Lacrimi i se prelingeau pe obrajii palizi în timp ce el realiza înfricoșat unde este. Era învelit în întuneric, spațiul era strâmt și devenea din ce în ce mai strâmt. Având picioarele amorțite încercă să-și facă loc cu mâinile. Orice încercare de evadare era amăgitoare. Un sunet surd era redat de ceasul de la mână. Tic-tac, tic-tac…
Timpul se oprise pentru un moment. În jurul tău toată lumea se mișca cu încetinitorul. Erai confuz, toți te priveau atenți. Mai mult sau mai puțin vinovat de a te simți inconfortabil. Și, oricum, cine ar vrea să trăiască într-o lume ca asta? te-ai întrebat. Nu, nu ești nihilist. Ești incoruptibil, moral, drept și ai dezamăgit pe toată lumea. Cine te-a educat? Cine te-a crescut? Cui să dai ascultare? Pe cine ai dezamăgit? Pe noi toți.
Deschise ochii și era tot acolo. Nu era un vis, era de-a dreptul un coșmar. Niciodată nu se simțise mai neputincios, mai lipsit de valoare și mai trădat în viața lui. Aerul începea să se rarefieze și chiar dacă nu vedea nimic, și nimic nu era de văzut, simțea o vâltoare în piept și un zumzăit în urechi. I se părea că o mie de furnici îi intraseră pe sub unghii și își făceau loc prin venele sale căutându-și drumul către inimă și creier. Începu să se zvârcolească spasmodic și să se bată cu pumnii în piept. Simțea cum râme i se lungeau pe frunte, se coborau pe obraji către buze și îi intrau în nas și urechi. Își acoperi ochii cu mâinile. Respira din ce în ce mai greu. Într-o furie maniacală deschise gura și cu amandouă mâinile prinse de mandibulă, iar cu instincul bestial al unui prădator dăduse drumul maxilarului peste degete și strânse. Gura îi fusese imediat inundată de sânge, gingiile îi erau umflate, iar degetele ciopârțite. Îl cuprinse o liniște ciudată, iar lăsandu-și capul pe o parte elimină amestecul de sânge și salivă ce i se adunase în gură. Tuși și iar tuși…Era atât de întuneric încât nu mai știa dacă avea ochii închiși sau deschiși. Începu să îngâne un cântec. ”tu…eu…și-o umbrelă, na, na, nana…tu, eu, și-o mhh,prr” Un pârâit scurt se auzi după ce fără a realiza își duse iar mâinile zdrelite la mandibulă și trase cu putere. O durere surdă îl cuprinsese și căzu în nesimțire.
I-ai privit pe toți în ochi și ai zis tare și hotărât, ai țipat mai degrabă:
-Mor eu mai întâi și apoi o să faceți voi ce vreți aici! Iți era scârbă. O mică parte din tine murise deja. Toți din jurul tău erau doar prezenți pentru a asista la praznic. Umilit, nedumerit ai zâmbit acru, te-ai întors spre ferestră continuând cu un ton mai calm: Ce are a face una cu cealaltă, de ce nu mi-ați zis de la început? Gura! ai reacționat fără echivoc la cel mai mic scârțâit emis de audiență. Ce importanță mai are, mojicilor?
Auzeai din spate mici suspine. Te simțeai aproape vinovat că ai luat o atitudine severă. Tu nu erai vinovat cu nimic. Ei au fost nechibzuiți, ei au luat decizia asta, ei te-au pus în situația aceasta nefastă. Tu, tu nu te faci vinovat de nimic. Trebuie totuși să ai încredere în tine. Le vei scoate la capăt cu siguranță. Lumea nu te vrea supărat, lumea nu te vrea…
O durere nestăvilită îl cuprinsese. Țipă atât cât putu, acum că fusese redus la tăcere. Un mormăit era ceea ce mai putea exprima. Voia să plângă, voia să explodeze de frică și de furie, dar totul părea a fi fost redus la o cutie, la întuneric veșnic. Unde erau acum locurile cu lumină și verdeață? Chiar și cazanele cu șmoală erau mai bune decât asta. Era oare cu adevărat mort? O revoltă de gânduri îl înăbușiseră în pudica lui nenorocire. ”Nihil Sine Deo pe dracu’…” îl fulgeră un gând. Totul se rezuma la o serie de probabilități. Dacă Robinson Crusoe ar fi naufragiat într-un coșciug ce ar fi făcut oare?
Ai auzit cum cineva a sunat la ușă și te-ai întrebat cine oare ar putea fi la ora aceea târzie.
-Așteptați voi pe cineva? ai întrebat. Nimeni nu ți-a răspuns. Toți stăteau și te priveau înfricoșați și supărați. Erai oarecum dezamăgit de atitudinea lor. I-ai lăsat să plângă și ai mers chiar tu să deschizi. Un zumzăit ușor de voci a luat amploare când ai pășit pragul și ai intrat în hol. Ai rămas puțin pe loc și te-ai uitat în oglindă, un fulger parcă te-a lovit direct în creștet și o stare de leșin te cuprinsese. Ai văzut sânge, flori și oase. Soneria de la ușă te-a trezit din evadarea fatidică.
-Bună seara! ai zis deschizând ușa și dând peste un domn îmbrăcat la patru ace ce îți admira grădina cu flori. S-a întors și te-a privit galeș.
-Frumoasă grădină! O întrețineți dumneavoastră sau aveți pe cineva care să vă ajute?
-Soția…ai murmurat ceva fără a înțelege ce vrea. Cu ce vă pot aju…
-Pot să intru? A fost un drum lung și aș dori să mă așez, ți-a zis fără a părea să îi pese că te-a întrerupt.
Dormea. Un bipăit enervant l-a trezit brusc, ca dintr-un coșmar. O liniște de mormânt se dispersă peste el imediat ce într-un acces de furie trânti încheietura cu ceasul de unul de pereții ce îl țineau captiv. Un tic, un tac și apoi se înstală tăcerea.
Închise ochii și respiră adânc. Mirosul scândurile de brad îl mai însuflețiră. Erau nelăcuite, verzi și ușor rășinoase. O dezamăgire îl cuprinsese deodată doar pentru simplu fapt că nu observase că erau de brad și că erau înmiresmate. Își plimbă mâna peste scândurile capacului. Erau pline de așchii.
Te cuprinsese o oarecare neliniște având acest om stând în fața ta cu chipul lui angelic și trăsăturile lui luminoase și fermecătoare. Ceilalți din cameră nu îi dăduseră nicio atenție când intră în cameră. Cu toții, însă, s-au întors către el în timp ce a început să vorbească.
-Așadar, presupun că aveți o mulțime de întrebări, domnule! zise calm și sigur deschizându-și servieta și căutând ceva de o anumită importanță în ea. Trebuie să înțelegeți că nu ne face întotdeauna o mare plăcere să venim așa pe nepusă masă și cu siguranță nici dumneavoastră.
O mie de întrebări te năvăliseră și nu știai ce exact vrei să zici. Cine era acest domn? Cum de îndrăznea să își facă apariția la ora asta? Era revoltător. Ai vrut să îi zici ceva și te-ai abținut. Ți-ai lăsat mâinile pe lângă corp și te-ai așezat la masă în fața lui.
Ultimul acces de furie îl lăsă neputincios cu capul întors într-o parte și privind în neant. Întunericul îl ameți de tot. Acceptă durerea ca pe un companion. Mâinile îi erau pline de salivă și sânge, iar fața scrijelită și plină de așchii. Gura îi atârnă în doar atât cât îi mai permitea pielea. Știa că nu mai are timp și ceva trebuia făcut.
-Deci, lăsați-mă să înțeleg! Dumneavoastră nu ați avut a face nimic cu toată povestea asta? Nici măcar nu știți cine sunt? Credeam că până acum v-ați dat seama ce se întâmplă, cine sunt și pe cine reprezint, se auzi din camera de zi.
Numele lui îți părea destul de cunoscut, dar cu toate câte ți se întâmplaseră în ultima vreme, habar nu aveai ce însemna. Cu siguranță l-ai mai auzit pe undeva. Omul acesta era de o ferocitate nemaipomenită în discurs și în ferocitatea sa de o delicatețe nemaiîntâlnită. Uimit că ceilalți nici măcar nu îndrăzneau să intre în discuție, doar asistând ca niște momâi, te-ai întors către ei și ai țipat:
-Ați auzit? Doar voi m-ați împins să fac ce am făcut? Am irosit totul doar pentru ca voi să stați acum așa și să nu ziceți nimic…
-Dacă îmi permiteți, ei nu ți-au zis să faci nimic! te-a întrerupt și a continuat fără ați lua în seamă grimasele. Ați fost liber întotdeuana să faceți ce ați vrut? Fiți responsabil pentru acțiunile dumneavoastră!
Tot năclăit în sânge și salivă se trudea să iasă din coșciug. Nu conta că era la câțiva metri sub pământ sau oriunde altundeva. O altă alternativă nu exista. Fără a mai luat seamă de durerile care de acum deveniseră o obișnuință, își scoase dinții. Frica este întotdeauna cel mai buna anestezic. Mireasma de brad se întețise odată cu loviturile aplicate capacului. Arma improvizată din dinți și pumni era la fel de efectivă ca un ciocan de plastic, dar nu mai conta. Chiar și dacă ar fi fost nevoit să lovească la nesfârșit ar fi făcut-o.
-Deci ne-am înțeles, aveți la dispoziție trei zile. După trei zile venim și terminăm toată istoria aceasta atât de nefericită.
Nu te-ai mai împotrivit și nu te-ai mai chinuit a răspunde ceva. Era o anumită atitudine categorică legată de individul acesta. Când deschidea gura, lumea tăcea și asculta ce avea de zis. Era un dar dumnezeisc acesta, pus la bună păstrare. Iar cei ce nu îl vor asculta, să meargă să se roage.
V-ați ridicat amândoi și l-ai condus în hol. Ai evitat oglinda atât cât ai putut când ați ajuns în hol pentru a evita orice episod stânjenitor în fața invitatului. Cu toate acestea, cu coada ochiului, ai surprins în oglindă un corp incandescent. Și acest lucru exact când interlocutorul tău trecea pe lângă. Ai deschis ușa sfios și foarte îngândurat. Înainte de a zice ceva, a zis:
-Cu multă grijă, domnule, lemnul de brad se regenerează ușor dacă nu e lovit cu stăruință! a zis rânjind și ieșind din casă. Cât încă pe scari și-a luat la revedere și tu ai bombănit ceva simțind cum respiri din ce în ce mai greu…
Un sunet surd era emanat la fiecare impact. Lovitură după lovitură simțea cum corpul își pierde vâltoarea. Într-un final fusese inundat de un val de pământ rece, atât de mult încât putea să-și sădească propriile margarete. Spărtura se mărise odată ce pământul își făcuse loc să intre peste el, iar el cu o forță herculeană își făcu loc zărind de acum o luminiță mică. Se târî vertical prin pământ ca o râmă. Era rece și recomfortant. Îl cuprinsese o fericire dureroasă și cu un ultim strigăt de forță se aruncă în ceea ce îi părea a fi în sus.
O mână înflori pe un mormânt abia acoperit și imediat răsări și restul. Răsuflând ușurat ieși din grota lui veșnică și se întinse pe spate lângă o surpare de pământ. Noaptea îl învelea cu întunericul ei trist și umed de cimitir. Deschise ochii amețit de toată aventura și auzi un zumzăit ce devenea ușor un râset atroce. Realiză unde se află, iar pe obrajii palizi i se prelingeau lacrimi…
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com