Iulia privea pe geam. Dincolo de el frunzele ruginii zburau fără direcţie ca anii ei. Dincoace de el anii ei nu mai erau număraţi de nimeni. Avea 25 de ani, peste 40 sau poate…doar 5? Cine ar fi putut spune?
– Auu! ţipă Iulia, aproape plângând. Ţi-am zis să nu mai muşti ca un sălbatic! Bine, acum faci figura aia dezamagită ca să mă faci să te iert. E normal ca eu să-ţi accept gesturile de copil… Ei, haide, da, e normal. O ziceam chiar serios, nu te intrista. Poţi s-o mai faci, dar mai domol.
Figura din spate privea în continuare trist.
-Vezi, mi-a dat sângele. Tu ai crescut printre lupi, nu printre oameni. Şi-acolo te-au învăţat să nu te laşi domesticit de nimeni. Îmi săruţi umărul şi-apoi mi-l muşti de stă să cadă. Vrei să-l iei cu tine şi să-l mesteci pe undeva, ascuns. Când te-am oprit eu să mă iei toată? Vezi, asta e problema.
-Care e problema, Iulia? şopti blând vocea din spate.
-Că tu nu m-ai vrut niciodată toată. Ai luat de la mine doar ce aveai nevoie. Şi e o diferenţă intre a vrea şi a avea nevoie.
-Şi tu vrei să am nevoie de tot.
-Da.
-Tu vrei să fiu slab.
-Da.
-Ca să fii tu puternică.
-Poate.
-Dar Iulia, am cerut vreodată de la tine ceva ce n-ai vrut să-mi dai?
-Nu. Ce prostii mă întrebi. Doar eu ţi-aş fi dat tot.
-Deşi nu voiam, tu continuai să vrei. Deşi continuam să te muşc mă lăsai să te sărut în acelaşi loc mereu şi mereu. Eu şi nu altul.
-Da.
-Deşi te durea.
-Mult, şopti Iulia, înlăcrimată din nou.
-Şi s-a întâmplat să nu mai vreau nimic? Nici măcar să-ţi ating umărul.
-Da.
-Şi m-ai lăsat?
-Nu.
-Dar ce-ai făcut?
-Ti-am zis să mă muşti.
-Iartă-mă.
-Nu! Nu eşti tu de vină..Nu tu.
-Dar cine?
-Eu.
-De ce?
-C-am vrut să mă vrei pe mine, întreagă, permanent.
-Şi nu-i asta ceva normal?
-Ba da…
-Când au început lucrurile să nu mai fie “normale”?
-Când n-am mai vrut asta.
-Şi-ai fi acceptat orice.
-Acum vrei să mă muşti sau să mă săruţi?
-Vreau să pun un pansament acolo. Vreau să te vindeci.
Ivan părăsi camera iar Iulia îşi întoarse din nou privirea către geam. Cu o mână îşi masă în mod inconştient umărul până când începu’ să-l strângă tare, din ce în ce mai tare. Ar fi vrut să scape de el, de tot corpul acela semi-amorţit din care cel mai amorţit îi era capul, de atâţia ani frământat de aceeaşi poveste. De ce nu-l uitase niciodată deşi El încetase să-i mai dea vreun semn? Dar cum de El încetase? Iulia simţea că Ivan nu era El, doar semăna foarte tare. N-ar fi putut spune în ce fel. Dar de asta putea să-i vorbească.
Vorbitul face bine omului pentru că poate primi răspunsuri la care nu se gândeşte, deşi el crede că se gândeşte la toate. Dar în final, la ce bun? Când rămâi singur tot tu trebuie să-ţi dai răspunsuri. Aşa gândea Iulia, pentru care singurătatea era cel mai apropiat prieten. Ar fi vrut ca Ivan să fie El. După atâta timp, înca l-ar fi iertat.
Pe hol două voci discutau aprins:
-Ei bine, domnule Ivan, cred ca aţi reuşit să scoateţi de la ea mai mult decât am reuşit noi în aceşti ani. Nu i-a permis nimănui să stea atât de mult în acea cameră înainte de a începe să ţipe.
-Mă tem că nu trebuie să ne bucurăm încă. Prezenţa răului e încă una dezirabilă în faţa acestui nimic.
-De-ar înţelege, domnule doctor…
-Ce să înţeleagă?
-Ştiu şi eu…că a trecut prea mult timp, n-are ce să mai facă, şopti cu resemnare asistenta.
-Nu asta e de înţeles. Nu mai avea ce face de atunci şi asta e greşit. Să tot încerci să faci bine cuiva care n-are nevoie de el. Binele trebuie să fii tu, pentru tine. Restul oamenilor sunt doar bonusuri.
-Atunci ce trebuie să facă?
-Să-l ierte. E om şi el şi a greşit. Când ştii că ai la cine să te-ntorci nu mai observi că ai lăsat corabie şi ai găsit epava. Important e că te mai ţine cât de cât deasupra apei.
-Da. Aşa o fi. Şi rana? Azi cum era?
-N-o lăsa să se vindece nicicum. A muşcat atât de tare că s-a desprins coaja veche şi uscată şi s-a mânjit toată pe bărbie de sânge. Dacă o îmbrăcaţi cu un pulover face la fel?
-Da, domnule. Şi-l dă jos şi-şi nenoroceste umărul iar şi iar. Câteodată muşca mai blând, câteodată ca un animal. Câteodată doar şi-l sărută. Mereu dreptul. Zice: ‘Ţie nu ţi-a plăcut niciodată să stai cu capul pe umărul meu stâng, numai pe dreptul. Te crezi îngerul meu păzitor.” Ăla a fost înger, domnule? Ăla-i drac, aşa să ştiţi!
-…
-Pardon, domnule doctor, am uitat că e fratele dumneavoastră. Eu..doar, cum să vă zic, mi se rupe sufletul când o văd vorbind singură. De peste 10 ani de când e la noi n-am văzut-o niciodată zâmbind. Doar când “vorbeşte” cu el. Şi tare-aş vrea să-şi revină. Nici nu ştiţi ce frumoasă era la început.
-Ba ştiu, am avut ocazia să o văd de câteva ori… pe atunci.
-Pe atunci. Acum rareori îmi pare de 25 de ani, de cele mai multe ori de peste 40 dar mintea parca îi rămâne mereu de 5.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com