasă.”
“Sînt oameni despre care se spune că trăiesc în trecut. Oameni normali. Dar eu sînt fugărit de trecut, iar prezentul mă indispune. Aşa că prefer să stau cu capul în viitor.”
“Ai grijă, îţi ţin pumnii! Mult noroc la interviu!”

***

Primul gînd, după ce m-am spălat pe ochi cu apă rece, a fost ce-o fi vrut să spună Yoghinul, la plecare. Imediat după aceea, m-am îndreptat spre tencul de cărţi împrumutate de la singura bibliotecă din cartier. Am dat la o parte “Secretele unui somn odihnitor” şi am deschis-o pe cea cu sfaturi şi posibile întrebări de interviu – o carte groasă cam cît Basmele fraţilor Grimm şi conţinînd desene în creion, exact ca şi aceea, numai că autorul era un oarecare Dr. Liberman.
Mi-am propus să strîng mîna celor de la Resurse Umane într-o manieră plăcută şi să nu uit să zîmbesc cît mai mult, după cum exemplifica unul din desenele anexă ale capitolului doi: “Tehnici pentru o bună impresie”. M-am hotărît, deasemenea, să evit familiarităţile inutile sau amănuntele prea personale.
Mi-am pus unicul costum, gri-petrol, o cămaşă albă şi cravata asortată, de mătase. Mama mi-a urat succes, privindu-mă drept în ochi. M-a întrebat şi cînd o să fie gata maşina. I-am răspuns, ca de obicei, că nu ştiu. I-am reamintit că oricum nu se găsesc locuri de parcare în centru, evitînd astfel încă o dată să-i spun adevărul (că de fapt vîndusem maşina).
Am dat taximetristului numele firmei şi, surprinzător, acesta cunoştea locaţia perfect. Undeva pe lîngă bulevardul Dacia. Am lăsat în urmă fabrica de parfumuri Miraj – al doilea motiv (după cutremur) pentru care mama a ales Dristorul, atunci, demult. A lucrat patru ani la Miraj, pînă cînd fabrica a intrat în insolvenţă şi s-a închis. Deabia după închiderea fabricii, numele său a căpătat dintr-odată semnificaţia cerută. Ca şi cum fusese predestinată să dispară din peisajul cartierului numai odată ce şi-ar fi consumat în totalitate atracţia irezistibilă asupra bietei mele mame.
Din Miraj nu mai există decît clădirea părăsită.
Nu a luat-o pe drumul cel mai scurt, dar eram împăcat cu ideea că voi plăti în plus. Nu ardeam de nerăbdare să ajung în centru. Atîta timp cît făcea livrarea cu zece minute înainte de ora interviului, pachetul din carne, zgîrciuri şi oase, împachetat într-o stofă gri, aşezat pe bancheta din spate, nu avea de ce să protesteze.
Trecînd pe lîngă Academia de Studii Economice, gîndul mi-a fugit la bătrînul actor. Un actor excepţional… Nu au mai rămas mulţi din “vechea gardă” care să se ridice la nivelul lui. Chiar acolo căzuse, în faţa clădirii, dar asta s-a întîmplat de ceva timp. Un actor cum nu au la Hollywood – actorul meu preferat – dar parcă nu am putut să-i iert faptul că a îmbătrînit aşa, dintr-o dată. Actorii şi cîntăreţii trebuie să îmbătrînească mai încet, pentru că faţă de ei ne comparăm părinţii, unchii şi fraţii mai mari.
Maşina a oprit la două sute de metri de adresă, aşa cum cerusem. Am plătit şi am coborît.
Asfaltul era plin de pete albe şi gri – gumă de mestecat şi găinaţ de porumbei. Se uscau în tandem, în lumina blîndă a soarelui de dimineaţă. Strada era luată cu asalt de maşini, iar trotuarul părea neîncăpător mulţimii de necunoscuţi, bărbaţi şi femei ocupate, indiferenţi că vieţile le fuseseră prinse de un sorb energetic din care urmau să iasă complet goliţi şi senili, ca într-un film sf mai de demult. Avansam încet, cu mîinile pe post de tampoane, asemeni unui somnambul, încercînd să amortizez un pic izbiturile şi frecările celorlalţi. Strada pe care o căutam era după colţ, mai retrasă, mai puţin aglomerată. Clădirea avea trei etaje, gri, cu geamuri fumurii, impenetrabile. Am apăsat butonul interfonului, spunînd că am o întrevedere cu domnul Iosifescu.
“Pregătiţi actul de identitate la pagina cu poza şi CV-ul, vă rog.”
M-am conformat. Înainte ca uşa să se deschidă singură, am apucat să arunc o privire prostească spre buletin dar, inexplicabil, am fost încîntat să constat că poza semăna întru totul cu mine. Portarul stătea în spatele biroului – avea trăsături greceşti, cu părul aproape complet alb şi o mustaţă zburlită, impunătoare. Era destul de în vîrstă, dar fără riduri, iar pielea întinsă, împreună cu mustaţa aceea fantastică, îl făceau mai prezentabil decît ar fi un portar obişnuit.
“Aceasta este procedura pentru toată lumea!” s-a scuzat.
Vorbele i-au fost însoţite de un zîmbet deschis, deloc fals.
“Au fost mulţi înaintea mea?” am îndrăznit, încurajat de acel zîmbet omenos.
“Sînteţi singurul vizitator pe care îl am astăzi pe listă.”
A studiat îndelung poza din buletin şi numele – pe care l-a comparat cu cel care era scris în cartuşul CV-ului.
“Care vă este domiciliul?”
Am răspuns, automat, fără să stau pe gînduri.
“Deci încă locuiţi la adresa din buletin şi CV.”
Am confirmat.
“Foarte bine, foarte bine. Luaţi loc pe fotoliu. Aşezaţi-vă! Domnul Iosifescu va întîrzia cîteva minute.”
Interiorul antreului arăta somptuos. Spaţiul era ocupat de o măsuţă şi de patru fotolii stil antique, tapisate cu gust, iar biroul portarului era din lemn de nuc masiv. Pereţii erau îmbrăcaţi pînă la jumătate în lemn, ca într-un birou de notar, iar tablorile de pe pereţi păreau originale, nu poze, cum văzusem prin alte locuri. Clădirea era din cele vechi, construită probabil înainte de cel de-al doilea război mondial. Oare de ce nu-l numim Ultimul Război Mondial – pentru că ne aşteptăm să mai urmeze unul? În mod absurd, mi-am imaginat cum ar fi reacţionat portarul dacă i-aş fi pus întrebarea din senin. Dr. Liberman, rămîi cu mine, mi-am spus apoi. Aproape că m-am închinat.
Tavanul era de două ori mai înalt decît al unei clădiri obişnuite dar, în ciuda spaţiului larg, simţeam un aer închis, neplăcut. Miroasea a lemn mîncat de carii.
De undeva din interior s-a auzit acţionîndu-se troliul unui lift, un lucru complet neobişnuit la o clădire veche, cu trei etaje, ca cea în care mă aflam. În cele din urmă, din lift a coborît un domn zîmbitor şi degajat, purtînd nişte pantaloni de doc, deschişi la culoare, şi-o cămaşă albă. A străbătut coridorul către mine, cu mîna deja întinsă.
Omuleţul – deabia după ce a coborît de pe scaun am realizat că era mic de înălţime – a ieşit repede de după birou şi s-a grăbit să facă prezentările, mai degrabă ca o gazdă decît ca un portar.
L-am privit pe domnul Iosifescu în ochi, fără ocolişuri, şi i-am strîns mîna ca la carte: nu să-l doară, dar nici să-şi inchipuie că are de a face cu un nevolnic.
“Poţi să-mi spui pe numele mic.”
“Sigur, domnule Iosifescu!” am răspuns, cam distrat.
“Nu, chiar poţi să mă tutuieşti. Insist!”
M-a invitat să intru în lift. I-am urmat ascultător îndrumarea, deşi aş fi preferat albul scărilor de marmură.
“O clădire de numai trei etaje cu lift, este un lucru rar.”
“Avem aproape o sută de angajaţi la sediul acesta. Clădirea are parter şi şase etaje, trei deasupra şi trei la subsol. Îţi imaginezi aşadar că de cîte ori apar poziţii interne, interesul mare nu este neapărat pentru salariu, ci la ce etaj va fi biroul. Locaţia, locaţia, şi iar locaţia!” a spus, amuzat probabil de faptul că o fereastră la aer poate fi mai importantă decît nişte bani în plus la salariu.
Dar bineînţeles, un om în situaţia mea ar fi luat fără discuţie poziţia de la orice subsol.
“Apropos, poziţia ta este la S3, dar sper că nu o să vezi asta ca pe un impediment.” a adăugat, de parcă putea citi gînduri, ca Yoghinul.
“Să ştii că în general, poziţiile noi sînt în subsol şi angajaţii urcă spre etajul trei, aproape ierarhic, odată cu vechimea.” a mai spus, pe ton de scuză.
“Pe mine nu mă deranjează deloc asta, dimpotrivă, mă bucur, pentru că voi fi forţat să mă las de fumat!”
“De fapt, există o mică curte interioară, căreia i-am găsit această utilitate – este singurul loc din toată compania în care se permite fumatul. Dar, da, ai face bine să te laşi, e un obicei învechit şi dăunător sănătăţii.”
Uşile liftului s-au deschis şi, îndemnat de domnul Iosifescu, am păşit într-un coridor luminat de o singură fereastră, chiar la capăt. Am observat că erau şase uşi pe o parte şi şase pe cealaltă iar biroul domnului Iosifescu se afla în extremitatea opusă a coridorului. Undeva, în zona scărilor, o femeie de serviciu, îmbrăcată frumos şi pe tocuri, spăla culoarul cu un teu.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.