A coborât și ultima treaptă a scărilor și a înaintat grăbit spre încăperea din stânga lui. Și-a așezat tricoul gri cât mai bine pe el și și-a trecut mâna prin păr de câteva ori. Suvițele brunete năvăleau peste frunte, încețoșându-i vederea, iar ochii colorați de-un verde jad priveau trupul din oglindă în ceață. Brațele lungi atârnau obosite pe lângă trupul robust ca umerii lați, să contureze fizicul băiatului din oglindă. A mai făcut câțiva pași, ca mai apoi să se sprijine de chiuvetă cu brațele acoperite de materialul negru al jachetei. Și-a ridicat capul din pământ și a privit corpul amorțit din fața sa. Se simțea obosit, dar nu vedea în nopțile pierdute vreun răspuns la întrebarea lui. Nu vedea în orele lăsate în urmă vreun indiciu cu privire la ce simte el. Era total pierdut și el căuta doar un răspuns. Avea acel gol în stomac și nu îi era foame sau sete, era ceva acolo ce nu-i dădea pace, nu avea liniște.
A eliberat în cele din urmă marginile chiuvetei și s-a deplasat până în camera de alături. Ochii i-au alunecat în căutarea telefonului mobil, în cele din urmă să-l recupereze de pe noptiera unde stătea de câteva zile. N-are cine să-l caute, n-are cine să-l cheme în ajutor, n-are cu cine să vorbească, n-are prieteni. Cu greutate a luat telefonul de pe bucata de mobilă și a privit ecranul ce indica deja ora 11:00. Mai are doar o jumătate de oră până la întâlnire, așa că și-a grăbit pașii și a închis ușa în urma sa. Holul lung ce s-a ivit în fața sa era pustiu, atât de pustiu, încât se auzea ecoul vocii lui interioare. Nu i-a păsat de pustietatea pereților vopsiți într-un alb-gălbui și nici de tablourile ce zăceau bătute în bucățile de metal ascuțite. A coborât numărând cele zece trepte până la parter, lăsându-și ochii să călătorească asupra obiectelor din sufragerie. Totul e la fel de pustiu, fără nimic care să respire sau vreo pată de culoare. Sau poate el nu poate să perceapă culorile vii ale stării de bine?
Aerul l-a lovit violent peste față, mistuindu-i părul brunet. Și-a acoperit capul cu o căciulă neagră ca tăciunele și și-a continuat drumul. Era deja 1 octombrie, iar frunzele părăseau sacadat crengile copacilor ce așteptau bătaia puternică a vântului. Străzile erau pustii, nici urmă de vreo vietate, oamenii erau atât de ocupați, încât uitau și de ei. Deși era în ultimul an de liceu, n-avea idee ce voia să facă cu viața lui, trebuia prima dată să-și rezolva probleme interioare, ca mai apoi să-și continue drumul spre un viitor promițător…Nu se putea lăsa așa cu una cu două. Avea treburi de rezolvat cu el însuși…
Și-a scotocit prin buzunare după banii de tramvai și i-a strâns bine în pumnul stâng. A continuat să pășească agale pe trotuarul zdrobit de picioarele sale și a așteptat să dea cu ochii de stația pe care o cunoștea atât de bine. Ceasul îi indica deja ora 11:12, iar el știa deja că peste trei minute mijlocul său de transport trebuia să apară. Și-a mărit pașii în speranța evitării unei noi greșeli și a alergat de-a lungul trotuarului, până la vederea grupului de oameni ce se pregăteau să înmâneze biletul conductorului. Din doar doi pași a urcat în tramvai înmânând banii strânși în pumnul său stâng. S-a adăpostit pe scaunul rece și, de asemenea, inconfortabil, iar pielea maro ce-l acoperea îi dădea fiori pe șira spinării din cauza temperaturii. Și-a scos telefonul din bucata de material ce-l adăpostea de frig și a privit ecranul telefonului tensionat, doar șapte minute și oficial întârzia la prima sa întâlnire cu doamna Simson. Nu era genul acela de om întârziat sau nepăsător, dar constată că nopțile trecute și-au pus amprenta pe starea lui de spirit. Oboseala l-a învăluit fără a adresa vreo întrebare, iar el și-a mișcat pleoapele lungi și negre în speranța alungării atmosferei apăsătoare.
[…]
Și-a deschis ochii bulversat de zgomotul existent, observând staționarea în locul unde trebuia să coboare. Și-a obligat picioarele să alerge printre coridorul lung de câțiva metri și dintr-un pas a ieșit afară, lăsând ca briza rece să-l mistuie din nou. Și-a strâns mai bine jacheta în jurul trupului și a înaintat spre clădirea din fața sa. Era prima oară când venea aici în această zonă și, deși nu avea habar ce avea să se întâmple, bănuia că locul acesta îi va deveni cunoscut. Clădirea înaltă acapara majoritatea locuințelor și blocurilor din jur. Cărămizile maro o scoteau din obișnuit, lăsând la iveală ferestrele din lemnul maro. Era o clădire imensă, despre care auzise de la prietena mamei sale care lucra aici. Și-a făcut curaj și a pășit, trecând strada spre ușa ce îl aștepta. A deschis ușa în cele din urmă ca holul renovat în gri și alb să-l întâmpine plictisit. De la distanță, la un mic birou într-un colț, o femeie în jur de treizeci-treizeci și cinci de ani îl aștepta zâmbitoare.
– Bună ziua și bine ați venit! Doamna Simson vă așteaptă!
Glasul ușor formal și subțire îi zgârie timpanele, ca mai apoi să zâmbească amabil și să pășească spre ușa albă pe care scris mare doamna psiholog Simson. A deschis ușa și a pătruns după ce a auzit din spatele spațiului de dincolo de bucata gri un „da” șters.
Cum a deschis ușa, mirosul de levănțică l-a lovit din plin, lăsându-i în urmă un gust amar… Nu-i plăceau florile, niciodată nu i-au plăcut și, dacă vreodată cumpăra vreo floare, era când se ivea ziua mamei sale, doar atât.
…Albul picta pereții înalți ai cabinetului, iar fereastra neacoperită lăsa ca priveliște orașului în zare să înmoaie pe oricine, dar cu el nu reușea nimic. Pe scaunul înalt din piele neagră poposi o doamnă în jur de cincizeci și ceva de ani. Părul blond și scurt îi dădea un aer ușor barbar, totuși ochii albaștri parcă linișteau apele învolburate. Și-a făcut curaj și a pășit cât mai aproape de doamna Simson.
– Curaj, Evil! Te rog, așază-te, avem mult de vorbit!
Îndemnul doamnei l-a făcut să se mai miște câțiva pași, ajungând în dreptul unui scaun din piele maro închis, în formă de balansoar. La o distanță mică de el se afla o oglindă, cel mai probabil pentru vreun exercițiu imaginar, iar pe peretele din spatele său, fișe colorate îmbrăcau pata albă expusă pe întregul zid.
– Eu sunt doamna Simson, psihologul tău, și abia aștept să începem.
Iritarea apăru imediat și, dintr-o mișcare, căciula ce-i acoperea capul zbură ușor pe lângă el. Jacheta căzu și ea pe marginea balansoarului, ca mai apoi să se relaxeze.
– Nu am nicio problemă de rezolvat, sunt chiar foarte bine!
Tânărul a mințit, încercând să evite contactul vizual cu doamna din fața sa. Cel mai probabil a uitat de golul din sufletul său, de nopțile pierdute în gândire, de zilele petrecute singur, de telefonul care nu avea să mai sune.
– Nici măcar nu știu de ce sunt aici.
A continuat să evite privirea doamnei Simson și s-a concentrat pe ața ce atârna din colțul buzunarului stâng, învârtind-o pe degetul arătător.
Femeia l-a privit câteva secunde, dându-și seama din propria experiență că dincolo de scutul rece și distant, exista un suflet pregătit pentru a primi iubire și a oferi iubire. L-a analizat fizic, descoperind nonculorile care îi făceau ținuta ușor sobră. Pantalonii negri ce atârnau pe șolduri, tricoul gri ce-i arăta pieptul puternic și bocancii care completau ținuta, erau doar camuflaje – dacă oamenii s-ar îmbrăca precum sunt ei cu adevărat, nimeni nu ar mai purta doliu. Ochii verzi, încadrați între genele de asemenea lungi și negre, erau tulburi și nu-și putea da seama dacă fumează sau în cel mai rău caz încalcă legile. Voia doar să creadă că a pierdut nopți, gândindu-se la fata pe care o simpatizează.
– Atunci, spune-mi tu mie: de ce te afli aici, în aceeași încăpere cu mine? a adresat întrebarea, încercând să descopere ce ascunde privirea tânărului Evil și s-a ridicat imediat de pe scaun. A înaintat spre fereastra ce lăsa o priveliște asupra orașului și s-a lăsat sprijinită de marginea biroului. Continua să privească băiatul din fața ei pe care nu-l mai văzuse niciodată și înțelese că avea emoții la prima întâlnire de terapie.
– Nici măcar nu știu de ce mă aflu aici, știu doar că mama a insistat destul de mult să bat la ușă. Vreau doar să mă lase în pace!
Cuvintele au ieșit amenințător pe gură, iar ochii lui Evil deja se înnegreau. Ceața ce-i acoperea era acum doar o piedică pentru e vedea cât de cât claritatea de dincolo de cuvintele pe care le spune. Nu vedea nimic, voia doar să intuiască că era acolo pentru a-și potoli demonii interiori care nu-i dădeau pace. Și-a presat puțin mai tare spatele de spătarul balansoarului și a închis ochii câteva secunde. Aerul ce-i ieșea printre buze era fierbinte, un indiciu că în interiorul lui focul încă nu se potolise. În tot acest timp doamna blondă stătea sprijinită de marginea biroului din lemn masiv și asista în mod voit la o scenă de lupte interioare. Știa deja ce avea să-i spună tânărul Evil atunci când îl va întreba ce simte.
– Ce simți tu, Evil?
– Nimic, de ce mereu mă întrebați asta? Dumneavoastră… toată lumea? Totul se rezumă la sentimente? Totul începe la a simți ceva?
Nemulțumirea tânărului a făcut-o pe doamna Simson să-și încrunte fruntea brăzdată de câteva riduri.
– Știi, unii oameni au capacitatea asta de a-și ascunde sentimentele. Unele persoane percep asta ca o slăbiciune, deoarece n-au curajul de a arăta ce simt ei cu adevărat, altele afirmă cu vehemență că acele persoane sunt puternice, deoarece e greu să ții în frâu cu adevărat ce simți, să nu spui ce simți, să nu poți striga în gura mare cât de fericit ești.
– Știți… de fapt, toți oamenii sunt triști. Doar că unii sunt atât de buni în a ascunde ce simt, încât nici măcar nu bănuiești prin ce durere trec. Alții nu cunosc nici propria tristețe, deși în interiorul lor se dau lupte devastatoare.
Un zâmbet s-a conturat pe fața femeii de cincizeci de ani, mulțumită de mica conversație dintre ea și tânăr.
– Știi cum se numesc persoanele care sunt incapabile de a-și exprima sentimentele?
Întrebarea a trezit curiozitatea băiatului, ca mai apoi să-și ridice capul și să privească întrebător.
– Alexitimici, așa se numesc. Sau în termeni mai adecvați, oameni fără sentimente. De fapt ei nu că nu ar avea sentimente, ci doar că sunt incapabili de a și le exprima. În ei se dau lupte cu propriile gânduri și, de obicei, nici ei nu au habar ce simt cu adevărat. E o stare care dăunează. Dăunează faptul că nu poți spune ce simți.
El se regăsea în tot ce relata doamna Simson, iar asta îl speria. Pe tot parcursul conversației
s-a gândit la cum era el cu adevărat. El era așa, incapabil de a exprima ce simte. De multe ori nu găsea cuvintele pentru a o face. Pentru el a exprima ce simțea, e ca și cum s-ar face de rușine în fața prietenilor cei mai buni sau a unor străini. Pentru el, a simți era echivalent cu o greșeală, una destul de compromițătoare și atât de greșită. Da, o greșeală atât de gravă, încât i-ar putea tăia din elan.
– Cum te simți în acest moment, Evil? doamna psiholog a vorbit după ceva timp de tăcere, ca el să zâmbească și să se așeze mai confortabil în scaun.
– De fapt… mă simt îngrozitor.
Zâmbetul nu i-a părăsit fața nici pentru câteva secunde și a tot continuat să lase lucrurile așa. Nu avea motive să zâmbească, dar, de cele mai multe ori, zâmbetul îl ajuta să ascundă multe lucruri.
– De ce te simți așa? Ai vreun motiv anume? S-a întâmplat ceva cu tine?
Întrebările îl tot acaparau, dar el știa că nimic din tot ce enumera doamna Simson nu era răspunsul luptelor din interiorul lui. Era ceva mai mult de atât, dar era așa incapabil de a reuși să se citească pe el însuși.
– Nu știu, duc o luptă interioară acum. Răspunsul a venit mai repede decât și-ar fi imaginat cineva, ridicându-și umerii.
Știa el ce spune, nu avea habar ce simte cu adevărat. În interiorul lui se dădeau lupte, lupte care aveau cândva să-l definească, asta doar dacă ieșea învingător. Ducea aceste lupte de mult timp și, la cât de intensă este durerea din interiorul său, nu s-ar fi putut vedea niciodată câștigător până acum.
Personajul feminin din fața lui s-a ridicat de pe marginea biroului, continuând să meargă spre scaunul biroului. S-a așezat hotărâtă pe bucata din burete acoperit de pielea neagră și și-a împreunat mâinile pe masa din fața ei. Avea multă răbdare, meseria pe care și-o alesese acum mai bine de douăzeci și cinci de ani necesita calmul pe care l-a dobândit în timp. Atunci a învățat că trebuie să privească dincolo de un corp îmbrăcat cu niște haine scumpe, să nu judece un om doar pentru că spune ceva greșit, să înțeleagă omul care are nevoie de ajutor și să audă dincolo de tăcere.
– Știi, luptele interioare sunt, de fapt, luptele cu propria persoană. Se dau atunci când inima vrea ceva, iar mintea spune altceva. Se dau atunci când oamenii sunt nehotărâți și oscilează între diferite lucruri. O luptă se dă atunci când ești incapabil de a hotărî ce vrei cu adevărat, atunci când n-ai habar ce simți, dar te chinuiește tot să deslușești mesajul, ca, la final, să realizezi că o iei de la capăt, iar luptele sunt din ce în ce mai aprige. Nu poți schimba oamenii incapabili de a-și exprima sentimentele, nu e ca și cum le-ai scrie o rețetă sau ceva similar, pentru că așa sunt ei, incapabil de a o face, ca, de cele mai multe ori, să încurce durerea emoțională cu cea fizică.
A lăsat ca informațiile să-i pătrundă mintea, analizând cu atenție cuvintele. O frază i-a rămas întipărită parcă citind-o: Ca de cele mai multe ori, să încurce durerea emoțională cu cea fizică. Se simțea vizat, parcă prin tot ce-a spus doamna Simson îl descria pe el. Oare nu nopțile pierdute sunt de vină pentru durerea lui? Cum spunea, de cele mai multe ori durerea emoțională este confundată cu durerea fizică. Și a înțeles că trebuie să se accepte așa cum este, un om incapabil de a-și exprima sentimentele.
S-a ridicat de pe scaun, trăgându-și odată cu el jacheta peste brațe, ca mai apoi să-și strângă de pe spațiul din spatele său căciula de culoarea tăciunelui. A privit-o din nou pe doamna blondă din fața sa și a zâmbit amabil, demonstrând că uneori lucrurile pe care cineva nu dorește să le facă, îl ajută, în cele din urmă. A pășit spre ușă, dar nu înainte să fie oprit de vocea doamnei Simson:
– Evil și mai cum? Îmi trebuie pentru a nota în agendă, vocea s-a auzit din colțul camerei.
– Evil alexitimicul, a răspuns el și a pășit afară.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com