Era atât de frumoasă că nu-ţi mai puteai lua ochii de la ea, ori gândul. Era ceva ce n-ai mai întâlnit niciunde, tipologia aia de femeie pentru care ai naşte şi un al Treilea Război Mondial fără ca măcar să îţi pară rău. Frumuseţea ei răsărea în fiecare dimineaţă odată cu Soarele, şi nu apunea nicicând. Ochii i se scăldau într-o mare de dor şi aşteptare, părând tot mai albaştri cu fiecare clipire care-ţi scăpăra printre gene, iar buzele aduceau cu marginile înguste ale unei prăpăstii care stă să înghită întreg univerul în-trânsa. Avea părul blond şi puţin ondulat, şi-i cădea aşa angelic peste umerii dezgoliţi, că niciun trecător nu se putea abţine de la a-i arunca ocheade îndrăzneţe.
Crescuse frumos. Corpul îi era bine proporţionat, deşi damele pasionate de moda franţuzească ar fi putut spune că şoldurile erau mult prea late în raport cu sânii de mărime medie, dar bărbaţii nu păreau să sesizeze acest fapt. Treceau, care mai de care pe lângă ea, se opreau, îi admirau goliciunea deloc vulgară a trupului, şi căutau preţul cu privirea: era marfă de caliate, nu le era străin gândul că avea să coste mult. Şi plecau. Toţi plecau, iar bijuteria aceea de femeie rămânea tot între patru scânduri, spânzurată în vitrina unui magazin casnic, aşteptându-l pe cel ce avea să o cumpere şi să o ducă departe de privirile hărţuitoare ale alcoolicilor nocturni care se perindau pe la marginile comunei, venind veseli de la cârciuma lui Bolovan, către casă.
Bodega era înghesuită într-un colţ undeva pe la capătul cimitirului Celor Din Vale. Înăuntru erau mese dreptunghiulare de şase persoane la care se adunau de regulă în jur de zece. Se aşezau strategic, în funcţie de statutul social, astfel că în capetele meselor stăteau totdeauna cei mai înstăriţi oameni ai comunei. În partea opusă intrării era o scenă din beton, înaltă cam de şaptispreceze centimetri, pe care, după spusele lui nea Gheorghe – veteran însemnat de pahare, în tinereţile sale urcau fel de fel de mândre care cântau şi îşi expuneau trupurile în mişcări unduioase. Astăzi, scena depozita câteva butoaie şi un cuier pentru pelerine de ploaie.
Vlad zăcea la bar, de partea cealaltă a tejghelei. El era omul cu berea. Vizibil stânjenit de postura în care se afla, privea introspectiv asupra clienţilor de la mese. Se gândea doar la ce ar spune copilul Vlăduţ dacă l-ar vedea acum. Ar fi fost oare el mândru? Probabil că nu. A avut atâtea planuri pentru „când o să fie mare” că i-ar trebui săptămâni numai să se gândească la numărul lor. Dacă era ceva pentru care admira copiii, atunci asta trebuia să fie. Nu se tem să viseze, nu le pasă de ceea ce vor crede ceilalţi despre visul lor. Nu le este ruşine să fie ceea ce vor ei să fie, şi, de asemenea, nu se tem de eşec. Nu concep un eşec. Cred că totul este posibil; şi poate că au dreptate. Poate că nu există „nu pot”, ci doar „sunt atât de ratat încât mi-e teamă să-ncerc”.
Avea treizeci şi doi, dar nu şi o poveste aşa cum ar fi trebuit să aibă cineva care şi-a trăit deja peste o treime din viaţă. Deşi ştia că fusese adoptat, Vlad nu s-a întrebat prea des de unde provine sau cine îi sunt părinţii. Familia în care crescuse a fost o scurtă perioadă de timp într-adevăr o familie, căci, s-au cunoscut târziu, şi s-au destrămat devreme, sau, cum ar spune unii, pur şi simplu n-a fost să fie. Mai bine de jumătate din ani şi-i petrecuse pe drumuri, călătorind de la un capăt al lumii la altul, astfel că Vlad nu prea avea prieteni ori cunoştinţe care să se îngrijoreze pentru existenţa sa şubredă. Se numea cu mândrie un hoinar, un inadaptat, o vomă a societăţii contemporane care nu l-a putut digera din pricina felului său integru de a fi; se numea liber, rebel şi totodată un intelectual remarcabil.
Cu puţin înainte de lăsarea serii, la cârciumă îşi face apariţia George, o cunoştinţă mai veche de-a lui Vlad pe care viaţa o purtase aparent accidental pe urmele lui. Era binedispus şi energic.
-Ce faci omule? I se adresează pe un ton familiar tânărul, în timp ce arată către sticlele de bere.
-Două, te rog. Fac cinste.
-Ştii, sunt în timpul serviciului, replică Vlad în timp ce îi desface una din beri.
-Haide, o bere nu cred că a omorât pe nimeni niciodată, chiar şi la locul de muncă. În plus, peste numai patru ore dai stingerea, se apără George după care începe să-şi savureze berea cu înghiţituri lungi.
Vlad îşi desface şi el o bere, şi îşi toarnă meticulos într-un pahar. Amicul său începe să râdă.
-Constat că nu te-ai schimbat deloc.
-Nu, răspunde băiatul fixându-l cu privirea.
-Constaţi bine. Prezenţa lui George îl incomoda teribil. Lui Vlad îi plăcea să fie singur, ca să poată fi cine vrea el să fie. Ca să-şi poată inventa un trecut, o familie aşa cum îşi imagina că ar trebui să arate una, şi nişte nume care se presupune că au făcut la un moment dat parte din viaţa lui. Care se presupune că l-au iubit. Ori, cu George prin preajmă – omul care-l cunoştea prea bine pe „ciudatul şi sălbaticul de Vlăduţ”, toate astea erau doar basme.
Vlad scurgea deja o a doua sticlă de bere, de data aceasta fără pahar, şi din când în când îşi mijea ochii pentru a face imaginea distorsionată de alcool să fie iarăşi clară.
În uşa cârciumei apare o damă blondă, buclată, firavă. Aceasta sări ţintă la gâtul lui George când îl zări, în timp ce era fluierată de către toţi ţăranii care îşi lăsaseră bunul simţ la intrare, alături de cai şi căruţe. Îi făcea plăcere. Avea un spate perfect, cu braţe subţiri şi şolduri proeminente. Era îmbrăcată sumar. Vlad privea de asemenea la ea, scârbit şi dezorientat, încercând să găsească măcar un singur motiv pentru care bărbaţii sunt atraşi de aceste fiinţe numite femei.
-Te superi dacă rămâi jumătate de ceas cu el aici la bar, până mă întorc eu de la Nae Cotor? I-am promis că mă duc până la el să îi împrumut nişte bani, şi n-am mai ajuns, i se adresă George fetei în timp ce aceasta scana fiecare individ cu privirea.
-Ăm… ce? Nu, sigur că nu. Mă descurc. Şi râde şiret.
Îşi ia la revedere în timp ce îşi pupă pe obraz noua achiziţie, după care se face nevăzut prin fumul dens din cârciumă. Iar linişte. Următoarele zece minute au fost cele mai lungi zece minute din viaţa lui Vlad.
-Şi? Zici că lucrezi de multă vreme aici? Întreabă tânăra încercând să rupă tăcerea care se instalase după plecarea lui George.
-Ce? Ah, nu… de fapt astăzi este prima mea zi la bar, răspunde Vlad absent, minţind din obişnuinţă şi gândindu-se la cât era de norocos că lucra într-un loc plin de bărbaţi, pe al cărui prag rar îl calcă femeile.
-Locul ăsta e plin de dobitoci. De ce ai vrea să lucrezi aici? Întreabă pipiţa în momentul în care unul dintre clienţi, aburit bine de alcool cade pe spate cu scaunul iar amicii săi de la masă încep să râdă în hohote precipitate.
Vlad devenise vizibil iritat de cuvântul „dobitoci” şi începuse să se frământe. Găsea inadmisibil ca o fiinţă ca prostituata pe care o avea în faţă – pentru că, mai mult ca sigur asta era luând în considerare prietenia ei cu George – să îi jignească pe acei oameni care nu făcuseră nimic altceva decât să gândească faptul că este frumoasă. Cum îşi permitea? Cu toate acestea, decide să rămână calm şi pe poziţii. Gata de atac oricând.
-Nu sunt oameni atât de răi dacă îi întâlneşti dimineaţa când încă nu au niciun strop „la bord”. De fapt, sunt tare cumsecade, adaugă Vlad privind meditativ cum clientul încerca din răsputeri să se ridice. Ar fi vrut să-l ajute.
-Şi? Cu ce altceva te mai ocupi? Cum îţi omori timpul?
-Pictez. Cam asta am făcut toată viaţa. Uite, vezi tabloul ăla de lângă scenă? Eu l-am făcut. La fel şi celelalte trei din spatele tău. Tot ale mele.
-Interesant. Ce zici de o mică plimbare prin răcoarea de afară? Întreabă tânăra în timp ce trecea superficial cu privirea peste tablouri. Nu părea să o intereseze lucrările în sine, ci doar ideea că Vlad se afla într-o poziţie importanta în ierarhia socială datorită lor.
Ar fi zis nu, sigur că nu, numai ideea în sine îi făcea stomacul să se agite puternic. Însă era oportunitatea perfectă ca să o determine să îşi schimbe atitudinea faţă de bărbaţi, odată pentru totdeauna. Iar faptul că propunerea venise din partea ei îl făcea pe Vlad să se simtă nevinovat vizavi de ceea ce avea să se întâmple. Pe principiul „să dăm cezarului ce-i al cezarului” cei doi părăsesc cârciuma şi se afundă în noapte.
S-au învârtit o vreme în discuţii nătânge până ce au revenit pe aceeaşi stradă, la câteva numere înapoia cimitirului Celor Din Vale, în dreptul unui magazin casnic al cărui proprietar s-a oferit să expună unul dintre tablourile lui Vlad care erau oferite spre vânzare.
-Tot al meu, zice bărbatul.
În schimb, dama nu mai zicea nimic. Aproape că nici nu se mai uita în direcţia indicată de arătătorul lui Vlad. Vlad se uita la ea insistent, ameninţător. Ar fi putut să-i răsufle toate impresiile dintr-o pereche de palme, sau să o umilească mai mult de atât. Sau pur şi simplu să dea cu ea de pământ şi să o şteargă de pe hartă, era ferm convins că n-ar fi plâns-o nimeni. Cât despre George, după cum îl ştia el, nici n-ar fi sesizat că lipseşte. Chipul lui Vlad căpătase o culoare roşiatică, iar privirea îi devenea tot mai tulbure. Respira zgomotos, cu forţă, de parcă ar fi muşcat din femeie, iar fiecare suflare lucra la distrugerea ei. Frustrările legate de tot ceea ce însemna feminitate până la acel moment se manifestau prin Vlad, puseseră stăpânire pe el şi nu aveau de gând să dispară decât dacă dama care-l însoţea ar fi făcut la fel. Era pur şi simplu femeia nepotrivită într-un moment teribil de nepotrivit. Nimic personal.
Din dreapta cimitirului se auzea o hărmălaie de strigăte, şi se zărea un joc de lumini. Când Vlad se apropie, oameni înarmaţi cu găleţi pline ochi de apă se agitau în jurul cârciumei care ardea temeinic. George era şi el pe acolo printre mulţime, ce-i drept, nu la fel de panicat. La nici cinci minute îi apare şi dama. Când o zăreşte, acesta exclamă:
-Mi-am făcut griji. Şi râde. Râde haotic şi grotesc. Râde şi ea. Râdeau amândoi sfidător în nasul lui Vlad, în timp ce se pierdeau unul în ochii celuilalt, şi amândoi în depărtare. Lui Vlad nu-i prea venea a râde. Se gândea doar că fericirea lor îi aducea şi mai multă nefericire. Şi mai multă frustrare. Se gândea la faptul că şi de data aceasta femeia i-a scăpat printre degete, şi ştia că probabil va trece mult până să întâlnească alta. Mai ştia şi că ele nu merită nimic, nici măcar să le urăşti. Doar cei care-ţi oferă în primă instanţă totul merită în final câte ceva, un scuipat, un şut în dos, orice. După care i-a venit o idee. Dacă aceste femei sunt pentru a fi admirate şi atât, atunci ele de ce să mai trăiască? De ce să fie libere să zburde şi să fugă pe unde li se năzăreşte, departe de ochii privitorului lor, bărbatul?
Atunci Vlad a luat pentru prima dată decizia de a le pune între patru scânduri ceva mai mari decât ramele tablourilor sale şi de a le face cunoscute, celebre – aşa cum se visează toate. Şi de a le expune în goliciunea lor sufletească alături de alte lucrări. Era singurul mod – în opinia lui – de a le face productive. Era ceva ce avea să se numească mai târziu „dame de vitrină”. O expoziţie aparent banală, o expresie a feminităţii transpusă prin arta unor crime aproape perfecte.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com