Uşa rezervei se deschise cu un zgomot metalic, lăsând să se întrevadă o cameră de spital aparent obişnuită. Însă ceea ce se înscria în sfera neobişnuitului era faptul că o jumătate a camerei era luminată puternic, în timp ce cealaltă jumătate se afla în penumbră. Partea luminată dezvăluia conturul unui pat deasupra căruia se găsea singura fereastră din încăpere. Pe pat, lumina descoperea privirii silueta unui pacient adormit. De altfel, cealaltă parte era mobilată identic, cu excepţia faptului că deasupra patului se găsea o oglindă. Aceasta a fost priveliştea care l-a întâmpinat pe cel care, însoţit de o asistentă, intra acum în rezervă pregătit să devină noul pacient al spitalului. Cu un profesionalism aproape mecanic, asistenta se îndreptă spre patul neocupat şi spuse:
– Aici veţi sta dumneavoastră. Dacă aveţi nevoie de ceva, apăsaţi acest buton şi cineva din personalul medical va veni imediat să vă acorde asistenţă.
– Dar doctorul, când vine doctorul? întrebă noul pacient, într-o stare vădită de agitaţie.
I se răspunse că doctorul va veni în scurt timp să-i prezinte schema de tratament şi că nu trebuie să se îngrijoreze. Spunând acestea, asistenta se pregăti să plece. Din partea cealaltă a camerei se auzi glasul pacientului care dormise până atunci.
– Asistentă, un pahar cu apă! Stai, nu pleca!
Însă asistenta ieşi ca şi cum nu ar fi auzit strigătul bolnavului. Martor la această scenă, pacientul nou se adresă celuilalt:
– Mă scuzaţi, doriţi un pahar cu apă?
– Nu! Opriţi-vă! strigă pacientul vechi, văzându-l pe cel nou ridicându-se şi pornind spre el. Acesta, speriat, încremeni. Regret, dar m-am temut pentru dumneata.
-Pentru mine? De ce? Voiam doar să vă aduc un pahar cu apă, nimic mai mult.
– M-am speriat pentru că m-am gândit că lumina zilei nu vă face bine, că nu o suportaţi, aşa cum nu o suportă nici medicii, nici chiar asistenta: lor le place doar lumina fără viaţă a becului, cea de-afară îi sperie, nu e suficient de sterilă.
– Nu mă deranjează absolut deloc, mereu mi-a plăcut să stau la soare şi să mă bucur de căldura sa. Şi, primind încuviinţarea din partea celuilalt, se îndreptă spre chiuvetă şi apoi spre pacient, întinzându-i paharul plin cu apă.
– Vă sunt recunoscător, aţi fost foarte curajos! A trecut ceva vreme de când cineva s-a apropiat de mine. În afară de asistente, bineînţeles, dar ele sunt atât de impersonale că nici nu poţi spune că-s oameni.
-Totuşi, nu vă deranjează atâta lumină?
– E singura care mă mai ţine în viaţă. Au încercat cu medicamente de tot felul, cu raze şi tratamente ciudate, dar nu au reuşit să mă vindece. Unii doctori spun că nici nu mai trăiesc, dar nu-şi pot explica de ce am puls. Nici mort, nici viu: o legumă care trăieşte cu lumină şi apă.
Pacientul nou se simţi vinovat, deoarece el avea un oarecare entuziasm că se afla la spital. În cei treizeci de ani pe care îi avea nu fusese niciodată bolnav, deci lumea spitalului îi era complet necunoscută. Acum se simţea ca un copil în faţa unei jucării noi pe care o întorci pe toate părţile ca să-i afli resorturile. Toate acestea i le mărturisi şi interlocutorului său. Acesta din urmă îi răspunse sec:
– Vă compătimesc, nu atât pentru starea de sănătate, cât pentru faptul că medicii vor încerca să v-o distrugă, mai degrabă decât să v-o redea.
-Cred că sunteţi puţin subiectiv, ar fi stupid să existe spitale şi medici doar ca să ajute boala, în loc să o vindece.
Pacientul vechi zâmbi enigmatic, gândindu-se că acum chiar îi pare rău de naivitatea pacientului nou. Cunoştea prea bine mersul lucrurilor, avusese chiar şansa să mai împartă rezerva cu alţi pacienţi. Povestea era mereu aceeaşi: veneau aici oameni cu diferite afecţiuni, iar, în primele luni, medicii le puneau tot felul de tuburi şi perfuzii.Văzând că niciun tratament nu-i vindecă pe bolnavi, aceştia luau oglinzile de deasupra paturilor şi lăsau lumina naturală să pătrundă în încăpere ca un gest de resemnare.
A doua zi dimineaţă, după o vizită rapidă a asistentei care i-a adus pacientului nou haine de schimb şi un mesaj din partea soţiei sale, anume să nu îndrăznească să vină acasă când va fi externat, pacientul vechi încerca să-l lămurească pe pacientul nou că nu e vorba de o confuzie, ci doar de natura umană:
– Acum pot să te tutuiesc, suntem la fel: tu eşti în haine de spital, eu sunt în haine de spital. Crezi tu că nu e posibil? Ăsta e doar începutul: te aduc la spital, te privesc patetic şi-ţi urează multă sănătate, dar ajunşi acasă se simt foarte confortabil fără tine şi chiar se gândesc ce bună ar fi viaţa dacă ar rămâne situaţia aşa.
– Nu cred aşa ceva! Ai mei sunt speriaţi acum pentru că nu ştiu de ce boală sufăr, nici măcar eu nu ştiu. Dar când voi afla, îi voi suna şi mă vor primi acasă.
– Pacientul de dinaintea ta era într-o stare foarte gravă, iar rudele sale veneau în fiecare zi, imaginează-ţi. Partea interesantă era că el era un om foarte bogat, iar când s-a pus problema să-l deconecteze de la aparate, ei au acceptat cu o satisfacţie făţişă. Tu eşti bogat?
– Nu am în proprietate nimic care să mă califice drept bogat.
– Depinde cineva de viaţa ta? Nu mă refer financiar.
– Acum că stau să mă gândesc, nu cred.
– Atunci nu e nicio confuzie la mijloc, e realitatea. Oamenii vând şi cumpără sentimente. Nu-şi dau seama, dar asta fac: te iubesc pentru că mă iubeşti, iar dacă nu mă mai iubeşti, te urăsc. Îţi vreau binele pentru că şi tu îmi vrei binele, îmi faci rău, îţi fac rău. Nimic mai simplu, viaţa derivă din două sentimente: ura şi iubirea. Cu ele îţi cumperi supravieţuirea, cu ele îţi curmi existenţa sau, eventual, o fac alţii pentru tine, din iubire… sau ură.
– Şi noi ce facem aici? Vindem sau cumpărăm? Iubire sau ură?
– Noi? Suntem prea săraci ca să mai cumpărăm ceva şi ţinem prea mult la ce avem ca să vindem. Urâm tot ce e aici şi iubim tot ce nu mai avem, dar şi asta e relativ. O singură iubire nu ne părăseşte: iubirea pentru viaţa asta, pentru scânteia de suflet care mai rămâne în noi. Trăim fiind convinşi că, fără lumina din noi, în lume ar fi întuneric.
– Şi vine o zi în care ne hrănim cu lumina din afara noastră, altfel ne-am cufunda în întuneric. Acum înţeleg…
Între cei doi se aşternu o linişte adâncă şi curată, ca zăpada din globurile de sticlă. Greutatea celor spuse le încătuşă capacitatea de a rosti şi cel mai neînsemnat cuvânt. Vorbele nu cântăresc nimic atunci când faptele fac să piară orice înţeles.
În următoarele zile, pe nesimţite, se produse un schimb de lumină între cele două jumătăţi ale camerei: partea luminată a devenit mai întunecată, în timp ce cea stângă s-a luminat mai tare. Însă cei doi pacienţi nu realizau acest lucru. Zilele se scurgeau liniar pentru pacientul nou, însă cel vechi se simţea din ce în ce mai slăbit. Într-o dimineaţă, după o noapte de nesomn, acesta spuse deodată:
– Mi-e frică, teribil de frică!
Pacientul nou îi privi chipul străveziu şi ochii adânciţi în orbite. Îşi dădu seama că ziua va avea un deznodământ nefericit pentru colegul său de rezervă, fapt care îl speria. Încercă să spună ceva liniştitor, dar vorbele se pierdeau într-un vârtej al deznădejdii, căci acum avea certitudinea că, mai devreme sau mai târziu, el însuşi va pieri. Era atât de mult zgomot în interiorul său şi, totuşi, atât de calm în afara sa, încât spuse:
-Ce linişte e în spital! Parcă am fi singurii oameni de pe pământ. Poate că suntem: eu sunt singur, tu eşti singur. Fiecare împărtăşeşte cu celălalt puţin din singurătatea sa. Crezi că de-asta suntem atâţia oameni pe lume? Ca să împărtăşim singurătăţi?
Întrebarea a tăiat aerul din jurul lor şi a părut că îl animă pe celălalt pacient. Cu o sclipire fără înţeles în privire, acesta replică:
-Ăsta e singurul răspuns: oferim jumătate din singurătatea noastră celor care s-au plictisit de singurătatea lor. Totul e un schimb, după cum ţi-am mai spus.
Nici nu apucă bolnavul să termine de vorbit că lumina se stinse brusc deasupra sa. Câteva raze palide pătrundeau pe fereastră. Mintea sa fu cuprinsă de panică. Avu impresia că se află pe o alee întunecată unde o siluetă plutitoare stingea fiecare felinar. În întuneric, braţe îl loveau şi auzea voci care îl strigă. Începu să fugă, amestecându-se printre umbre şi voci.
– Au început, vor să mă omoare! Cine dă viaţa asta în care alţii decid când să mori!?
Pacientul nou, care de-acum căpătase ceva vechime în această postură, era înduioşat de această fiinţă slabă, care, îmbrăcată în pijamale, îşi ridica ameninţător pumnii spre pereţi.
– Linişteşte-te, te rog! rosti, dar glasul îi sună răguşit.
– Nu voi permite, mă auzi? Trebuie să fac ceva, ajută-mă, te rog, să ajung în dreptul patului tău. Aşa, acum, hai să dăm jos afurisita asta de oglindă de pe perete!
– Nu crezi că ar fi mai bine să te odihneşti? Mie mi-e bine aşa.
– Nu, în niciun caz. Dacă eu mor, tu vei trăi! Bun, acum eu apuc de-aici şi tu din partea cealaltă. Unu, doi, gata!Să nu laşi pe nimeni niciodată să-ţi ia lumina! Asta înseamnă să trăieşti cu-adevărat! Să lupţi şi să nu-ţi fie frică. Să faci din fiecare oglindă o fereastră, căci nu reflexia ta contează, ci esenţa din care eşti făcut. Pleacă de aici, mergi în lume şi schimbă jumătăţi de singurătate, fă-le altora solitudinea mai fericită, nici nu ştii când cineva, cândva îţi va oferi jumătatea sa şi acest lucru te va face cu adevărat fericit. De altfel, fericirea nu e altceva decât momentul în care sentimentele îţi părăsesc palmele cu care le oferi şi devin locatari ai inimii.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com