Cu cât înainta în coloana care prinsese cu timpul forme gigantice, cu atât îi creșteau nerăbdarea și dracii. Dacă s-ar fi inventat un dispozitiv de măsurat nervozitatea și i s-ar fi luat starea, mercurul s-ar fi ridicat până la maxim și s-ar fi spart cu siguranță. Nu numai că îl enervau cei care își așteptau cu ardoare și entuziasm rândul ca să intre în interiorul cabinetului, cu niște chipuri docile, calme, serviabile, selecționate cumva special anume pentru a fi pregătite să servească patria, îl enerva și taică-su, emoționat până la lacrimi. Bătrânul îi tot aranja cravata, îi descăma sacoul, îi verifica frizura, îl puse să își șteargă chiar și un vârf al pantofului, pe care și-l lustrui de celălalt crac al pantalonului. Pe lângă toate acestea, gura lui Săndel turuia într-una, obosindu-l la culme, și se trezea uneori că nici nu-l mai aude:
-O să vezi mă tătică, o să fie bine, milităria e frumoasă, te disciplinează, îți ordonează viața. Gândește-te și la noi, la părinți, ce dracu’, că nouă ne-a trecut veacul, acum ne mândrim trăind prin voi, prin tine și frate-tu!
Pe când îl încuraja în felul acesta, lui Săndel îi scânteiau ochii cu însuflețirea cea mai mare. Își ținea de o bucată însemnată de timp prelegerile, atent cumva ca să îl audă și cei de lângă dânsul, ceilalți viitori recruți din imediata-i apropiere, căci viața îi dăruise de-a lungul timpului destulă înțelepciune, și nu voia nicicum să rămână doar el cu dânsa. Își mai frâna uneori debitul verbal, urmărindu-i pe cei care ieșeau cam o dată la un sfert de oră din cabinetul în care au fost invitați. Îl interesa starea lor. Majoritatea dădeau însemnătate profunzimii momentului. Erau la rândul lor însoțiți, fie de părinți, fie de iubite, sau chiar de bunici. Tată-său se reapucă să îi ordoneze gulerul sacoului și îi fixă din nou cravata, după care îi spuse pe șoptite, ca să nu îl mai audă și ceilalți, ca și cum ar fi vrut să îi vândă un pont mare:
-Și la urma urmei, militarii sunt cei mai bine văzuți în sociatate. Gândește-te numai, cu ce cucoane umblă ofițerii, în ce cercuri înalte pot fi întâlniți, cât pot fi de eleganți! Gândește-te că această treaptă socială face neprecupețit parte din ramura intelectualității măi tăticule, nu ne jucăm, ce boala…
„Tu-ți ofițeria mă-tii!” își suduia în gând bătrânul, ofticat și de fețele celor din jur: ori formate în timp de praful și arșița de la țară, ori fin prelucrate de lectură și de anii studenției… „Nu găsești și tu un om normal care să se prezinte la încorporare, cu care să schimbi și tu o vorbă, să găsești o înclinație și o afinitate în comun. Și Săndică ăsta nu mai tace, mă face cu capu’, să mor eu!”
Ușa cabinetului se deschise larg și un doctor în vârstă, cu părul cărunt și cu un halat alb, îi întrerupse nemulțumirile:
-Intră Spirescu Cornel, se pregătește Godean Andrei!
Săndel se puse disperat ca să îl rearanjeze, îi strânse nodul de la cravată, îi fixă gulerele cămășii și ale sacoului, îi controlă pentru a nenumărata oară nasturii, ca nu cumva, Doamne ferește, să îi fi rămas deschis accidental vreo unul, îi înlătură până și scamele imaginare, îl prinse pe urmă de umeri, îi ținti aprig ochii, și îi spuse cu voioșie:
-Hai că ești pregătit de-a dreptul!
Își scruta tatăl cu cel mai mare reproș:
-Sunt atât de pregătit, de mă ia mama dracului de atâta entuziasm și încântare!
O spuse cumva ca să fie auzit de câți mai mulți recruți, cu tot cu rudele lor care ajutau să se îngroașe rândul, lucru ce îl panică pe Săndel Godean de-a dreptul. Își prinse fiul de ambii umeri și îi șușoti cu cea mai mare insistență:
-Mă tăticule, o să-ți pună Dumnezeu mâna pe cap cu armata asta mă, o să vezi. Nu există niciun lucru rău în afacerea asta, în primul rând că armata îți dă de lucru, dacă ești bun și îți dai silința, te înrolează la rândul ei, poți deveni gradat, și prin mâinile lor trece totul: de la aranjamente ca să ai de mâncare mai bună la popotă, să pui mâna pe o uniformă mai acătării, să ai grijă de unul sau de altul, să-ți știe „bibanii” de frică… și ăstea-s prostii pe lângă alte beneficii. Gândește-te numai ce bani iei dacă ești chemat la război… și acolo se dă cea mai bună mâncare, măi băiatule, primești pe urmă pensie de veteran pe viață. Dacă mori… te declară ăștia erou de război și îți subvenționează statul toate ofrandele, nu ca la mine, un șofer nenorocit, de-mi plătesc uneori singur asigurările, și stau cu frica-n sân de fiecare dată când mă trimite Maica Domnului la drum.
Văzând că Andrei i se retrase cam brusc din strânsoarea brațelor, îl sfătui de îl auzeau un sfert din cei care stăteau în rând:
-Băi băiete, bagă-ți mă mințile-n cap, ce dracu. Patria în momentul de față te consideră un simplu gunoi, demonstrează-i contrariul, la naiba. Dă-mi mie anii tăi și palmaresul tău de sportiv național că aș ști eu ce să fac cu ei. Tu chiar te crezi un terchea-berchea?! Un filfizon?! Ești campion zonal la box, ce dracu, ești un om care cântărește în aur, te iau ăștia în forțele speciale, în poliția militară, o să înveți să sari cu parașuta, să tragi cu pușca cu lunetă… să dea camionul peste mine dacă te mint! Te iau ăștia la contraspionaj. Nu-ți fă griji că nu o să-ți mai vezi familia cu anii și cu lunile, acolo ești cel mai bine plătit. Și aventură… cu duiumul, băiete.
Același doctor deschise ușa și, îi opri lui Săndel cu o nepolitețe indirectă pledoariile:
-Să poftească în sală Godean Andrei!
Apelatul strecură printre dinți niște înjurături despre originea de proveniență a celor care îl invitaseră cu politețe în Centrul Militar de Recrutare, și își făcea curaj și avânt să intre. Părtaș la însemmnătatea apăsătoare și în curând poate gravă a situației, Săndel încă îl mai sfătuia din urmă:
-O să te întorci total un alt om, o să vezi, de la un simplu soldat să vezi tu copile de n-ajungi plutonier, mai faci pe urmă o academie și devii locotenent.
Andrei deschise larg ușa și taică-său dădu să intre imediat după dânsul.
-Să intre numai recrutul, vă rog!! se răsti doctorul de la un birou. Însoțitorii așteptă afară.
-Salut! le strecură Andrei, cu cea mai intenționată impolitețe impregnată pe chip.
Săndel se retrase de urgență, însă înainte să închidă definitiv ușa după dânsul îl mai îmbărbăta din prag:
-Poate ajungi chiar căpitan, bă tăticule, să dea camionul peste mine de n-o fi adevărat!
După întrebările banale referitoare la ziua, luna și anul nașterii, greutatea, înălțimea, doctorul în vârstă și cu părul cărunt își ridică privirea din formulare și îi studia adânc încruntarea.
-Tu ai fost vreodată la psihiatru?
-Încă nu—îi răspunse morocănos.
-Păi… orișice lucru își are și un bun început. Din partea mea ești liber, treci mai departe la domnii plutonieri.
Subofițerii îi studiau dosarul, și nu păreau, ci erau de-a dreptul încântați. Cel mai înalt și subțirel stătea mai retras, însă cel bondoc și cu fălcile doldorând de sănătate nu mai putea de bucurie. Atitudinea îi trăda pregătirea unei adevărate surprize, mai ales felul după care scria și zelul cu care trântea în formulare ștampilele. Îi arăta și colegului subțirel dosarul. Râdeau cumva secretoși, și lucrul ăsta îl cam oftica pe Andrei la fire. Îl observau cu coada ochiului, îl măsurau din cap până-n picioare, șușoteau între dânșii, și parcă nu îndrăzneau să îl înștințeze despre ceva anume. Din toată încruntarea, îl apucă și pe el râsul, a comicăreală, dacă subofițerii însărcinați cu recrutările se distrau de mama focului și îl găseau simpatic, el de ce nu le-ar intra în horă? Se calmă din plin, cei pe care îi considera în sinea lui debili reușiră să îl îmbuneze cu totul.
-Ce-ai făcut, măi băiete? îl întrebă îmbujoratul de pe scaun.
Întrebarea în nedumiri definitiv:
-Ce-am făcut?
-Păi… ai cam făcut! îl luă în râs și celălat subofițer, spijinit cu coatele de perete.
-Ce? începu să îi duduie inima și să și-o audă până în creieri.
-Trebuia să te prezinți la recrutare de-abia anul viitor, și văd că judecătoria orașului se străduiește să ni te vâre cu forța pe gât—îl lămurea grăsunul.
-Da’ ce crezi măi, că centrul nostru de recrutare e ospiciu, e centru de binefaceri?! îl luă la rost și subofițerul slăbănog. Spărgător de mașini?! Ce naiba ai avut în bostan, băi băiete? Cu cazierul ăsta al tău, numai la geniști te putem trimite!
Chipul lui Andrei Godean păli. Nu mai era chiar atât de vesel.
-„Diribau” te mănâncă, bă! jubila grăsanul, cufundat în propria-i burtă. Direct la Aiud te duci. O să mai furi… beton, ciment și bolovani de pe calea ferată! Hă, hă, hă…
Nu îl mai auzea. Hohotea și grăsunul, și colegul său subțirel, și doctorul, și ceilalți doi recruți care intraseră în urma dânsului. Îl apucară toate spasmele și începutul de epilepsie.
-Mi-ai înveselit ziua—se bucura îndesatul—ești primul care se duce la „diribau” pe ziua de azi, și cred că vei fi și ultimul.
Printre lungile sughițuri îi mai explica cu întreruperi:
-Pune-ți aici semnătura, aici… mai trebuie să dai cu subsemnatul și pe procesul ăsta… Aoleeeo, nu mai pot, mă piș pe mine de-atâta râs.
Ca un fulger, însoțit de toate tunetele de pe pământ, Godean deschise ușa și îi spuse subofițerului fălcos direct din prag:
-La „diribau” să te duci tu, băi grăsanule!
O luă la picior, trântindu-le ușa larg și lăsând-o așa deschisă. Subofițerul nu mai râdea. Încă nimeni nu i se mai adresase în felul acela până atunci. Însă nu de acest lucrul îi ardea lui acum. Obrajii îi degajau însemnate reacții chimice: de la râs îi trecură urgent la grimase de îngrijorare. Sări de pe scaunul în care fusese atât de confortabil cufundat și alergă după dânsul:
-Bă băiete, băăă!!!… Stai mă, să îți iei formularele! Ia uite mă, ce necazuri îmi face…
Îi dispăru total din aria de acoperire și îl căuta cu disperare peste creștetele celor care așteptau de atâta vreme cu cumințenie în rând.
-Careva să îl oprească, aoleeu!…
Îl salvă la timp Săndel, punându-i-se prompt în cale și destăinuindu-i-se cu stângăcie:
-Sunt tatăl lui Andrei, lăsați-mi mie documentele fiului, i le predau eu. Vă rog să îl scuzați, le are și el pe ale lui!
După ce se întoarse cu documentația, greoiul subofițer îl scrută îndelung, după care îi zise:
-Educați-vă fiul. Ce crede el, că armata-i un bambilici?!…
Pe Săndel Godean nu îl lovi camionul, însă de-abia mai avu reflexele să se apere de ciozvârta care îi trecu pe lângă umeri. Din avântul cu care o făcuse, își scăpase dosarul din mâini și acum se apleca să culeagă foile pe care le pierduse în drum. Din motive extreme de siguranță rămase cu câțiva pași în urmă, și nu îi mai rămânea decât să îl lămurească de la depărtare:
-Trupele de geniu sunt cele mai ale naibii trupe, mă tăticule. Îți dai seama că pe timp de război o să fii mai protejat decât pedestrașii, măcar o să stai în camion, departe de gloanțele rătăcite, și n-o să mai mergi pe jos ca să îți rupi ghetele, așa cum o fac alții…
Bătrul mai făcea uneori pauze, pregătit să se apere de cealaltă ciozvârtă, însă aceasta i se opri la câțiva metri depărtare. Își luase cu cap distanța de siguranță și, își continua cu încăpățânare rolul de negociator:
-În cel mai rău caz o să înveți meserie, bă tăticule; la transporturi, zidești, betonezi… sau la C.F.R, că acolo sunt meseriile cele mai bine plătite. Leafa-i leafă, păpica-i păpică, îți mai merge și vechimea… nu te prosti… și la urma urmei… geniștii stau cel mai adesea în spatele frontului, ei doar repară ceea ce strică alții! Dumnezeu a vrut să se întâmple așa. Te-a ferit de ce-i mai rău!…
Vorbele omului voiau să pară controlate, însă întreruperile și incoerența verbală îi erau cauzate de vioiciunea și isteria lui fiu-su’, care se rotea ca un titirez în căutarea vreunui bulgăre de pământ sau a vreunei pietre. Nu le găsi, gospodarii blocurilor făcură cu mare zel prin grădini și parcuri curățenia de primăvară. Lucrul acesta îl criza la culme. Se întoarse spre bătrân și îi strigă din depărtare:
-Da mai lasă-mă bă, dracului, cu armata ta în pace!
Cu o deosebită precauție, Săndel mai înainta din când în când, în conformitate cu pașii pe care îi făcea Andrei Godean, ca să stea cumva la depărtare de obiectele pe care le tot arunca acesta atunci când le întâlnea în cale. Din fericire, fiul aruncă după dânsul doar cu un tub consumat de pastă de dinți, care nu îi fu catapultat de forța brațului nici măcar până la jumătatea distanței ce îi despărțea unul de altul.
-Ascultă numai puțin ideile lu’ tăticu, și nu o să greșești. Ai puțină răbdare. Hai că dau o bere, și hai să vorbim ca niște oameni înțelepți.
Spre disperarea împăciuitorului, cel crizat o luă la fugă, într-un ritm domol, așa cum făcea la antrenamente când trebuia să înconjoare câteva ture bune de stadion. În virtutea situației, la cei 55 de ani ai săi, Săndel Godean se văzu nevoit să își amintească de anii tinereții și să îl copieze pe fiu-su’. Fugea și el, mai șchiopătând, mai gâfâind. O luă mult mai vioi la alergătură inversă, mai ales când Andrei arucă după el un borcan ghiftuit cu pământ uscat, care i se sfărmă în nenumărate schije pe lângă picioare. Se punea apoi din nou în mișcare, deși simțea că îl lăsau plămânii, inima și toate cele.
-Băi tată, mă… uff… Termini mă, o academie, devii ofițer la geniu. Ăștia-s dați dracului—aoleu mamă, că nu mai pot—au în ei o geometrie, o trigonometrie, o matematică, o fizică, o logistică de îi sperie și pe cei mai a dracului în ale armatei. Tu crezi că în calitate de ofițer o să dai la sapă? Nu tăticule, dai ordine, ești cel mai al naibii baștan…
În curând Săndel purta pe dânsul mantia lipicioasă a băii de sudoare. Își convingea odorul cu ultimele puteri.
-Vei avea dreptul la înaintare. În afara salariului ăștia plătesc și diurne, grase, că de aia au nevoie de ofițeri, să dormim noi mai liniștiți. Ascultă-l pe tăticu, ofițerii fac parte din ramura ntelectualității, ți se ivesc noi orizonturi, noi perspective, noi ideologii… în societate vei fi ca un șperaclu, cu acces peste tot… în cristomația mă-tii de bou, cu cine te-o mai fi făcut, cu tot…
Își privea cu disperare fiul cum i se topea în depărtare.
-Vino băăă, și dă măcar câte-o semnătură pe câcaturile ăstea de formulare, să le duc înapoi la comandament—îi urla din urmă cu ultimele puteri.
Nu mai avea cu cine să se înțeleagă. Se sprijini de un stâlp de electricitate. Cu un corp gârbovit, un chip încrețit și un păr înălbit peste noapte, de-abia mai avea putere să își umple plămânii cu aerul primăvăratic de munte.
-Lasă bă că le semnez eu, le falsific, luarea-r dracu. Că decât să îmi văd prostu’ la închisoare, mai bine mă vâr eu acolo…
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com