Târziu, într-o noapte senină de primăvară, amintirile copilăriei mi se arătau în fața ochilor precum imaginile ce se derulează neîncetat, pe o bandă de film. Fantomele trecutului nu îmi dădeau pace, iar trenul alerga odată cu ele, pe șinele ruginite, parcă luându-se la întrecere. Din oră în oră, șirul de vagoane înlănțuite, se mai oprea în câte o gară părăsită. Călătorii, obosiți sau încă somnoroși, își făceau loc prin cabinele numerotate crescător. Se auzea un fluier asurzitor și trenul pornea din loc mai ușor decât atunci când se oprea. Forfota grupurilor se calma în timp ce controlorul își făcea apariția. Doi sau trei pasageri nu aveau bilet, în schimb, aveau norocul de a îl cunoaște pe naș, de când tot parcurgeau această rută.
În compartimentele cu două canapele cafenii, tapetate, drumeți de prin toate părțile țării își povesteau viața, unii altora, fără a se cunoaște. Un astfel de tovarăș vorbăreț am întâlnit și eu. Cioban de meserie, prin părțile Banatului, își vorbea soarta cu o claritate isteață, nativă, aș putea spune. Am aflat, așadar că a avut o copilărie frumoasă, în Galați, crescând printre pescarii de pe valurile Dunării. Alături de cei patru frați, a muncit de mic pentru a-și ajuta familia deoarece vremurile de acum șaizeci de ani nu erau prea bune. Dar, după moartea bătrânilor, greutățile l-au dus departe de satul său natal. Acum, se întorcea la datorie, după ce își vizitase frații rămăși în viață. Muncea cu drag, sus pe munte, alături de mioarele sale blânde și era dedicat întregii naturi dar, nu uitase nici măcar o clipă din perioada puerilă a vieții sale. Îl priveam cu respect, îl ascultam și învățam din povațele sale. Chipul său vorbea chiar și când bătrânul privea pe geamul compartimentului, iar liniștea ce o împrăștia în jurul său scotea la iveală filozofia unui om ce a trecut prin multe la viața sa.
Timpul trecea… . Razele unei noi zile pătrunseseră în încăperea trenului, care, fidel rutei sale, nu se mai oprea. Dincolo, de geamul din stânga mea, câmpurile arate, mi-au adus aminte de bunul meu bunic. Pe când era în viață, iar eu eram doar un pici, mă luă cu el să îngrijim pământul, spunându-mi că datoria noastră este să prețuim și să păstrăm ceea ce Domnul ne-a dat. Pentru el și pentru oamenii acelor vremuri, glia nu era doar un mod de a-și asigura traiul, era o moștenire ce păstra legătura între nepot și strămoș.
Gândul că seara ajungeam acasă îmi bucura sufletul… Fără să îmi dau seama, am ațipit cu aceste imagini. Deodată, mă aflam în fața porții. Lipseau unele uluci, iar cele rămase, chinuite de ploile furtunoase, în timpul iernilor, erau atât de măcinate. Gardul, care acum mult timp nu mă lăsa să privesc dincolo de el, împrejmuia o căsuță proaspăt văruită. Pe prispă era pusă la răcit o tavă cu plăcintă de mere și stafide, specialitatea mamei, iar grădina era plină cu zambile înflorite. Am intrat în căsuță, călcând pe pavelele gri, ce se zăreau printre firișoarele de iarbă, până la ușa atent sculptată. Pe pereți erau icoane pictate în ulei și prosoape brodate de o mână de bunicuță. Pe pat erau așternute cearceafuri curate și perne albe, cu dantele de mătase, iar masa era încărcată cu bunătăți. Uitându-mă în oglinda cu ramă argintie, de lângă fereastră, am zărit un băiețel de vreo șapte ani, cu o pereche de ochelari, pe nas, îmbrăcat cu o salopetă albastră, cu un petec la genunchi, și o pereche de teniși galbeni, prăfuiți.
O frână bruscă m-a răpit din vis. Călătorii se grăbeau să coboare din vagoane. Mi-am luat la revedere de la tovarășul meu de drum și i-am urat toate cele bune. Trebuia să cobor, era ultima gară pentru mine… . După ce am traversat calea ferată, am privit în jur. Totul rămăsese așa cum îmi aminteam din vremea liceului. Clădirea avea doar trei încăperi și un hol, un popas simplu, țărănesc. O ușă mare, din lemn de stejar, dată cu lac, purta o plăcută de tinichea, agățată într-un cui, pe care scria informații. Pe o alta scria sală de așteptare, iar cea de-a treia era camera controlorilor. Treceau pe lângă mine persoane pe care știam că le cunosc și le zâmbeam. În fața clădirii, se afla vechiul chioșc cu ziare. Făceam naveta, acum mult timp, refuzând să rămân în gazdă, tocmai pentru că îmi iubeam prea mult căminul. Continui să merg și, deodată, simt cum o mână îmi atinge umărul. M-am întors. Cât de mult se schimbase, dragul meu amic, Costi. A fost alături de mine de la grădiniță și până am terminat liceul. Ne-am avut ca frații, alergând pe ulițe, în timp ce ploua, ținându-ne numai de trăznăi, la școală, furând mere și nuci de la părintele satului, sărind în râu, în prag de iarnă, iar acum, ne-am întâlnit întâmplător, în gară, simțând că destinul încă ne mai leagă. S-a oferit să mă conducă până acasă cu mașina, iar eu nu am putut să îl refuz. Am vorbit atâtea… acum era medic la spitalul județean și locuia în casa părintească cu soția și cei doi copii, pe care eu nu îi cunoșteam. Mi-a vorbit depre decizia sa de a rămâne în sat, alaturi de familie, pentru a-și crește copiii la fel de frumos cum și noi am făcut-o odată, în ciuda tuturor greutăților, și îl apreciam pentru asta. Simțeam că prin refugiul meu în străinătate pierdusem spiritul luptător de liceean, uitasem de originile mele, mă vândusem pe mine doar pentru o idee, iar el a avut tăria de a nu mă urma. Mi-am dat seama că singura voce ce ma chemat acasă a fost dorul de copilărie… lipsa unui glas suav de mamă, mângâierea unei bunici, istorioarele de viață ale bunicului. Toate mi-au lipsit.
La intrarea în sat, i-am cerut lui Costi să oprească, pentru un moment, mașina. Am coborât instinctiv, fără a sta pe gânduri. Prima atingere a piciorului pe pământul jilav îmi părea a fi primul meu pas pe lume. Vântul mișca cu delicatețe zarzării încununați, iar iarba se lăsa mângâiată de razele unui soare la apus. Aerul tare îmi inundase simțurile. Mi-am ridicat privirea spre cerul senin, iar inima începuse să îmi bată din ce în ce mai tare. Simțeam cum pulsează sânge în tot corpul. Puteam să controlez puteri nebănuite aici, în mijlocul raiului. Am închis ochii și am respirat. Eram din nou acasă. Începusem să trăiesc!
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com