O cameră mică și parțial luminată. Lampa de culoare argintie îmi luminează fața ,astfel încât îmi ies în evidență trăsăturile mele de 35 de ani. Trei persoane stau în fața mea.O femeie tânară,de vreo 25 de ani,și doi bărbați în uniforme de polițiști. Îmi ascultă foarte atent declarația.
-Nu,nu l-am ucis pe Dave.
Ăsta a fost primul lucru pe care l-am zis. Numele meu este Nora Ferguson. Sunt acuzată pentru uciderea fiului meu vitreg ,Dave , cât și de moartea soțului meu,Nick. Sunt o femeie simplă,o învățătoare mai exact. Nu sunt o criminală,nu doresc moartea nimănui. Toate familiile se ceartă,toate au necazurile lor. Trebuie să recunosc mai întâi de toate că, deși nu duceam problema banilor,sau multe astfel de probleme cu care se confruntă orice familie în ziua de azi,noi nu eram o familie unită. Soțul meu lipsea zile intregi de acasă,chiar săptămâni,ceea ce era foarte dubios având în vedere că nu avea nici un loc de muncă. Fiul meu,Dave,avea 21 de ani și relația mea cu el de mamă-fiu nu era tocmai roz.
-Știu că sunt ultima persoană care l-a vazut în viață pe Dave,dar asta nu înseamnă mai nimic. Știu că aveți martori care spun că în data de 12.06 eu și cu fiul meu vitreg am avut o oarecare „discuție aprinsă”,și așa și este. Defapt,în ultimul timp începusem să mă cert prea des cu el,dar de fiecare dată el ceda primul și pur și simplu făcea cale întoarsă și pleca.
-Doamnă Ferguson,aveți idee unde a plecat fiul dumneavoastră după ce v-ați certat în aceea seară? a zis unul din polițiști.
-Nu am nici cea mai vagă idee,vă spun sincer. Nu am fost niciodată apropiată de el. Știu că stătea mereu cu un tip pe nume Jeff Abernathy,și că acesta se ocupa cu traficul de droguri. Cineva mi-a spus că el și cu Dave păzeau un fel de plantație de marijuana undeva într-o pădure de la capătul orașului . Primeau o căruță de bani pe simplul fapt că nu făceau mai nimic.
Cei doi polițiști care stăteau în fața mea,schimbară câteva priviri pe furiș.
-Ne puteți spune ce relație avea Dave cu tatăl său ?
-Ei bine,nu era mai diferită de relația pe care o aveam eu cu Dave. Cred că ne ura pe amândoi. Un tată care nu făcea altceva decât să dea pe gât toate sticlele cu alcool care îi cădeau în mână,și o mamă arțăgoasă care nu i-a oferit niciodată iubirea și protecția de care avea nevoie. Mai mult n-am ce să vă spun.
-Înțeleg. În dosarul acesta scrie că Dave și cu încă doi tipi,Morgan Thomson și Ian Farrell au jefuit acum 5 luni un magazin de bijuterii de pe 5th Avenue ,la ora 7:20 pm. Pe camerele de filmat a fost surprinsă și o siluetă mai „feminină” care era cu cei trei,și care nu a putut fi identificată până în prezent. Aveți vreo idee despre cine ar putea fi ?
-Știu că Dave avea o prietenă. Nu știu cum o cheamă,am văzut-o doar o singură dată în viața mea. Tocmai venisem de la cumpărături într-o zi de miercuri,iar ea stătea în fața casei noastre sprijinită de mașina ei,un Audi negru cu un aspect foarte neplăcut. Avea părul blond și lung,era destul de înaltă,și avea piercing-uri în nas și în sprânceana dreaptă. Purta niște blugi mulați,de blug,și un tricou prea larg pentru ea ,pe care scria „Slayer”.Nici măcar nu s-a uitat la mine când am trecut pe lângă ea.
-Asta e o informație interesantă,doamnă Ferguson.
-Oh,te rog. Spune-mi Nora.
-Nora,ai vreo idee clară despre persoana care a vrut să-i facă un asemenea rău fiului tău? Spuse femeia de 25 de ani care până acum nu scosese nici un cuvânt.
-V-am mai spus,nu am fost așa de apropiată de el. Acele câteva lucruri pe care vi le-am spus despre el le-am aflat singură sau de la alte persoane,el nu-mi spunea de obicei nimic. Era o fire închisă,un rebel captiv în propria sa lume. I-am oferit toată libertatea de care a avut nevoie. Poate că n-a fost un fiu tocmai perfect,și chiar dacă se ocupa cu piața neagră,nu a fost un om rău la suflet. Ajuta orice străin. Nu știu cine i-ar fi putut face așa ceva…..îmi mai puteți oferi un pahar cu apă?
-Desigur Nora,acum noi vom pleca pentru 5 minute. O să revenim și o să-ți punem câteva întrebări despre soțul tău,după care vom vedea dacă poți pleca sau nu.
După ce au plecat,am fost lăsată într-o liniște apăsătoare. Camera era într-adevăr stranie, ca una din cărțile lui Edgar Allen Poe. Îngrozitoare. Aerul părea că mă sufocă.Mi-am amintit că cineva mi-a spus o dată că o femeie trebuie să fie uneori o adevărată scorpie ca să-i iasă lucrurile așa cum vrea ea. Mintea îmi este străfulgerată de niște versuri „Stau în întuneric, nu pot uita,chiar acum realizez timpul pe care nu-l voi mai avea,încă o poveste despre amarele pastile ale sorţii,nu mă pot întoarce iar”. Nu știu de unde vin,nu-mi pot da seama unde le-am auzit. Ușa se deschide în sfârșit.
-Bine,Nora.Te vom mai reține o oră,după care ești liberă să pleci,dar asta doar dacă o să cooperezi.Cum ai făcut-o și până acum .
-Bine,sunt de acord.Ce altceva mai vreți să știți?
-Soțul tău ,Nick.
De data asta era numai un polițist în încăpere.
-Ce-i cu el?
-În noaptea de 13.06,noaptea lunii pline.Ce s-a întâmplat defapt atunci?
-În regulă,am promis că o să vă spun totul. Așa o să fac. Îmi țin promisiunile. În seara de 13.06 l-am ucis pe soțul meu,Nick Ferguson. Puteți să-mi puneți cătușele de pe acum.A fost totul planificat.Absolut totul .Știam că toată lumea o să se ducă la teatru. Singurul motiv pentru care tot orașul aștepta noaptea lunii pline. Soțul meu era prea beat ca să se deplaseze până la teatru,așa că am profitat de ocazie. Dar înainte de toate, înafară de faptul că era un om de nimic,cutreiera prin oraș cât era ziua de lungă. Când nu era prea beat,desigur.Am aflat treptat că avea o amantă,o fată de 23 de ani chiar. Nu ăsta a fost motivul pentru care i-am curmat zilele. Drept să vă spun,a fost un bărbat foarte șarmant,carismatic chiar. Părul negru ca pana corbului îi accentua ochii albaștri ca de diamant. Cel mai mult mă impresiona felul în care râdea,cu gura până la urechi. Dar revenind,acum 5 ani s-a schimbat. A devenit un adevărat ticălos. Așa că m-am gândit că nu mai are pentru ce să trăiască.Nu era mai mult decât o povară. Am încercat să pară un accident. Seara,mereu obișnuia să stea pe șezlong cu berea în mână,cu revistele,până se făcea miezul nopții. După se ducea să facă un duș. Cum stătea în cadă,cu perdeaua trasă,am intrat ușor în baie și am început să mă rujez. „Aici ești , coțohârlo?”mi-a zis. Am innebunit în acel moment. Aveam uscătorul de păr în priză,așa că l-am luat și l-am aruncat în cadă. Și atunci a început nebunia. Și acum îmi amintesc sunetele animalice pe care le scotea.A fost îngrozitor . Am fugit repede în pivniță ca să nu mai aud urletele de agonie. După vreo 30 de minute am sunat la ambulanță,dar știam deja că e prea târziu.
Polițistul mă asculta cu o foarte mare atenție. Sunt sigură că a auzit mai multe întâmplâri de genul,mai terifiante. Notează ceva pe un carnețel,se ridică și-mi spune :
-Înteleg,doamnă Ferguson .Sunteți liberă să plecați acum,dar mâine la prima oră vă rugăm să reveniți la secție.
-Nicio problemă,domnule polițist.
Mă ridic de pe scaun,și pășesc încet până la ușă.Când în sfârșit reușesc să ajung afară,cotrobăi prin geantă după brichetă,și-mi aprind melancolic o țigară.
„Există situații în viață când timpul piere și nu mai poți număra minutele care se scurg.”
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com