Către cei rămaşi în urmă

Fecioară Maria, binecuvântată eşti între femei, căci prin tine săvârşitu-s-a robia pântecelor.

Pă nime’ n-am pă lumea asta. – O dată – Şi numa’ bin-aşa. Să ştii tu de la mine că-s multe motive pentru care un bărbat s-apucă de băut. Şi paharu când îi plin toate stau la locu’ lor şi toate dau pă dinafară. Îl goleşti – şi capu-i plin cu lumea-ntreagă ce n-ai avut, şi stă acum să să verse cum stau femeile să nască.

Zice că era odată un om bogat şi un om sărac. Şi femeia săracului purta copilul bogatului. Că atâta erau de săraci, nici copii n-aveau ai lor. Şi omu’ sărac, găsind o dată o sămânţă, gândi că poate va fi ceva din asta de şi-o va pune în gură. Unde să o fi pus în aşa sărăcie? Şi din bobul acela încolţi o poveste, şi cârceii ei se întinseră prin tigva moale înlăuntru şi ieşiră prin găvanele ochilor, rădăcina ca o lance îşi făcu drum să soarbă umezeală din aerul dedesubt, şi soarele, vântul şi ploile toate la vremea lor crescură viţa întinzându-se de-acum să moştenească soarele, şi mulţi oameni căutau să vadă minunea crescând din nimic la trei stânjeni de pământ şi râvneau la dulceaţa boabelor sau nebunia vinului ce se spunea că nu are pereche, iară destui oameni de nimic îşi dădeau coate râzând la o vie ce nu ştie de fierul sapei, de parcă glumele lor proaste le vor scuti lepădăturile de fierul morţii.

Dezmoştenit se zice când nu ţi se cuvine rămasul vieţii alor tăi. Dar dezmoştenită e lumea asta, şi moştenirea oamenilor e când să şterge dracu’ la cur. O dată – dar mi-a fost să plec. Zicea că mă iubeşte şi că noi, săracii, o să moştenim pământul. Adică cel mai întins nimic. Eu veneam şi ea nu ştia ce să se facă cu moştenirea de viaţă ce primise.

Pământul şi cerul se atinseră, un icnet, o rupere, două neoane sub care faţa ei se ascuţea să moară.

Gruenstern nu vorbeşte niciodată despre asta. Cu nimeni. Şi nimeni n-a văzut locul unde femeia s-o fi suit pe aracii de vie să lepede un plod, al cui o fi fost. Ascultă-l acum:
căci prin tine se va săvârşi robia pântecelor.