Manda

Manda Hornoaia avea şi o poreclă urâtă. De fapt, era traducerea prenumelui ei în argoul rusesc. O poreclă greu de reprodus. Nu şi pe Valea Seacă, unde lumea vorbea fără perdea şi fără veşminte. Adică dumnezeieşte, cum zicea Nabuco Mătăsăreanu, cu aluzie la faptul că feţele bisericeşti, pe zidurile aşezămintelor de cult ori în tablourile de inspiraţie religioasă, apar pictate goale. Cel mult, cu câte-o eşarfă dinainte, aşa cum au Adam şi Eva câte o frunză de viţă desenată peste sex.
Acelaşi Armăsăreanu îi zisese primul nevestei lui Tită Nadoleanu, Fofoloanca neagră. Şi aşa, ea era cunoscută drept „muieroiul” Manda cea cu glas dogit şi obraz oacheş, flocos. Adică, pe româneşte, ciornoe manda, explicase căprarul, precizând că aşa se spune în ruseşte. În rusă sărită de dicţionare, desigur, cum am zice noi păsărică ori fătăciune neagră.
— Ascundeţi, mă, sticla, c-a apărut Piz…Păsă.., că m-aud, dracu copii…Vine Fofoloanca lui Hoarnă. A intrat deja pe poartă! zise Marin Şchiopu când o văzu pe Manda Nadoleanu traversând curtea Trucălarilor.
— Păi Hoarnă, bre nea Marine, nu mai are ştremeleag?! A trecut şi el la schimbare de sex cum văd că fac unii la televizor? se miră Costică Trucală care chiar piti sticla de-un kil cu dop din cocean de porumb, în care se afla rachiu de prună.
— Hai mă, taman tu care-ai luptat la ruşi…
— … cu ruşi, nene, cu ei, tu-le pulimai nepulimaiul mamii lor, nu la ei. M-au cărat peste tot Ardealul, în toată Ungaria, în Slovacia şi-n jumătate de Cehia…
— Bună ziua la dumneavoastră! rosti musafira intrând sub polata lui Trucălă, tocmai când Baidac, câinele era să-i facă o operaţie fără anestezie la pulpă.
— Baidac … Marş, te rog! Aşa te comporţi tu cu o doamnă, care ne e şi vecină? se prefăcu Costică Trucală, că-şi dojeneşte patrupedul.
Noroc cu Tanţa, nevasta lui Trucală, poreclit şi el, din cauza picioarelor obădate, Cotonogu. Aceasta a ieşit în întâmpinarea vecinei întrebând-o ca de fiecare dată:
— Ce vânt te-aduse, ţaţă Măndico?
— Vânt de libertate cu damf de rachiu… murmură Marin Şchiopu ştiut drept Sis-la-deal.
— Trecui fiindcă auzii de la Girafa lui Dochiţă că vin ăia de la cadastru pe Vale să măsoare din nou pământurile şi pădurile şi cine nu e în regulă e bun de plată…
— Etete a dracului Girafa, a ajuns ca mai ieri Europa Liberă: ştie ea ce noi nu ştim! se miră Crăcănel cel obădat.
— Ştie că află de la Rilă, coţăitorul ei de serviciu, or, cum ştii, Joagărul e omul primarului ş-al puliţaiului, aşa că … preciză Muieroiul lui Hoarnă.
— Să vie să măsoare că poate aşa îmi dă înapoi ce mi-au furat, nenorociţii dracului… rosti piţigăiat moşul fără un plămân, Marin Şchiopu.
— Îţi dă înapoi pielea ăia de-o ştii matale, vorba lui Miţilică, dar pământ nu mai vezi. Păi de-aia-l măsoară, că trebuie să mai repartizeze unor granguri care se mută şi-şi fac vile aici, în Valea Seacă, la aer curat … rosti femeia cu poreclă de organ sexual.
Lătră câinele, repezindu-se la poarta pe unde intrase Manda. Era Tită Nadoleanu, scheletul înţolit şi umblător, cum i se spunea, care-şi striga de mama focului nevasta. Manda ieşi de sub polată. N-apucase să se grijească, deşi Tanţa se pregătise să-i toarne o marioară cu sămânţă de vorbă şi apă de gură.
— Ce, mă, dau turcii? îl luă la rost Muieroiul.
Fomfăitul de Hoarnă începu să turuie.
— Dau … Au dat … Nu turcii, nici nemţii, nici ruşii, ci anglo-americanii… Au intrat Jonglerul şi Joagărul în beci şi au luat şi cazanul cu bucăţi şi oala cu untură… Au scos-o pe gemlâcul dinspre Orbani. Mare minune de n-o fi în cârdăşie cu hoţii, şi vecinul Miţilică Orban!…
— Ce-ai zis, mă!? Oala” … Căzănelul! … Au intrat în beci? Mor… Ţine-mă, că-mi vine rău…
— Lasă, nu muri aci în poarta lui Obădatu. Hai acasă… Să vedem ce şi cum… Să-l anunţăm pe Negulici, şeful de post care, nu ştiu ce-o să facă, fiindcă Rilă e omul de casă al primarului şi de curte chiar al lui, poliţaiul.
Manda orăcăi ca o broască în gura şarpelui, se tângui ca oaia apucata de streche, se răscăcără ca o coţofană, cum zice Gheorghiţa Trucăloaia, ajunse în bătătură şi coborând în beci, înlemni… Tită al ei avea dreptate… Căzănelul cu lăcăţel la capac (să nu umble la el în postul mare bărbatu-său, dar mai ales fi-su Ciocea, adică Sorin şi noru-sa!) dispăruse, cu bucăţi cu tot. Adio muşchi, coaste, cârnaţi şi alte porcării topite şi puse la păstrat în vasul emailat!
Văzând paguba Fofoloanca chiar a leşinat. Au stropit-o cu apă, dar nu şi-a revenit. A repezit-o ginerele lui Fane Baltac zis Băşintea până la spitalul din Lerodeni. Abia acolo şi-a speriat moartea, cum se spune şi primul lucru pe care l-a cerut a fost să vină Zoltan Negulici. Şeful de post s-a înfăţişat. Sediul poliţiei e lângă spital.
— Domn şef, m-a nenorocit!
— Ia mai dă-le, bre încolo de bucăţi. Era s-o mierleşti pentru câteva kile de carne… o luă cu otuzbiru omul legii…
— Nu de carne e vorba, ci de bani şi de aur… spuse Manda suspinând.
— Cum?! De ce?
— În cazan, pe fund, sub bucăţi, era un borcănel cu capac în care am îngrămădit mahmudelele, cerceii, lănţicul şi dinţii de aur puşi de Braslă, care mi-au căzut… Plus cinci mii de … lei de-ăia rozi, pe care mi i-a trimis prostul ăsta de Tită când a fost cu Doli a Cocodichii în Italia de-au îngrijit de-o contestă bătrână… Banii mei, bijuteriile mele… Îl otrăvesc, îi pun foc, îi omor copilul… Rilă nu mai scapă, cât o fi el de omul lui Ceainic-Polonic primarul sau al lui… cui o mai fi…
— Ho, femeie! Opreşte-te! făcu Negulici întrerupând la timp enumerarea Mandei. Spune-mi pe-ndelete despre ce e vorba ca să pot să te ajut!
„Ca pe Mangica, fire-ai al dracului de jnapan, ca pe curva din Feţeni, din banii căreia îngropaţi în ghiveciul dat jos de pe pervaz şi spart de pisică, te-ai pricopsit!” vru să turuie Manda, dar se abţinu. Îi răspunse poliţistului la întrebări. Îi povesti, cum şi-a ascuns mica avere în borcanul de sticlă acoperit cu bucăţi şi untură caldă, în căzănelul cu capac încuiat cu lacăt. Scrise cum se pricepu şi o reclamaţie în care-şi nominaliză vecinii.
— Rilă Hancu zis Joagărul şi cumnatul său Jonglerul.
Fapt e că în seara zilei, Negulici îl luă pe Rilă ca din oală:
— Scoate cazanul şi pârnaia lui Nadoleanu, dacă nu vrei să-nfuzi pârnaia cu grilaj la ferestre şi ivare la uşi.
— Oala, da, domn şef… E la mine… Dar cazanul a rămas la el … Era încuiat…
— Unde-i Jonglerul?
— A plecat în Cioceşti… A zis că-l vinde… Să facă rost de bani ca să plătească amenda pe care i-ai dat-o tot matale, când l-ai prins tăind lemne din pădurea lui Trucală…
— La cine mă, în Cioceşti?
— La Bibanu sau la Nicu Gaiţă cred…
— Hai cu mine!
Într-o jumătate e ceas, cei doi bătură la poarta lui Bibanu. Nu mai fu nevoie să-ntrebe nimic. Pe pirostrii sub care ardea un foc potolit se afla căzănelul Hornarilor. Puradeii hoţului de codru căruia Jongleru îi vânduse obiectul delict clefeteau bucăţi abia scoase din untura topită.
— Ia-l de pe foc, Rilă. Toarnă apă pe el, răceşte-l, curăţă-l şi pune-l în port-bagaj! ordonă omul legii.
— Deci, aşa, Jogărel! L-ai dat în gât pe cumnatu-tău. Şi eu ce fac, domn şef? Fluier a pagubă? Că i-am plătit marfa…

Nicolae Rotaru

Sunt autor roman (am 65 de ani şi peste 100 de cărţi publicate!), provin dintr-un mediu al rigorii în uniformă şi cred în puterea tamaduitoare a cuvantului. Pe cartea de vizita langa locomotiva si tender mai asez uneori şi vagoanele: Gl. Bg. (r) prof. univ. dr. E destul. Am onoarea să vă salut!N.R.