Fronte Laetus, Pectore Anxius…

În vis, auzea vocea lui, clară, rece ca un pahar abia scos de la congelator, cum îi şoptea încetişor ei, de după spatele lui încolăcit în semnul întrebării, mărturisindu-i acea destăinuire care pe ea o gâdila în propria ei intuiţie dar o cutremura totodată când îşi calcula fulgerător printre vorbele lui şansele ca ea să rămână ca o broască care vorbeşte, la fel de misterioasă şi de interesantă pentru el. Ce fel de vorbe sunt acestea? Vorbe de duh şi de suflet, vorbe de înger care s-a cuibărit în aşternutul ei, vorbe de demon îmblânzit de mângâierile ei, vorbe cereşti, vorbe curate, vorbe ameţitoare, îmbietoare, sfioase şi cuminţi, ascultătoare de ritmul bătăilor inimii ei… Care sunt acele vorbe cu care el a început a o vrăji pe ea în vis?
-Fronte laetus, pectore anxius!
-Fronte… Laetus… Pectore …Anxius…
-Fronte! Laetus! Pectore! Anxius!…
Obloanele bătute de vreme, ani în care ei amândoi au stat fiecare în alt loc, în alt aşternut, lasă să intre o brumă de zi răcoroasă de iulie, în care Sfântul Ilie şi-a amânat cu câteva ore promisiunea tunetului şi a fulgerului despicând cerul în semn de protest pentru toate fărădelegile păcătoşilor cu două picioare şi două mâini prin care, în locul faptelor ce merită soare şi belşug, se înfăptuiesc mai degrabă acele pe rând şi toate cele zece păcate lăsate în scris de zei.
Iar razele îi cuprind lui chipul şi ea stă şi priveşte cum ochii lui se agită bătăioşi sub pupile, în locul unde ea crede că el gândeşte. Ea îi apasă, cu buzele ei mici, o sărutare pe fiecare ochi doar pentru ca un fir al gândirii lui atît de organizate să se înnoade în acea clipă într-o amintire despre ea. Ca valurile ce poartă aproape transparent nisipul în interiorul lor aşa falduri, falduri circulă în camera uşor întunecoasă, picurii de praf de aer şi puf de celule moarte, roind în bâzâitul din visul fetei. Se aude  o voce ca la radio…cuvinte repetate în limba cu care se asociază toţi luceferii…el i-a rostit ei secretul lui…Pectore Anxius…Răspunsul fetei vine dintr-un departe ”Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază”.

Degeaba el se chinuie, chinuiala lui e pentru ea o plictiseală din a trăi, din a ființa, din a fi. Ea este lângă pieptul lui care tresare sub privirea ei urmat de răsuflul mușchilor cutiei toracice, dovadă că el totuși nu a început nici să se ridice în ceruri, departe de ea, și nici nu s-a coborât dintr-un cer…Luceafărul dăinuie în locul lui și râde de puterea fetei de-a mistici totul dar mai ales râde de iubirea oamenilor…În capul fetei răsună a dor, o dulce doină de jale și de chemare a unei prelungite, fără de sfârșit, dorințe de a se face liniște.De ce el a trebuit să vorbească? De ce a trebuit să prindă glas, viu, real…sonor acum neșters și nepătat din amintirea ei? Cum de el a ghicit ceea ce ea gândea? Cum de el a avut curajul mărturisirii și ce a crezut că va obține odată mărturisit? O va înrobi cu vorbele lui, o va încătușa cu acele cuvinte ce ei îi erau scrise în inimă ca și în rațiune dintotdeauna, de când l-a întâlnit prima oară…Ce fel de păcat poartă acest om?…Ce fel de durere e cea pe care el o poartă și ea o simte și nu îi poate spune pe nume? Da, i-a ghicit lui neliniștea. I-a observat ochii și i-a citit lui sufletul. Oare ea râde pe lângă el degeaba? Întunecarea lui nu o poate nicicum alunga și zâmbetele ei toate nu-i aduc lui pansament pentru rănile de care suferă. Degeaba el se chinuie…degeaba ea râde.

O mângâiere urmată de o a doua și apoi mângâieri dese și grăbite, întinse peste fiecare bucată din pielea lui sunt desenate de pulpa degetelor ei pentru ca fiecare nerv să fie trezit, să apuce să revină la viață și să se chinuie în gâdilare până la zâmbet.

Vivus es!…Vitae sentis! strigă fata în străfundul șoptitei ei minți.

O lacrimă curge, strop al cugetării vindecătoare cu care ea vrea să îl mustre, să îl pedepsească, să îl acuze de toate clipele în care el s-a vârât nechemat, nepoftit, neinvitat în colțurile prăfuite și împăienjenite din gândul ei cel mai cumplit. Dar simte el lacrima prefăcută de fată într-o întinsă peliculă de umezeală sărată și dulce?…Acea lacrimă, sânge al minții, coborâtă din ochiul ei, pentru el nu e decât dovada că, încă o dată, el este ca un spin sfâșietor pentru întreaga ei puterea de a-l înțelege.

O fâțâială, un zgomot a unei întoarceri pline, de trup foit în așternut și astfel începe asediul imaginilor derulate cu rapiditate de diafilm rusesc proiectat pe un cearșaf alb, neîntinat și prea călcat cu precizie de fizician-fotografist, unde povestea subtitrată în limba de origine, se înfățișează repetitiv cu o acustică la nivel de imaginație, printre fâsâitul sforăitor, ușor și lin al somnului în care și el și ea sunt prinși. Mințile lor au pornit într-o călătorie știută numai de luceferi. „Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele”.

Fata, amorțită de cât de mult a alergat prin cer , „dar se înalţă tot mai sus,/ca să nu-l pot ajunge” , își continuă visul fugind static, cuibărindu-se cu nasul în părul lui.

Băiatul, tolănit ca un aruncat întâmplător de mâini Atât-de-Neștiutoare ale unor ursitoare grăitoare în dărnicie de caracteristici și trăsături ale firii omenești, s-a scufudat „pân’ piere totul, totul”.

Ea e goală iar visul ei e atât de uşor, hainele ei nu mai au greutatea lor de haine şi nici nu mai există textura lor de pânză procesată şi ca şi ea şi el e gol şi e întins lângă ea, ei sunt ca două linii, fără poveri în care să se împiedice, prin care să se agaţe, sub care să chinuie o respiraţie sănătoasă. S-au împletit degetele mâinilor lor într-un glob de atingeri, unde fiecare se simte viu pe el şi pe celălalt. Acum se poate stinge cerul, se poate întuneca luna, se poate înţepeni timpul şi tot locul din jur. Se poate începe zborul. Fronte laetus! Fronte laetus! Fronte laetus…

Chipul lui, un „chip de lut” , râde cu dinţii lui toţi luminaţi de gropiţele care au săpat în ridurile lui frumuseţea coborârii și a fericirii.

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi