Este rușinos, ar trebui să îți pun un nume. Ești doar în mintea mea, nu ar trebui să uităm niciodată asta. La naiba, chiar se întâmplă! Vorbesc cu un personaj imaginar! Ceea ce urmează să-ți mărturisesc trebuie să rămână între noi. Trebuie să-mi promiți asta! Promite-mi! Numai așa am să merg mai departe. Lasă-te pradă brațelor mele, ascultă-mă cu toată ființa ta, cu toată imaginația ta și respiră alături de mine.
Era o noapte călduroasă, de vară, era trecut puțin peste miezul nopții. Vântul adia ușor, iar în aer se simțea mirosul furtunii ce avea să vină. Străinul pășea nerăbdător, cu mâinile adâncite în buzunarele pantalonilor de stofă, cu o pălărie subțire și albă pe cap, pălărie ce amintea de perioada interbelică și îi ascundea chipul. La intrarea în teatru nu se afla nimeni să îi ia biletul așa că îl rupse el însuși în două, apoi îl strecură în sacou și se așeză pe un scaun în apropierea scenei. Restul scaunelor erau goale, el era singurul spectator. Prin lumina slabă urmări o vreme imaginile de pe pereți, imagini ce îl surprindeau pe zeul Ptah dând naștere lumii oamenilor cu ajutorul cuvântului. Când începu muzica, străinul se cutremură din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare. Muzica amintea de îngeri, de corul unei biserici, căci, sute de voci, la unison, cerșeau îndurare, cereau milă și iertare. Cortina se ridică, iar în mijlocul scenei, într-un cerc de căldură orbitoare, îmbrățișați, stăteau nemișcați un bărbat și o femeie. Întunericul părea să dea târcoale cercului de lumină, părea să îl strângă din ce în ce mai mult. Femeia ținea capul pe pieptul partenerului său, ofta des și tremura necontrolat. Poate de spaimă, poate de altceva. Bărbatul privea către cer și strângea puternic, cu brațele sale, trupul firav, trupul neîmblânzit al femeii dorite. Amundoi erau goi: el avea un început de burtă, ea încărunțise pe la colțurile buzelor subțiri; el avea ochii albaștri, ea avea ochii căprui; ea avea o piele îmbietoare care mirosea a portocale, el avea o barbă deasă.
Când eram copil îmi spuneam că
Nu voi crește niciodată cu arma în mână,
Iar jocurile mele vor fi mereu vinovate.
Nu s-a schimbat nimic;
De fapt, am învățat tot mai multe cuvinte,
Mult mai multe cuvinte
Despre cum ar fi să trăim împreună.
Muzica se opri iar cei doi începură să se respingă reciproc, să se împingă reciproc, să se arate cu degetul reciproc, să se certe. Întunericul strângea acel cerc de lumină așa cum fiarele sălbatice ar da târcoală unui călător orb, rănit și confuz.
– Nu ne vom mai vedea niciodată, îi spuse fata cu o voce tristă ce ar fi alungat până și stelele celor mai ispititoare nopți. Mi-aș fi dorit un sărut adevărat de rămas-bun care să mă facă fericită și îndrăgită, mi-aș fi dorit să mă ții în brațe în loc să mă arunci ca pe o amintire vâscoasă, să mă scoți din amintirile tale ca pe o cicatrice nedorită.
– Îți sunt recunoscător pentru momentele pe care le-am trăit, mi-ai dăruit momente speciale, cu adevărat uimitoare. M-ai învățat că dragostea nu este numai despre romantism, despre lumânări aprinse și uleiuri cu aromă afrodiziacă, incitantă, m-ai învățat că dragostea este despre responsabilitate, despre responsabilitate, sinceritate și grijă. Am învățat să nu mai fiu egoist, să nu mă mai gândesc doar la mine, am învățat să am grijă și de cel de lângă mine, nu doar de persoana mea. Dragostea ta m-a învățat asta, iată cheia unei vieți fericite: dragoste, sinceritate și grijă!
– Uiți că toți avem cel puțin o rană deschisă care trebuie cusută, îi răspunse ea, cu mâinile postate în șolduri. Altfel, sângerează până murim…
– Te-am văzut, îi răspunse el, zâmbind viclean. Și asta m-a schimbat. Cred că acesta este rostul nostru pe Pământ, să ne schimbăm. Venim pe lume într-un fel și plecăm dansând ca o pereche de fluturi la ceasul beției, plecăm schimbați pentru totdeauna. Mai presus de orice, iubindu-te, am învățat să îi iubesc și pe ceilalți, am depășit teama, nesiguranța, suferința, vanitatea, lașitatea și am învățat să te iubesc mai presus decât aș fi putut iubi vreodată o altă femeie. Dragostea îl mângâie pe cel nefericit de existența sa și-l vindecă de epopeea cu accente satirice a vieții altora. Dragostea ne face mai umani, mai aproape de divinitate decât ar putea fi vreodată divinitatea de progeniturile sale.
Trecea Mântuitorul printre oameni şi, la un moment dat, s-a oprit şi a vindecat un copil. Cei care au privit minunea l-au întrebat atunci pe Cristos: „De ce a suferit acest copil? A fost el vinovat?”; „Nu”, zise Iisus; „Au fost părinţii lui vinovaţi?”; „Nu”;”Au fost strămoşii lui vinovaţi?”; „Nu. Pentru că, uneori, în acest fel, îşi încearcă Dumnezeu puterile.”
Se lăsă o pauză incredibil de apăsătoare. Spectatorul tuși înăbușit, în palmă. Protagoniștii piesei de teatru se cântăreau din ochi ca și cum ar fi făcut acest lucru de multe zile și nopți… păreau osteniți. În fundal, începu să se audă o bătaie de inimă, din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai convingătoare, din ce în ce mai rapidă. Femeia scoase un țipăt scurt și se prăbuși în genuchi în momentul în care bătaia acelei inimi se opri.
– Crezi că oamenii știu ce e ura? întrebă femeia, ridicând capul, încet, din pământ. Nu știu cu adevărat ce este ura până nu se urăsc pe ei însiși cu adevărat. Asta este puterea care ne este dată.
– Mă urăști? întrebă, la rândul său, bărbatul. Nu am fost niciodată individul trist din colțul camerei de luat vederi. Nici nu i-am condamnat pe toți la moarte așa cum a făcut Ipu. Pe toți ne leagă ceva, dar legământul cel mai de preț este al nostru. Am urcat împreună muntele cel înalt de aceea ne-am prăbușit în cel mai adânc abis împreună, în cel mai adând vis cu monștri și suferință.
Bărbatul îi întinse o mână femeii, iar aceasta se ridică suspinând. În timp ce ei își discutau problemele de cuplu, în spatele scenei, din întuneric, se deschisese o ușă. Prin crăpătura ușii, flăcările Iadului încercau să își croiască drum către suprafață. Dădură să închidă ușa, dar ușa nu se lăsa închisă. El strigă, panicat:
– Trădarea este ușoară, dragostea cere devotament, nu poți închide o întreagă lume pe dinafară!
– De ce s-au irosit toate drumurile noastre și ne-am întors de fiecare dată de unde am pornit?
– Deoarece ne-am oprit să privim Apocalipsa și am făcut o mulțime de poze, deoarece ne-am oprit să facem dragoste cu alți oameni, ne-am oprit să fumăm, ne-am oprit să desfigurăm îngerul de pază, prea multe opriri dragostea mea, prea multe opriri! Am vrut întotdeauna să te urmez până la capăt, până în pânzele albe, dar tot timpul se ivea o nouă lege, de fiecare dată săpată în piatră.
– Veșnica mistuire!
– Organ masculin de copulație și micțiune măsurând de la cinci la patruzeci de centimetri…
– Ha, ha, ha! Împinge mai tare! Oh… Tatăl meu a fost… un bețiv. Un dur. Genul de personaj care rupea fălci prin baruri. Super-masculin. Mama… ei bine, mama a fost, asa, foarte poetică. Și de asemeni… o bețivă. Una dintre primele mele amintiri din copilărie este de pe vremea în care mă jucam în puța goală în spatele blocului. Ceva mai departe, era o cale ferată, apoi portul cu vapoarele sale. Împinge, mai avem puțin! Pe la 6 ani deja mă lasau singură acasă, cu fratele meu mai mic, cu cheia legată de gât. Odată, în timp ce ne prosteam în parcul din apropiere, ne-a venit ideea să ne dăm drumul de pe un aragaz vechi și ruginit, ținându-ne de o mână de plete de salcie precum Tarzan. Mi-a scăpat însă piciorul în aragaz și mi-am făcut o gaură în pulpă până la os. Tata m-a pus pe umărul lui ca pe un sac de cartofi și m-a urcat cele două etaje plângând. În urma noastră, pe scări, rămâneau picături de sânge.
Flăcările se umflară pentru ultima oară, dar cei doi reușiră să închidă ușa. Istoviți, se lungiră pe pământ, răsuflând ca o pereche de babalâci, căutându-și reciproc degetele.
Mai ești aici? Mă auzi? Da, cu tine vorbesc! Doar tu ești în mintea mea. Aseară am avut un vis ciudat. Când m-am trezit în noapte, m-am dus la bucătărie să beau apă. O dorință inexplicabilă m-a împins să privesc pe vizor. Mi s-a părut că zăresc o siluetă de bărbat pe hol. Speriat, am aprins numaidecât becul. Pe hol, însă, nu era nimeni. Ceasul arăta ora trei.
– Niciodată nu am înțeles de ce oamenii din jurul meu pot iubi. Nu am înțeles ce înseamnă dragostea, toate istorisirile spumoase, poeziile, cântecele, toate menite a desfăta privirea și a dezgheța sufletul, erau pentru mine doar simple cuvinte cărora eu nu le găseam niciun cusur. Treceau zilele și mă simțeam tot mai gol, treceam prin viață ca o ambulanță fără de vise. Mă priveam în oglindă, tremuram, știam că îmi lipsește ceva, că am un scop în această falsă și încremenită veșnicie. Pentru o vreme am crezut că Dumnezeu există, l-am căutat, nebun, ani în șir, am mers la slujbele ținute în bisericile sale, dar nu simțeam nimic, doar o furie oarbă că nu aparțin nicăieri, de niciunde și pe deplin suferind. Până în acea ultimă zi, când, pierdut la marginea timpului, te-am zărit cum citeai.
– Îți amintești ce rochie purtam? Of, eram așa de prostuță pe-atunci.
– Nu, nu, erai așa frumoasă… Voiai să te sinucizi, nu?
– Da, luasem decizia cu mult timp înainte, dar tu mi-ai zâmbit, mi-ai spus ceva dulce și mi-ai dovedit că sunt neînțeleasă. Te-ai gândit vreodată? De ce purtăm cu noi lucrurile care nu au nicio valoare după moarte?
S-au lipit și mai mult.
– Lasă! Am să-ți repet povestea aceea amuzantă la care niciunul dintre noi nu mai râde. Te vei simți mai bine, ai să vezi…
Uneori, singurătatea amorțește durerea mai ceva ca un pumn de pastile. Mă văd în mijlocul unei câmpii întinse observând câteva cuvinte scrijelite pe ușa unui tren ce străbate în viteză pustiul: Amor vincit omnia. Și știu că și tu te vei simți așa când te vei pregăti pentru moarte sau când speranța o să-ți apară în rugăciunile de seară. Te cunosc mai bine decât aș crede.
Antract
(în pauză, în timp ce protagoniștii noștri zăceau împietriți, cu un ventilator deasupra lor, părăsiți de reflectoare într-o lumină roșiatică, o voce necunoscută imita cu o falsitate vădit rușinoasă melodia lui Celine Dion, My heart will go on)
Dragostea celor doi învinsese. Sigiliul trecutului fusese rupt. Cine și-ar fi putut imagina vreodată că sentimentul dragostei va fi mai puternic decât cel al supraviețuirii? Cine și-ar fi putut imagina vreodată că dorințele și pasiunile sufletești ale îndrăgostiților se vor amplifica până la o transcendentă agonie senzorială, aproape animalică, aproape senzuală? Cele două trupuri radiau de fericire și pace: făceau amor, rătăciți înăuntrul lor. Nimeni nu avea să mai părăsească pe nimeni. Corpul oamenilor în general mai poate fi bandajat, dar despre suflet cine poate spune? Iar din acel moment, tot ce a contat a fost doar ei, doar povestea lor. Numai și numai ei. Nu mai contau facturile de utilități ori datoria de la bancă. Iar foamea lor era mai presus de orice cuvinte. Inimile lor alergau libere dintr-un spirit în altul, dintr-un piept în altul.
Spectatorul, stingher, rușinat, scandalizat, nu știa cum să reacționeze. Să privească? Să întoarcă spatele? Să plece? Transpirat și surescitat, își făcea vânt cu pălăria. Cine știe ce era în mintea sa în timp ce gemetele creșteau sub sunet de ciocane iar umerii se juleau de zid ori de podeaua de lemn? Părea că anotimpurile se schimbă pe scenă fără a respecta ordinea naturii: iarnă, vară, primăvară, toamnă. Ninsoare, soare, ploaie și vânt cu frunze peste trupurile încleștate. Flash-urile erotice păreau sintaxe ale unei neliniști ancestrale, ale unei realități deceptive, ale unei contemplări existențiale. Metafore ce proveneau din visceral, din tot ce poate fi mai frustrant în imaginar.
La final, nesatisfăcuți, atât femeia, cât și bărbatul au fumat tăcuți o țigară, apoi s-au legat reciproc la ochi cu câte o fâșie de pânză neagră. Și un dram de căutare incertă. Ca un martor la o confesiune relatată de o gură străină, singurul spectator al piesei de teatru avea să privească înmărmurit și neputincios șfârșitul, iar sfârșitul întotdeauna sufocă, sufocă, sufocă. Tensiunea nu cunoștea limite. O nestăvilită foame de irepetabil. Un zar aruncat într-o piață. Ea a mușcat din lobul urechii. El a mușcat din pântecul ei. Sângele curgea ca o taină. Sărbătoare de apoi. Ea mușca din obraz, el din sâni, ea din braț, el din buze. Sângele se transforma într-o umbră. Femeia a fost zămislită din spaimă. Mestecau și înghițeau hulpavi carnea crudă, frigul înțepa necruțător. El se simțea vinovat. Ea nu avea să mai viseze niciodată.
La o oră târzie, pe o scenă pustie zăceau într-o baltă de sânge două cadavre cu membrele ciopârție, cu burțile pline. Spectatorul s-a ridicat în picioare și cu lacrimi în ochi a urlat atât de puternic încât s-au crăpat în două altarele tuturor bisericilor din întreaga lume:
– .. Moarte, Moarte… Să fii blestemată!
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta fluierând nepăsător pe deasupra apelor.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com