Un Citroen albastru se opri în faţa barierei de la parcarea blocului T24 şi rămase acolo. Ora 1:43. Braţul barierei se lăsa încet, fără vlagă peste botul Citroenului, apoi sărea înapoi sus cu o mişcare bruscă. 1:44. Bărbatul de la volan urmărea aproape amuzat mişcarea continuă a barierei, cu motorul pornit. 1:52. Când reuşi în sfârşit să parcheze, Radu Dumitraşcu ridică ochii spre balconul prăfuit, singurul fără flori, abţibilduri sau tuia, de la etajul 6 şi îşi scoase cheile din buzunar.
Silueta Alexandrei Dumitraşcu nu se distingea din spatele jaluzelelor opace, dar Radu zâmbi. Era la bucătărie? La sufragerie? Învârtind cheile pe arătător, Radu se întoarse din uşa blocului şi se opri. Descuie din nou Citroenul, făcu un pas spre el, apoi îl încuie la loc şi intră totuşi în scară.
Alexandra auzi frânele şi tresări. Se spune că o mamă recunoaşte plânsul bebeluşului ei dintr-o mie. Ea avea încă momente când era surprinsă de faţa copilului, de vocea lui sau de simpla lui existenţă. Doar pe Radu îl recunoştea mereu. După tusea lui de fumător ocazional, după cum îşi dregea vocea înainte să spună ceva, după râsul mereu reţinut, după felul în care şuiera câteodată câte un ş, mai ales când se relaxa. Ştia când era uşor iritat pentru că avea atunci tendinţa să pună accent pe ultima silabă din fiecare cuvânt şi să prelungească cu o zecime de secundă pauzele dintre cuvinte, ca şi cum ar fi dictat unei secretare ostile dintr-o adunare generală în care el ar fi fost reprezentantul acţionarului minoritar şi singurul oponent.
Era sigură că Radu nu e în apele lui pentru că frânase încet, delicat, ca o femeie. Se miră când îşi dădu seama că încerca deja a treia oară să parcheze şi se duse la fereastră să vadă dacă nu cumva l-a adus altcineva.
– Ai venit? spuse Alexandra, ridicându-şi leneş ochii din laptop. Alesese pentru replica asta un ton neutru, fără tremur, fără accente, chiar şi fără semnul întrebării.
Radu îşi lăsă rucsacul lângă uşă şi intră încălţat în baie. Alexandra se holba în ecranul pe care îşi deschisese un contract de la birou. Ascultă cum se umplea cada încet. Trupul unui străin obligat să petreacă noaptea la o cunoştinţă alunecând jenat în mijlocul muntelui de spumă şi înfiorându-se într-un fel care părea nepermis, aproape sexual, la contactul cu apa doar un pic mai caldă decât temperatura de confort. Alexandra aproape auzea gândurile străinului din baie lovindu-i-se de tâmple şi nu-şi revenea.
Se sprijini de tocul uşii şi se uită la soţul ei care fremăta cu ochii închişi într-o baie anostă dintr-un bloc bucureştean pe care dintr-o dată n-o mai recunoştea ca fiind a lui.
– Cum a fost? continuă Alexandra tot fără semnul întrebării, doar un pic mai încet de data asta. Nu era o întebare, şi amândoi ştiau că nu va urma un răspuns.
Alexandra şi-a aprins o ţigară în bucătărie. Radu şi-a aprins o ţigară în cadă. Cuvintele cădeau grele fără să fie rostite. Plânsul Alexandrei nu se auzea până în baie, aşa că îşi şterse repede lacrimile şi se apucă să spele vasele. Radu se strecură din cadă în pat şi începu să-şi numere respiraţiile. Unu, inspir, doi, ţin, trei, expir, patru, ţin. Încercă să imite şi un uşor fluierat din buza de jos care la el ţinea loc de sforăit. Alexandra spera să o cheme în pat.
Se holbă îndelung la ceasul de la aragaz. 02:15, 02:37, 03:04. Stinse luminile peste tot, deschise uşa la camera copilului ca să-l audă dacă plânge şi se cuibări lângă Radu. Un gest familiar repetat de mii de ori în 7 ani de dormit împreună. Era un ritual complicat dar care le ieşea mereu la fel, fără excepţie: ea se împingea cu capul în gâtul lui, în spaţiul acela de căldură conjugală dintre ureche şi umăr pe care ea o găsea mai intimă decât orice altă parte a corpului lui, el întindea mâna şi o cuprindea în braţe, stăteau îmbrăţişaţi câteva secunde, apoi ea se întorcea pe o parte, cu spatele la el, iar el se lipea de ea cu fiecare bucăţică de piele disponibilă. Alexandrei îi plăcea cum corpul lui Radu răspundea mereu la fel la acest stimul în care recunoştea o completare a propriei dorinţe de siguranţă.
Stând într-o poziţie total nefirească, cu capul împins între urechea şi umărul unui corp inert, Alexandra se gândea la întrebarea de la munte, de când a fost în team building anul trecut: pe cine iubeşti mai mult, soţul sau copilul? A fost singura care a răspuns soţul. Bărbatul. Copilul nu-l faci tot cu el? Nu de-aia faci copilul, pentru că iubeşti bărbatul?
Mâna dreaptă a Alexandrei începu să se mişte automat de-a lungul oaselor bărbatului pe care îl iubise atât de mult. Umăr, claviculă. Stern. Coaste. Pelvis. Ştia fiecare oscior şi fiecare bucată de piele sau muşchi care-l acoperea. Mâna i se strecură încet sub elasticul rigid al chiloţilor. Descoperi acolo o bucată inertă de piele. Încăpea acum uşor în podul palmei, cu tot cu cele două gâlme acoperite de câteva fire rare de păr. Alexandra descoperi cu regret că i se întăriseră sfârcurile şi că umilinţa şi ruşinea nu puteau să-i înlăture dorinţa şi iubirea pentru acest bărbat care fusese până azi Bărbatul ei. Îşi retrase mâna şi îşi înghiţi nodul din gât, dar lacrimile udaseră deja umărul lui Radu, care se întoarse cu spatele la ea şi se retrase spre marginea patului. Alexandra, ridicată într-un cot, privi cum Bărbatul ei, care nu-i lăsa de obicei mai mult de un sfert din patul lor imens, încăpea acum pe o dungă nu mai lată de o palmă, în extremitatea din dreapta a saltelei.
Alexandra îşi dădu seama că nu va putea să doarmă. Îl sărută pe ceafă din reflex, îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi se duse la bucătărie. 04:15. Mai avea puţin. Îşi făcu o cafea. O lăsă să se răcească şi se îmbrăcă cu mare atenţie. Răscoli prin toate sertarele până găsi şi trusa de machiaj. N-o mai folosise de la botez. Deşi nu făcea asta de obicei, Alexandra ştia să se machieze cu gust. Un machiaj discret, de zi. 04:54. Primise o ojă roşie, se gândi că e perfectă pentru ocazie. Răscoli prin toate genţile ca să o găsească. Îşi făcuse unghiile la stânga şi voia să se apuce de dreapta, când îi pică fisa.
Telefonul lui zăcea abandonat pe masă. Ştia că nu va găsi mesaje sau apeluri, dar voia să vadă. Să vadă cu ochii ei. Să aibă dovada clară că are dreptate. Deschise mai întâi lista de apeluri. Alexandra D, Mama, Alexandra D, Sorin, Andrei, Alexandra, Mama. Alexandra D. Cine e Alexandra D? Cine dracului e Alexandra D? 0749123708. Numărul ei de telefon. Alexandra Dumitraşcu. Soţia. Nevasta. Femeia. Mama plodului. Chiar ea.
Alexandra D! După 7 ani de intimitate, era acum Alexandra D. Simţi răceala acestei constatări ca pe un şarpe umed şi scârbos care i se foia prin stomac. O reacţie violentă a intestinelor ei o trimise de urgenţă la baie. Alexandra ştia că la ea umilinţa e localizată în în intestin.
Îşi refăcu machiajul, îşi termină unghiile şi rămase mută în bucătărie până se trezi copilul. Îl îmbrăcă cu grijă, îi pregăti micul dejun, îl strânse la piept şi plecă cu el la grădiniţă. Clinchetul uşii închise se propagă ca o undă magnetică prin corpul lui Radu, care se relaxă complet în sfârşit şi reuşi să cadă într-un somn adânc.
Întoarcerea Alexandrei l-a luat puţin prin surprindere. Sperase să mai aibă câteva ore la dispoziţie să se gândească. Alexandra îi pregăti cafeaua şi veni spre el.
– Vorbim?
Era cu totul altă femeie. Mai înaltă parcă, cu trăsături fine şi reci. Demnă. Hotărâtă. Frumoasă.
– Sunt obosit. N-am dormit prea bine.
– Ţi-am făcut cafeaua. Hai să vorbim.
Radu prelungi cât de mult posibil tabieturile de dimineaţă, dar nu mai putu să amâne momentul în care fu nevoit să înainteze spre masa maronie unde îl aştepta o femeie necunoscută şi o cafea fierbinte.
– Ce vrei să vorbim?
– Te ascult.
– Nu ştiu ce vrei.
– E ceva schimbat între noi. Şi schimbarea asta nu vine de la mine. Vrei să-mi spui ceva?
– Hm.
– Vrei să-ţi spun eu?
Radu îşi drese din nou vocea.
– Ai cunoscut-o ieri la curs. Ai văzut-o de când ai intrat în sală. La prima pauză ţi-a dat deja numărul ei de telefon. Te cunosc, Radu. Nu mai e o joacă de data asta. Am dreptate?
Radu se uită la puşculiţa în formă de bufniţă şi văzu în ochii ei holbaţi uimirea lui. Nu ştia cine era femeia din faţa lui, nu ştia nici cine era el.
– Am dreptate?
– Şi dacă ai avea, cu ce ne-ar ajuta?
– De fapt te invidiez. Ea ce simte?
Spatele Alexandrei se încovoie pentru o secundă şi privirea ei semănă atunci cu privirea unei bătrâne rămasă singură în casa bătrânească după plecarea copiilor, nepoţilor, finilor şi vecinilor după masa de Paști.
– Am vorbit cu mama să ia copilul o săptămână până te muţi.
– Mă mut?
– Aici nu cred că rămâi în orice caz.
– Unde mă mut?
– Păi nu te-ai gândit?
– Nu… nu m-am gândit la nimic. Nu ştiu.
– Îmi pare rău, de data asta nu pot să mă gândesc eu pentru tine. Săptămâna asta mă duc la mare. Poţi să iei orice de aici. Mă suni dacă nu ştii unde sunt lucrurile.
– Şi noi… ce facem?
– Noi?
– Nu văd de ce s-ar fi schimbat ceva. N-am făcut nimic.
– Atunci sărută-mă. Alexandra se apropie de el. Gura ei rujată respira la doi milimetri de buzele lui uscate şi puţin pârlite. Îl apucă de o mână şi şi-o băgă pe sub bluza de mătase, pe sub sutien, înconjurând un sân şi strângând. Fute-mă, şuieră o voce aspră printre buzele rujate. Radu îşi trase mâna de pe sânul ei. Alexandra se dădu un pas în spate şi zâmbi. Ştiu ce crezi. Crezi că poţi să o scalzi aşa ambiguu. Eşti cu mine dar o iubeşti pe ea. Nici măcar n-ai fute-o. N-ai fi în stare. Te-ai întoarce la mine să mă fuţi apăsat, uitându-te în altă parte. M-ai fute tot pe mine, cu ură şi cu îndârjire, pentru că ţi-ar fi ruşine să-i spui că n-ai unde s-o duci. Ţi-ar fi ruşine să-i spui că ai un plod şi o nevastă. Ţi-ar fi ruşine şi să o scoţi în oraş, de frică să nu te vadă cineva. Câţi ani are? 20? 22?
– Eşti nebună.
– Nu e mai bine să vă consumaţi relaţia fără stres? Cred că te poţi lovi de chestia asta maxim de două-trei ori în viaţă. Te adoră? Se uită la tine ca la un idol?
– Te iubesc.
– Eu plec în cinci minute. Sun-o şi spune-i că veţi avea ocazia să vă cunoaşteţi mai bine.
Între timp, Alexandra pregătise un bagaj mic cu hainele copilului şi un bagaj tot mic cu haine de Vamă pentru ea.
– Alex, de ce te grăbeşti? Hai să vorbim puţin. Să stăm jos să vorbim.
– Eu am spus tot ce aveam de spus. Acum te ascult.
– Eşti foarte frumoasă.
– Not good enough, my dear.
– Eşti foarte deşteaptă.
– O să fiu în continuare, şi după ce pleci. Alexandra zâmbi şi trânti în geantă cheile de la casă şi de la maşină, ţigările şi bricheta.
– Alex, stai să vorbim!
Alexandra se aşeză şi îşi aprinse o ţigară.
– Stau. Te ascult.
– Am senzaţia că voiai de mult să-mi dai papucii şi căutai doar o scuză.
– Posibil.
Alexandra luă cele două bagaje, îl sărută părinteşte pe frunte pe Radu şi apoi închise uşa fără s-o trântească. Se sprijini cu spatele de uşă şi începu să plângă fără zgomot. Lacrimile năclăite în fond de ten şi cu dâre de rimel negru coborau vertiginos pe obrajii cam rotunzi. O pată mică se lăţea pe reverul taiorului albastru deschis. Nasturele al treilea de la bluza albă de mătase era desfăcut şi stătea să cadă.
De partea cealaltă, Radu se aşezase în fund cu spatele lipit de uşa de la intrare şi zâmbea. E bine că o cheamă tot Alexandra. El nu ştie să iubească altă femeie.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com