Gândurile o fac să tresară timp în care frica îi pune stăpânire pe întreg corpul. Se aud încă valuri înţesate şi pline de regrete, cum drumurile se pierd în urma şi în faţa ei, nedesluşind dorinţa. E doar un pribeag între lumi, ce pune creaţia mai presus de ceruri… Unde ai fost? Se mai întreabă uneori în pragul dimineţii şi priveşte răsăritul cu un răspuns fad: în prea multe locuri… Norii sunt mai aproape ca nicicând de o dizolvare profundă în mintea ei, totul se risipeşte aievea când eşti prea atent la clipa trecută. Întinde mâna şi prinde o pagină: uite, încă mai zboară cuvintele, de nici nu mai ştii de e zi sau noapte, mit ori realitate. Paginile vor fi mereu goale, asemeni întunericului ce se căieşte într-un colţ al oraşului şi plânge uneori pe ascuns să nu îl audă demonii. Ai crede că noaptea e simplă, sau poate îţi trece prin suflet o umbră şi tresari. Pe atunci îi plăceau umbrele şi niciodată nu uita să tragă cortina peste geam şi să viseze, zile la rând fără să iasă din cameră. Nu era altceva mai presus de cunoaştere şi se oferea cu desăvârşire. Îşi petrecea zilele intrând pe furiş într-o carte şi adormind în alta pe podeaua rece şi plină de praf. Ai spune că iubea cărţile, când, de fapt… le ura. Visa că le poate crea şi ura sa le citească, simţea inutilitatea cu fiecare cuvânt cu care înainta, pierdea şirul, se enerva adesea şi arunca cărţile în perete. Îşi dorea să dispară, cărţile acelea să se facă scrum în adierea trupului ce cădea pe podea la vederea imposibilităţii. Era un sentiment ce îi amintea că imaginaţia nu era destulă, că între ea şi realitate exista o barieră impenetrabilă. Încerca din răsputeri să scape de coşmarurile satirice în care războiul punea stăpânire: lupta se ducea afară, unde fiecare soldat avea o armată de amintiri care îl formau şi îi dădeau putere ori îl răpuneau în plină stradă. Se duelau doar miercurea şi joia când drumurile erau pline de privitori curioşi ce aclamau spectacolul haotic. Adesea greşeau partenerul şi ajungeau să poarte un duel cu propriile persoane. Pierdeau, nu se mai recunoşteau, îşi rosteau numele pe dos, îşi desfigurau unii altora imaginile, ca în final să plece bulversaţi spre necunoscut. Trăsura se opri în faţa casei, iar ea ieşi lin şi somptuos. Purta o rochie de culoarea preferată, un negru intens asemeni umbrelor ce o încunjurau. La prima vedere ai zice că fineţea o reprezenta pe Elisabeth, dincolo de privirea rece, puteai desluşi oslititatea cu care analiza strada plină de oameni ce îi dădeau dureri de cap. Dacă era ceva ce nu suporta erau mulţimile gălăgioase de fanfaroni prostiţi de aspiraţia hedonică de a împărtăşi tot ce gândesc, orice nimic era interesant pentru ei, îndeosebi cu o lipsă pregnantă de raţionament. În ultimul moment se răzgândi şi alese să meargă pe jos. Credea că este singura posibilitate de a găsi drumul cel potrivit. Cu toate acestea, era nevoită să îşi creeze propriile teorii despre lume, astfel două tipuri de nebuni vedea: cei închişi şi cei în libertate. Din cele mai rele pedepse posibile în această lume, primise darul de a-i vedea pe toţi, de a citi până în adâncul sufletului lor. Se întâmpla adesea să fie oprită pe stradă de necunoscuţi ce porneau a-i povesti negura vieţii lor şi lăsau cenuşa problemelor în mintea Elisabethei. Frica, un prim pas, cu un al doilea al indiferenţei şi măcinării interioare a miilor de întrebări ce nu o lăsau să meargă drept de-a lungul străzii. Un dar sau o năpastă? Le simţea pe amândouă, o binecuvântare era atunci când putea auzi tumultul oamenilor şi o fatalitate când nu putea face nimic cu privire la această furtună. Nu putea decât să asculte şi să meargă mai departe, fără a putea rosti prea multe cuvinte… simţea cum este oprită de o pătură nevazută şi apăsătoare a conştiinţei. Tăcerea o făcea să audă prea multe şi în acelaşi timp o învăţa răbdarea. Poate tăcerea dădea greş, având în vedere că singură se ducea în pragul nebuniei şi apoi se întorcea. Frecvent se afla pe acest drum ce o ţinea ca într-o vâltoare, fără a-i lăsa un motiv în schimb. Tarotul era deschis doar la nevoie şi auzea ce urma să vină sub o formă criptică, unde viitorul sfida batalioanele de gânduri întunecate: etapă de tranziţie, spre mai bine, o lume şi o dimensiune nouă. La aproximativ doi ani de zile se schimba ceva substanţial, ca în timp, ce era nou şi bine văzut, devenea slab şi greu de uitat mai târziu. Timpul făcea ca uzura evenimentelor să fie atât morală, cât şi estetic negativă. După ce asculta, lua asupra ei încărcătura persoanei ce cu mirare spunea că avea încredere în ea şi nu îşi putea imagina ce se întâmplă în acele momente. Ei plecau uşuraţi de povara pe care au purtat-o ani la rândul fără succes, având în minte dictonul de a nu se uita în urmă. Nu izbăvea pe nimeni de păcate, căci îngerii în formă eterică survolează uneori cerul înstelat şi lăsau pagini albe fără sens în mintea ei. Ploaia favoriza călătoriile spaţio-temporale, de aceea Elisabeth porni pe jos spre gară. Asculta în fiecare după-amiază trenurile trecând şi se uita necontenit de jur împrejur aşteptându-l. Îşi spunea în gând: “Poate va ajunge la timp, aproape este ora 16:00”. La orice zgomot strident, ridica privirea şi vedea o mare de necunoscuţi. Adierea rece îi străpungea trupul firav şi ud. Aştepta până trecea de ora cu pricina şi pleaca abătută spre casă. Tremurând, intra şi aprindea ca o speranţă lumânările din odaie şi adormea. Zile la rând acelaşi drum, aşteptând în gară fantasmele şi uitând de sine. Acum calea pare mai abruptă ca alte dăţi şi lipsită de curaj. Într-o zi, se opri în faţa unui tren şi scoase o frântură de hârtie pe care scria: “Atunci când valurile vor bate ora 16:00 alege un tren şi pleacă”. Se uita la tren, apoi se întoarse, ridică valiza şi se urcă. Trase în piept puternic aerul libertăţii, trenul plecă în grabă, fragmentând amintirile sub şinele sale. Găsise compartimentul, se aşeză, puse în faţă valiza şi alesese hotărâtă o carte. Deschise geamul şi aprinse marginea cărţii ca mai apoi să o arunce în gol. Fiind singură în compartiment pentru o perioadă, nu a fost sesizată de nimeni. Una câte una, fumegând dispăreau cărţile din valiza Elisabethei, aşa şi fruntea ei încreţită se luminase uşor. Curajul era doar o variabilă ce depindea de timp, îşi zise ea. Doar o pierdere o putea face să realizeze însemnătatea creaţiei, una de sine, în care distrugerea purifică spiritul. Orele treceau nevătămate de focul cărţilor şi trenul se opri în forţă. Lasă valiza şi coborî în grabă. Soarele apusese de mult, iar silueta femeii se se confundase cu străzile întunecate ale oraşului…
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com