Degetele îmi sunt împietrite pe clapele însuflețite ale pianului. Sângele meu circulă tot mai năvalnic pe tempoul alert al unui preludiu de Rahmaninov. Mă simt precum un mort viu; un mort al cărui suflet plutește ocrotit de divinitatea muzicii clasice! Un gând rău îmi spulberă corectitudinea și sensibilitatea cu care pășesc pe portativ. Inima încetează să-mi bată, purtându-mă într-o mare neagră, lăsându-mă să mă zbat în ghearele abisului. Aud în surdină “Requiemul” de Mozart, pleoapele mi se închid involuntar făcându-mă să înțeleg că acesta îmi este sfârșitul! Văd cum îngerul negru se aproprie de mine și chiar în momentul în care decid să-l iau de mână, ușa se izbește puternic de peretele cu flori de mucegai. Deschid ochii, pleoapele-mi sunt prea grele, însă, o forță magică mă readuce în fața pianului.
Acum sunt conștientă. Mă întorc cu o mișcare lină spre ușă, un copil cu ochi negri și mari mă privește, sprâncenele îi sunt acoperite de părul său buclat și negru; este îmbrăcat într-un veșmânt lung și alb. Mă ridic și cu pași mici mă apropii de el; stă nemișcat și îmi privește degetele; privirea lui fixă îmi îngheață sângele în vene și îmi strânge inima ca într-un clește.
-Cauți pe cineva?
Liniștea inundă camera ca o maree întunecată, el nu răspunde. Este imperturbabil.
-„Ars longa, vita brevis!”
Spunând acestea, chipul său misterios îmi trezește amintiri sfâșietoare; amintiri pe care le credeam încuiate în adâncul inimii mele. Închid ochii. Mintea mi se opune cu obstinație sufletului; mă invadează amintirile, întreaga ființă îmi este inundată de imagini catastrofale din anul 1942, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
…Sunt singură pe străzile întunecate și bombardate. Aud un vuiet asurzitor în timp ce văd cum rocile unui zid se prăvălesc brusc asupra mea; rămân nemișcată, tălpile îmi sunt parcă lipite de pietrele pe care pășesc. Respir adânc și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru cele mai prețioase daruri pe care mi le-a oferit: muzica pe care o face să dăinuie în trupul meu și viața!
Strig cât de tare pot:
-Artă-i veșnică!
Simt cum două palme mici mă împing, când deschid ochii, văd, oripilată un copil zăcând într-o mare de sânge, cerul lui fiind cărămizile căzute. Conștiința mă înjunghie; ghearele durerii îmi sugrumă faringele, lăsându-mă fără aer.
…Am fugit de acolo, am fugit către pivnița casei unde ascunseserăm pianina; am fi preferat să ne găsească alimentele dosite, cărțile interzise, dar, dacă ne-ar fi luat pianina, ne-ar fi luat sufletul. M-am lăsat să cad pe scaun și, închizând ochii, mi-am lăsat sufletul să se destăinuie pianului; am cântat în memoria îngerașului care m-a salvat, speram ca mesajul valsului meu în mi minor să ajungă la el.
-Aida, se fac controale și în pivnițe! Încetează să mai cânți! se auzea vocea tatălui meu din depărtare, parcă totul ar fi fost un vis.
Dar nu mă puteam opri! Eu nu cântam, eu trăiam!
Casa noastră a fost omisă; atunci am înțeles că muzica a fost precum un scut pentru noi, sau… poate din nou am fost ajutată de sufletul pur al acelui copil.
Trenul vieții mele se îndrepta implacabil spre linia de sosire, unde, îngerul morții aștepta cu nerăbdare încă un trup neputincios, un alt trup din care s-ar fi putut hrăni lacom, fără milă… Ajunsă în ultima stație, am fost ademenită în mantia sumbră a inconștienței, însă, deși eram muribundă, am luat o foaie și am lăsat inima să compună… „Angelus”… Cu un efort supraomenesc am reușit să mă trezesc, dorința de a cânta pentru ultima oară era prea mare..
…Amintirile îmi sunt întrerupte subit de sonoritățile unui pian, tresar înspăimântată, cinevă interpretează „Angelus”. Mă simt atât de vinovată, micul pianist… copilul care ar fi putut avea o viață frumoasă…
Ultimul acord… Sunt cufundată într-o sferă tulburătoare, inima-mi tremură nevinovată. Copilul se ridică și cu pași mici se îndreaptă spre mine, văd cum ochii lui strălucesc, iar mâinile lui arată de parcă au prins viață; muzica este pentru el aceeași obârșie de alimentare a sufletului, izvorul care împrăștie armonia prin vene și poarta deschisă către un meleag feeric.
-Orice făptură are un sfârșit, numai arta nu moare nicioadată!
Inspir adânc, dar nu apuc să grăiesc niciun cuvânt… băiatul a dispărut în neant!
Mă așez la pian… „Revoluționarul” de Chopin… Simt cum niște aripi mă învăluie, respirația îmi devine agitată , cineva mă impinge într-un zbor fatal iar eu cad involuntar în agonie… Fără vlagă, mă întreb:
-Oare, cine sunt cu adevărat?
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com