Când își începe ziua o face întotdeauna ritualic: întâi cafeaua pregătită încă de cu seară, îi place să fie rece, îi simte mai bine aroma și parcă îi pare și mai tare. O bea în vârful patului, cu radioul deschis ascultând știrile dimineții. De când se știe a fost matinală; trezitul la ceasurile cinci ale dimineții nu a fost nicicând o problemă pentru ea, ba, din contra, a ajutat-o de-a lungul anilor de muncă – era tot timpul prima la serviciu, tot timpul cu un pas înaintea colegilor. Dacă, cumva, intervenea ceva sau cineva în ritualul ei…. se dădea tot Universul peste cap: ori nu ieșea nimic cum trebuie, ori spărgea sau strica ceva, ori…, ori… Nu, nu e o persoană conformistă sau ultraconservatoare, doar că are nevoie de capriciul ei zilnic așa cum nava are nevoie de ancora ei pentru a rămâne locului.
Zilele ei nu prea seamănă una cu cealaltă, deși, aparent, cam toate au un program bine pus la punct. Toate sunt pe repede-înainte, mult prea repede adeseori, de multe ori nimeni nu poate ține pasul cu ea; acum face ceva de-ale gurii la bucătărie, acum își pregătește discursul pentru nu știu ce conferință, acum își ia copilul la alintat, acum aleargă spre destinație (unde nu întârzie niciodată, zău dacă pricep cum de îi reușește treaba asta). E un amestec destul de năucitor de adrenalină și simț organizatoric, de gânduri care se-ncheagă mai tot timpul în ceva frumos și de trăiri atât de puternice, încât, în mod normal ar doborî un om obișnuit. Obișnuit, dar nu banal. Urăște banalul. De asta a și evitat să se-nconjoare de oameni banali; după părerea ei, cu oamenii banali nu poți împărți feliile de viață, acestea își pierd gustul și atracția olfactivă pentru oricine.
Azi e una din zilele alea când are timp: O, daaa, are timp! Și? Ce să facă cu timpul ăsta așa de disponibil și de zâmbăreț? Ce-ar putea face ea în răstimpul ăsta acordat ei, pe nepusă masă, de viață? Hm, își zise în gând, asta da provocare! Să se apuce să-și termine ultimul goblen lăsat în așteptare acum ceva (buni) ani? Ei, aș, ar trebui să caute ațele prin cutii, să se urce pe șifonierul înalt … e prea complicat. Să spele sticlăria și tot ce mai e prin rafturi? Parcă prea banală activitatea pentru timpul ăsta oferit ei cu atâta generozitate. Să meargă în Grădina Botanică și să urmărească de pe bănci cum se învârte viața în jurul ei? Dar asta o face cam o dată pe lună. Ei, se răcește cafeaua, a doua cafea a zilei, de când se tot gândește. Cel mai bine ar fi să sară direct în stradă și acolo instinctul și-ar face treaba.
După ce se văzu în stradă o coti în sensul opus traseului pe care-l parcurge zilnic și-și luă angajamentul față de ea însăși să nu facă nimic din ce face în mod obișnuit. Așa că se urcă într-un autobuz care circulă pe un traseu total necunoscut și se hotărî să coboare la prima stație care-i va atrage privirea. Era pregătită să stea și tot traseul în autobuz, doar nu avea nimic de pierdut; îi plăcea să se uite la oameni cum urcă și coboară, cum își lasă lenea pe scaune sau cum își poartă poverile cu ei; unii mai stângaci, alții mai brutali, unii foarte expansivi (oare când or învăța românii că în spațiul public nu se vorbește de să te audă tot cartierul?), alții-și doresc, brusc și dintr-odată, să rezolve toate dilemele existențiale cu ajutorul partenerilor de drum. Ea și-a ales un loc strategic, la geam, dacă cineva o interpelează ea-și întoarce capul spre geam și gata, e prinsă de peisaj. Poate să zică lumea ce-o zice, dar azi chiar nu vrea să deschidă gura, nici măcar pentru un banal salut. Se urcau tot felul de oameni, femei sau bărbați, care aranjați, care gătiți ca de nu știu ce petrecere (suspect, totuși e abia dimineață!), care și-au tras în grabă pe haine care n-au văzut fierul de călcat vreodată, care și-au luat hainele, dar nu și pantofii adecvați …. Hm, dintre toți doar vreo două persoane cred că corespundeau gustului ei ultrarafinat. Un el pedant, dar nu cu tenta aia de metrosexual (sau cum s-o mai numi azi tiparul), ci pur și simplu atent la cum se îmbracă, un costum lejer de vară, din in colorat în nuanțe de bej-gri, cu pantofi sport asortați, cu rucsac nici mare, nici mic, în spate, părea că călătorește înspre serviciu. Ea, pe la 30 de ani, îmbrăcată sport, dar nu în faimosul trening și nici încălțată cu nu știu ce teniși de firmă; pur și simplu, părea că se duce în parc la o întâlnire cu prietenele și vroia să se simtă confortabil; fustă lungă, dar nu mai jos de glezne, cu multe volane suprapuse, în tonuri de roz-turbat sau roz-ars (de asta i-a și atras atenția – culoarea ei preferată); fusta era completată cu un top alb-bej bine mulat pe corp, dar nu strâns. În picioare sandale fără toc, în barete fine, colorate în toate culorile lumii. El și ea nu se cunoșteau, nu s-au urcat de la aceeași stație, nu aveau nici măcar un gând comun, era distanță de-o lume și jumătate între ei doi. Și cu toate acestea, ea-și dori să le contopească universurile. Ce-ar fi dacă: ar coborî la aceeași stație, s-ar ciocni unul de altul ca-n filmele alea proaste, și-ar spune cele mai banale cuvinte, s-ar uita grăbit unul în ochii celuilalt și … ar merge mai departe? Păi, unde e acțiunea? Nici măcar în filmul ăla de joacă Julia Roberts și Hugh Grant nu e atât de puțină acțiune. Hai, complică acțiunea, că se poate, ai de unde; doar de ce ai urcat azi în autobuzul ăsta? Bun, să coboare sau să nu coboare? Chiar așa, de ce să coboare? Ar fi prea banal! Deci, ambii rămân în autubuz, acesta devine scena întâmplării.
El, cu micul termos de cafea în mână, încearcă să-și găsească un loc potrivit, nu neapărat pe scaun, ca să-și poate savura ultimii stropi de licoare și să-și citească „Dilema veche”, doar două articole mai avea de citit și gata și numărul ăsta. Ea, cu geanta mare și colorată (la fel ca sandalele) încerca să-și caute un scaun, chiar nu vroia să stea în picioare. Încet-încet, cei doi ajung să-mpartă cele două scaune din spatele ușii de la mijlocul autobuzului. Ea se tot gândea la cafeaua lui (dacă ajunge pe fusta mea să vezi ce-i fac!), el se tot citea și se gândea dacă să-i dea dreptate lui M.C. sau să-l combată, fie și-n gând. Nimic comun între cei doi, nici măcar acum, că stau unul lângă celălalt. Cafeaua e gata băută, ziarul citit, ea liniștită că ajunge la întâlnirea cu prietenele cu fusta nepătată. Dar ziarul alunecă spre ea cu articolul lui M.C. la vedere. Ei, ca să vezi! Tocmai cu al lui! În clipa aceea se întâlniră universurile. Ea-l întreabă pe el dacă a citit ultima carte de povestiri scrisă de M.C. și dacă-i place proza scurtă. El, surprins că lângă el stătea o doamnă, nici nu o observase bine până atunci, se întoarce spre ea și-o întreabă dacă cu el vorbește. Și dialogul lor începe să se-nchege. Pe tonuri joase, cu vorbe nestridente, cu schimburi de argumente subiective, evident, că doar vorbeau de niște povestiri, cu schimburi de priviri mai mult sau mai puțin cercetătoare. Și tot așa vreme de vreo 4 stații. Părea că dialogul curge, deși cei doi nu cădeau de acord tot timpul, ba, din contra, își ofereau unul celuilalt contraargumente, astfel încât discuția să meargă mai departe. Hm! Tot a scenă de J.R și H.G. aduce. Când, vai, ea se ridică brusc și-și reproșează că a uitat să coboare. Iar își lasă prietenele să o aștepte! Clipă în care el, calm și imperturbabil, îi spune: Hai, să fim serioși, chiar îți doreai să te întâlnești cu ele? Dacă-ți doreai asta cu adevărat, nu uitai să cobori! Siderată e puțin spus, șocată e prea puțin. Ce cuvânt să găsească pentru a descrie starea ei? Că nimic nu părea să prevestească o asemenea ieșire din partea domnului. Uluită? Cred că da; ar merge cuvântul ăsta. Înțepenise în picioare, incapabilă să mai reacționeze cumva la vorbele lui, dar hotărâtă să-l trimită la naiba. Decise pe loc să coboare la prima și să ia autobuzul în sens invers și să recupereze cât poate din întârziere. După primele secunde de uluială și după ce se făcu alb-stacojie-verde-albastră, în funcție de ce vorbe-i arunca în gând ăluia, reuși să se detașeze de situație și-și dădu seama că… stupoare: el chiar avea dreptate. Dar cine naiba e el, de-și permite să arunce cu diagnostice în stânga și-n dreapta? Întinse mâna să-i ia termosul din mână, avea chef să soarbă o gură de cafea, acum și aici și, mai ales, de la el. Îi smulse termosul din mână, dar constată că e golit deja. Hm! Acum s-a făcut de râs de-a binelea! Asta e, oricum coboară la prima. Îi dădu termosul înapoi, nu zise nimic, nici măcar de complezență și se îndreptă spre ușă. În stație coborî fără să se uite în spate și decisă să uite toată întâmplarea. Stupidă, că, deh, mai avem parte și de întâmplări stupide. Când să traverseze să ia autobuzul în sens opus îl zări în spatele ei. Ei, asta-i bună! Să nu-mi spui că trebuia să cobori odată cu mine, aici și acum? Nu, doar că trebuia să-ți ofer o cafea! Uite, aici, peste drum, e o cafenea numai bună de dezbătut cartea lui M.C. Apropo, eu mă numesc M.C. Tu?
Autobuzul merse mai departe, lăsându-i pe cei doi în urmă. Ea merse și merse, cred că a făcut traseul cap-coadă de vreo trei ori. Dar nu mai găsi o altă poveste mai bună decât prima. Nu mai avea nici personaje, nici termos de cafea, nici ziar. Dar ziua o decretă ca fiind altfel. A avut povestea ei. Și asta e de foarte bine.
Azi ea a fost „două-ntr-una”, ca la cafea… Exact ce nu-i place!
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com