Îmi privesc degetele tapetate cu cristale de zăpadă, cum dorm în liniştea nopţii reci şi cum îşi caută o casă în aerul îngheţat al iernii. Încerc să le trezesc, dar ele adorm în timp ce cheamă ceva ce nu a existat niciodată. Vârfurile lor prind culoarea feţei bătrânului, întins pe covorul pustiului, de pe aleea strâmtă, sub culoarea infinitului.
Ai crede că e întuneric în inima nopţii, însă cadavrele strălucesc cu realitate. Ştii, am încercat să-l trezesc, însa nu vrea să se mişte! Este atât de frumos îmbăiat în albastrul nemişcat! Parcă a oprit timpul! Sau timpul l-a devorat? Şi e rece. M-am pus în genunchi să-l încălzesc, dar trupul meu e prea micuţ.
Bunicule, îmi mai spui o poveste?
Albul e durerere. Albastrul e crimă.
Aş vrea să plâng, să-mi scot noroiul şi jegul din găurile ochilor că să las izvoarele să izbucnească, sălbatice. Însă nu înţeleg de ce nevoia aceasta îmi aleargă neobosită prin ochi. Oare aceasta este moartea de care îmi vorbea bunica, în timp ce înota pe mare albă a cearşafului de spital? Îmi e frică de finaluri, pentru că sunt atât de pentru totdeauna.
Însă liniştea morţii bunicului strigă: “Bine ai venit acasă”!
Creierul meu fraged nu înţelege, dar inima simte. Durerea nu are vârsta. Aşa că îmi tranşează viscerele incomplet dezvoltate.
– Rea, mintea ta este prea crudă să înţeleagă ce îţi spun eu acum. Ochii tăi cunosc doar nemurirea. Însă bunica este pe cale să plece într-o călătorie. O să las acest vas de lut în urmă, iar spiritul meu o să prindă aripi. Aşa stă scris în cartea creatiei: tot ce a fost real odată, trebuie să devină vis!
– Bunico dar vreau şi eu aripi. Pot să vin şi eu cu tine, în spatele tău, să mă joc cu penele tale? Promit că o să învăţ să zbor! Sunt o fată cuminte, bunico!
– Fata mea. Aripile apar doar atunci când ţi-ai consumat timpul. Atunci când sufletul ţi-a fost desprins de trup de limba Viitorului. Dar atunci când trupul începe să putrezească sub porunca Trecutului. Doar atunci când Prezentul a ucis cuvântul. Speranţă!
Îi văd lacrimile şi vreau să le sărut. Au gust de regret.
– Şi unde o să călătoreşti, buni? Care e destinaţia finală?
– Nimeni nu ştie. Cu toţi ştim. De asta oamenii s-au ucis între ei şi au pornit războaie în numele dumnezeilor lor. De frică şi din nesiguranţă. Pentru că nimeni nu are un răspuns sigur, există doar credinţe şi presupuneri. Ascultă!
Inspiră adânc şi timpul îi fuge prin pori.
Porii mei îl înghit şi hrănesc celulele cu el.
– Nici noi nu ştim ce anume este după cortina din întuneric lichid. Ce este după moarte. Însă un singur lucru este sigur. Este secretul şi darul dat familiei noastre, transmis prin sângele nostru alterat. Oricare ar fi lucru care ne animă trupurile obosite (spirit, gând, speranţă, moartea care încearcă să fugă), poate rămâne blocat în vas, chiar şi după ce Zeul Final şi-a cerut tributul. Chiar şi după ce a dat sentinţa finală. Aici intervenim noi! Nu avem de ales! Aşa e de la începutul timpului. De la prima lacrimă!
Privesc sacul de gene şi ADN uscat cum îşi focalizează privirea pe pagina îngălbenita a istoriei. Ascult în linişte, visez în linişte, construiesc realitatea din bucăţi de linişte.
– Am fost puşi pe acest pământ, de oricare ar fi creatorul nostru, pentru a ajuta sufletele zbuciumate să părăsească trupul în care au fost captive. Şi mama ta a avut acest dar, până să o ia visul morţii de mână.
– Mama?
Ce cuvânt straniu, uşor ca o pană pe vârful limbii. Delicat ca sângele pe materia pielii.
– Da, chiar cadavrul ce ţi-a dat naştere. Visul trist din visul meu. Noi trăim pentru ca ceilalţi să poată muri. Trăim să ne hrănim cu resturile de viaţă ale morţilor. Ne întărim spiritul cu resturile lor de speranță! Iar toate acestea iau forma amintirilor. Pentru că doar asta contează în final. Doar acestea ne fac nemuritori. Ne hrănim din amintiri, fata mea. Şi vreau ca atunci când îmi dau ultima suflare să mă ţii de mână şi să te hrăneşti din amintirea ce a fost combustibil în toţi aceşti ani pentru carnea mea putredă!
Vreau să îţi aduci aminte de mine. Vreau să fiu liberă.
Se face şi mai frig, aşa că mă lipesc mai tare de bătrânul căzut. Îi sărut obrazul murdar şi simt ultima amintire zbătându-se în cutia capului său, ca un mormoloc într-o baltă albă.
Căldura fuge de mine iar eu mă hrănesc cu ultima sa amintire…
… e noapte şi barierele timpului cad. Bătrânul este tânăr, moartea devine viaţa, iar iarna înghețată se topeşte in vară.
Ridurile de pe chipul său devin netede iar sclipirea din ochi se reaprinde. Trupul este mai mlădios şi nu îi este frică să călătorească în bătaia vântului. Văd lumea prin ochii lui şi îmi simt fiecare muşchi şi fiecare an. În aer plutește miros de vară, stele cântă pe cer în armonie cu greierii.
Lacul hrăneşte liniştea undeva în depărtare.
În faţa mea stă cea mai frumoasă femeie din lume. Are pielea mai neagră ca noaptea şi am impresia că mă cufund în ea şi călătoresc până la sălaşului sufletului ei. Parfum de intimitate. O ating şi îi simt mătasea. Bărbatul (eu) ia mâinile în mâinile lui (mele). Simt ca un univers în colaps se reîntregeşte. Simt cum două inimi fac schimb de artere şi devin un întreg în sincron. Pe piele mi se tatuează sentimente de iubire. Ce cuvânt greu.
Ne apropiem în reluare. O simt, simt cum întunericul trupului ei e compatibil cu întunericul sufletului meu (lui?). Ating buze, aerul trece dintr-un corp în altul făcând schimb de viaţă. Se translocă o bucată din sufletul lui în sufletul ei. O bucată din sufletul ei în sufletul meu. Se naşte un copil al iubirii, o amintire ce va fi eternă?
Cum să crezi în moarte când există astfel de momente în care se zbate eternitatea?
Mă trezesc din visul lucid şi am senzaţia de gol în întreg trupul. Am fost atât de fericită! Sau el a fost atât de fericit? Totuşi dacă am fost el, nu înseamnă ca el e eu? De ce mai multe ori îmi pierd identitatea, sau câştig una nouă, după ce consum viaţă. Uit cine sunt şi nu ştiu niciodată întru totul cine devin. Sunt la graniţe realităţii, un Eu peticit cu amintiri ce nu îmi aparţin.
Bunico, acum ştiu că moartea trupului e eternă. Dar amintirile astea, sentimentele, unde se duc? Există un rai al lor? Din ce e făcut? Unde sunt ele generate şi care este rolul lor în evoluţia materiei organice? Bunico, mă dor braţele de la tras întrebări de păr!
Amintirile consumate lăsa gusturi diferite pe papilele mele. Prin ochii bătrânului am învăţat cuvântul iubire iar în gura mea şi-au făcut culcuş petale de dorinţă. Atât de diferit de amintirea finală a bunicii.
Totul începe cu sfârşitul. Totul se sfârşeşte cu începutul morţii….
… corpul meu se expandează şi ochii prin care percep universul se întunecă. Sunt bunica, sunt tânără. Sunt pe un pat de spital şi simt cu o altă inimă mai mică îmi pulsează în corp.
Doctorul ţipă, însă eu plutesc pe apele incerte ale iluziei. Nu aud, aşa ca asistenta mă loveşte puternic peste faţă, iar picioarele imi sunt smulse cu putere din vis.
– Dacă nu împingi copilul ăla moare în tine!
Revin în realitate (vis în vis?) şi încep să împing. Trupul îmi ia foc, însă groaza că acea inimă o să înceteze să bată e mai mare. Mă transfigurează şi îmi transformă fibrele muşchilor în oţel. Natura mea de om esste înlocuită cu viaţă de Mamă. Aşa că îmi rup trupul de femeie în două şi îmi nasc mama. Un copil mov iese din trupul bunicii (meu) iar doctorul îi taie cordonul ombilical. Şi tot atunci se taie o bucată din sufetul meu (al bunicii) care va creşte în cordul mamei, copac cu fructul vieţii.
Nu mi-am cunoscut dădătoarea de viaţă, deoarece ea a murit născându-mă pe mine. Iar tatăl – bunica obişnuia să spună că a fost doar o sămânţă purtată de vânt. Însă acum mama este în braţele mele, sugând la sânul meu.
Bunico, încep să îmi pierd minţile. Sunt sigur că le-am auzit râzând….
Nu pot să mai mişc, am furat boala bătrânului şi am plantat-o în mine. Încep să simt cum cristalele de gheaţă sapă în carnea mea, lăsând-o încremenită. Sapă pentru a alunga căldura şi pentru a se hrăni cu viaţă. Pielea îmi devine translucidă şi îmi pot vedea organele cum se sting.
Oameni curg pe stradă, unii mă văd dar mă ignoră. Ai fi surprins cât de mult pot trece oamenii cu vederea atunci când vor, atunci când le este frică sau când nu ştiu cum să facă faţă unei emoţii.
Disperarea se citeşte în ochii lor. O disperare artificială, bătută cu cuiele modernităţii, ce nu are de a face cu frica noastră înnăscută de moarte. E groaza de gol, dar goi suntem cu toţii. Chiar şi eu, fata cheală ce se hrăneşte din amintiri.
Şi mor şi nu are cine să-mi primească moartea. O moarte pe care nu o conştientizează nimeni este o moarte inutilă.
Nu are cine să îmi devoreze amintirea mea cea mai importantă, pentru că coarnele berbecului din pântecul meu sunt prea crude. Oare ce formă ar fi avut acel fluid spiritual absorbit de buzele visului din visul meu? Având în vedere viaţa scurtă şi frânturile de viaţă pe care le-am furat de la ceilalţi, care ar fi fost amintirea leitmotiv?
Privesc în timp şi Timpul mă priveşte. Ajungem la o înţelegere: eu îi ofer tot oxigenul din plamani, iar el îmi oferă o privire în Viitorul ce călătoreşte în trecut…
… sunt pe marginea lacului. Trupul nu se mai preschimbă iar eu nu sunt nevoită să fiu identitatea nimănui. Sunt eu şi îmi privesc reflexia în oglinda apei. Ea îmi zâmbeşte şi mă invita să mă alătur ei.
Întotdeauna mi-a plăcut apa, pentru că ea curaţă. Şi trup şi spirit. Şi spiritul din trup. Înaintez să îmi îmbrăţişez sosia dar ea fuge de mine, aşa că mă afund şi mai adânc în lacul de intuneric. Peştii fosforescenţi îmi destind calea.
E ciudat că în moarte visez tot moarte?
Apa îşi face loc în mine, simt cum celulele plămânilor explodează. Creează o obsesie în mintea mea. Face şanţuri în creierul meu, apa corozivă. Viaţa se întoarce la creatorul ei fără chip şi fără nume. Nu stiu exact de ce vreau să mor, dar o aud pe mama strigându-mă pe nume.
În interior, apa rece îmi fierbe organele. Totul se opreşte şi timpul moare iar eu mă dezintegrez în atmosfera de final. Reciclez cuvinte.
Iar apoi..
Lumină.
Speranţă?
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com