Somnul îi fu tulburat de ploia torenţială ce se pornise peste noapte. Ceasul de pe noptieră arăta ora trei. Oricât încerca să-şi ţină ochii închişi şi să stea nemişcată, zgomotul stropilor ce loveau geamul o scotea din minţi, aşa că se ridică din pat bombănind. Dădu draperia la o parte şi începu să ţipe. O trase la loc şi se aruncă în pat cu pătura peste cap. Tremura din toate încheieturile. Dacă s-ar fi privit atunci în oglindă ar fi văzut că pielea i se albise ca varul şi că o şuvită din părul ei castaniu devenise acum albă. O creatură ciudată cu înfăţişare sepucrală, un fel de om cu ochii roşii, părul înfoiat şi zâmbetul larg, sinistru, îi bătea în geam cu unghiile lui ascuţite şi negre, deşi locuia la etajul şase. O voce metalică o făcu din nou să tresară:
– Bună seara! Nu te speria, sunt eu, Scaraoschi. Nu îţi fac nici un rau, vreau doar să vorbim. Te rog să-mi scuzi imixtiunea. Ştiu că eşti psiholog şi nu mă simt prea bine, am nevoie de ajutorul tău sau de un prieten…
– Pleacă, rosti ea cu jumătate de gură.
– Fii curajoasă, ştii doar că dracu’ nu poate să-ţi intre în casă dacă nu-i deschizi geamul. Priveşte întâlnirea dintre noi ca pe o experienţă transcendentă de la care o să ai multe de învăţat.
Fata lăsă pătura şi dădu draperia la o parte cu teamă. Îl privi. Era urât ca dracu’.
– Ce cauţi aici?
– Ştiu că eşti un om fără prejudecăţi şi că eşti atee, deci nu ai cruci prin casă.
– Dacă îţi arăt o cruce, pleci?
– Nu are nici un efect, dar m-am săturat de tămbălăul cu aghiazmă, usturoi şi cruci.
– Dacă tu exişti înseamnă că există şi Dumnezeu?
– Şi de asta m-am săturat, întrebări vane, răspunsuri evidente. Sigur că există, El e în fiecare om. Să trecem la motivul pentru care am venit, neurastenia mea. Am o problemă de care nu pot scăpa de când mă ştiu, mania de a face rău.
– Aş vrea să te ajut.
– Problema în sine nu e că fac rău, problema în sine e că mă simt foarte vinovat după aceea. Să nu mă întrebi de părinţi că nu am, evident. Eu sunt o stare de spirit, o entitate. Probabil că de aici mi se trage…
– Atunci povesteşte-mi ce te frământă.
– Nu am prieteni, asta e durerea mea. Un prieten mi-ar ţine de frumos şi nu aş mai avea timp să mă gândesc atât la faptele mele. Nu mă întâlnesc niciodată cu aceeaşi persoană de mai multe ori. Toţi cu care am o relaţie apropiată o iau ineluctabil razna. M-am lecuit de la Hitler.
– Deci tu l-ai pus să facă ce a făcut?
– Nu, nu. Mie îmi plac răutăţile mărunte şi ilare. Degeaba aruncaţi tot timpul cu imprecaţii în mine, faptele cele mai rele tot oamenii le fac din proprie iniţiativă. Îmi plăcea compania lui, era un prieten de nădejde, foarte amuzant, aşa că ne-am întâlnit de mai multe ori, la masă, la petreceri, am călătorit împreună, dar el a început să se creadă Dumnezeu, la fel ca şi bunul Napoleon.
– Ce alţi prieteni ai mai avut?
– Preferata mea, Cleopatra. Ea nu l-a iubit pe Marc Antoniu, nici pe Iulius Cezar. Ea m-a iubit pe mine, eu am ajutat-o să se sinucidă. De atunci sufăr în tăcere. Îmi refulez sentimentele, cum spunea Freud.
– L-ai cunoscut pe Freud?
– Da. M-am dus la el cu aceeaşi problemă, sentimentul de vinovăţie.
– Ce te-a sfătuit?
– Mă privea placid şi făcea pe deşteptul. Zicea să aduc în conştient dorinţele inconştiente. M-am supărat pe el irefutabil. M-a sfătuit să înghit o pastilă cu promisiunea că o să mă vindece de sentimentul de vinovăţie. Doisprezece ore neîntrerupt am făcut numai fapte bune, voiam să fiu prieten cu toţi oamenii, să-i ajut.
– Şi nu a fost o experienţă interesantă?
– Ba da, a fost. Dar când m-a lăsat pastila şi mi-am dat seama câte fapte bune făcusem, imaginează-ţi atunci ce sentiment de vinovăţie m-a lovit. Am făcut depresie. Am început să beau. Încerc însă cât pot să mă menţin sobru, de câte ori stările bahice pun stăpânire pe mine devin bilios şi provoc calamităţi.
– Dar despre alte religii, care nu te recunosc pe tine, ce poţi să-mi spui?
– Nu există om care să nu mă recunoscă, sub nume diferite, desigur. Despre religii, sincer, nu-mi place să vorbesc, dar te sfătuiesc pe tine să o faci, cât mai des, să-ţi spui părerea.
– Dacă tu nu vorbeşti despre religie, eu de ce aş face-o?
– Scuze! Defect profesional.
– Deci să fii dracu’ e o profesie?
– Bineînţeles. Prin contract trebuie să fac fapte rele, să sfătuiesc oamenii să facă fapte rele şi să îndemn oamenii la iubire. Cupidon e supraestimat. Cele mai frumoase poveşti de dragoste eu le-am provocat.
– Deci şi Cupidon există?
– Da. El are prin contract iubiri împlinite şi eu… Crede-mă că am regretat în nenumărate rânduri că am semnat. Atât am plâns, văzând cât suferă unii, dar contractul trebuie respectat şi rămân neîmplinite, ca Romeo şi Julieta.
– Romeo şi Julieta au existat?
– Sigur că da. Julieta nu era nici bogată, nici castă şi nici nu o chema aşa, dar Shakespeare e mare.
– Cunoşti scriitori?
– Pe toţi. La cine crezi tu că apeleaza ei când se blochează? Ai citit Bulgakov – Maestrul şi Margareta? E poveste adevărată.
– Incredibil.
– Aşa am zis şi eu când a terminat-o. Se lumineză, trebuie să plec.
– Stai! Există extratereştri?
– Logic, nu? Nu ar fi ciudat să nu existe? Şi încă pe câte planete. Sunt la fel ca voi, tot oameni. Mai evoluaţi sau mai puţin evoluaţi în funcţie de vârsta planetei, mai scunzi sau mai înalţi în funcţie de gravitaţie, mai frumoşi sau mai urâţi, depinde de mediu, dar au aceeaşi structură în ADN. Au chiar şi dracii lor, la fel ca voi. Acum chiar trebuie să plec. Te sfătuiesc maine să mergi la serviciu şi să le spui tuturor că ai vorbit cu mine.
– Nu o să fac asta.
– Fată deşteaptă.
– Poţi să-mi spui ce se întâmplă după moarte?
– Nimic.
– Nimic?
– Nimic. Închizi ochii şi gata. Efemeritate.
– Şi atunci care e sensul vieţii?
– Voi oamenii, vă puneţi atâtea întrebări anodine. Chintesenţa vieţii e însăşi existenţa. Fiţi fericiţi că a existat secunda aceea magică, unică în care aţi fost procreaţi să existaţi şi voi în acest infinit Univers ireversibil.
Scaraoschi îşi arătă încă o dată dinţii înfiorători, închise un ochi şi dispăru.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com