Ridic privirea spre văzduh căutând acolo un fel de sprijin care să mă ajute să continui, să nu mă opresc la jumătatea drumului. Nici măcar nu ştiam unde duce acest drum întortocheat ca o cărare de pădure printre arbori seculari ce îşi leagănă pe ramuri răsfirate frunzele şuierătoare. Rămân dezamăgit când descopăr deasupra mea o boltă fremătătoare de un albastru ca cerneala pe care roiuri de stele minuscule licăreau exasperant, ca şi cum îmi ghiciseră temerile. Eu le ştiam nemiloase, reci şi indiferente, trăind în lumea lor veşnică depărtate de pământ. Tare rău îmi părea că soarele lipsea. Acesta mi-ar fi menţinut speranţa vie, mi-ar fi dat un motiv excelent să o iau la fugă prin labirint şi să nu mă opresc până în capătul despre care ştiam că există, dar pe care nicicum nu îl găseam.
Am căzut în genunchi deznădăjduit, suspinând. „Sunt un om tare”, mi-am zis, deşi puterile îmi pieriseră brusc şi nu mai aveam atâta vlagă încât să mă menţin pe picioare, drept. Atunci, am căutat disperat să o simt, să-i simt parfumul dulceag strecurându-se printre tufişuri, să mă agăţ de el ca să nu mă pierd cu firea şi să izbucnesc în plâns. M-am întins pe spate în praful drumului bătătorit, în mijlocul pustiului, printre coloanele de tufişuri interminabile şi cu broboade de lacrimi scurgându-se din ochii mei hipnotizaţi, căutam imaginea ei sfântă, pronunţându-i numele: „Lia… Lia… Lia…”
Căci Lia se rătăci pe drumuri pustii prin bezna insuportabilă, lăsându-mă singur. Cu cât o căutam mai mult, cu atât se depărta mai mult. Glasul meu strigând-o deveni doar o impresie de care încercam să mă lepăd acum ştiind că nu mai este folositor.
Urcam. Urcam dealuri multe, interminabile căzând neîncetat şi ridicându-mă cu greu pentru a înainta. Şi dealurile acestea duhneau a sol umed, a ierburi putrezite, a grijă, a temeri ascunse, tulburătoare, a pericol, a moarte. Creşteau parcă înadins ca să nu le pot eu urca, să nu le pot depăşi, bucurându-se groaznic de neputinţa mea, de chinurile care îmi scuturau trupul greoi, cu mâini şi picioare tot mai rigide. O clipă scurtă mi-a fost îngăduită să o zăresc pe Lia înaintând. Ea nu părea deloc ostenită, trupul ei se mlădia pe aceste dealuri abrupte, eforturile ei fiind depuse cu o totală uşurinţă. Nu înţelegeam de ce fuge de mine, de ce mă respinge pe mine care aş fi cuprins-o în braţe şi aş fi sărutat-o neobosit pe buzele ei pline şi fierbinţi, pe obrajii palizi, neasemuit de fini. De aceea fugeam ca un nebun şi mă căţăram peste aceste dealuri infame, puse în calea mea ca o piedică, pentru că doream să îi explic tot ce gândeam, tot ce aveam de gând să fac pentru fericirea ei.
Nu departe de mine desluşeam prăpăstiile definite de o dungă de cerneală care coborau abrupt punând capăt pământului sub care se întindea hăul ca o gură infernală, răpitoare de vieţi. Lia înainta fără să se uite înapoi, ştiind totuşi că sunt pe urmele ei. Îi simţeam sentimentele acestea dăunătoare, eram conştient de supărarea, tulburarea şi tristeţea care puseseră stăpânire pe ea şi nu ştiam de ce. Parcă nici nu dorea să ştie de mine, de existenţa mea dintr-odată blestemată.
În jurul meu, întunericul se înteţea de parcă era vorba de nişte ziduri negre de metal, imposibil de străbătut, imposibil de dărâmat care se adunau tot mai mult în jurul meu încercând să mă strivească, să mă ucidă înainte să o ajung pe Lia. Norii stăteau să pice peste mine învolburaţi, greoi şi sufocanţi şi un vânt rece sufla din faţă silindu-mă să îngenunchez. Am rămas un moment trântit la pământ, în acea poziţie umilitoare de rob şi mi-am şters broboadele de sudoare de pe frunte cu braţele mâzgoase şi tremurătoare. Aşteptam ca vântul acela pustiitor să dispară, să mă depăşească ca să pot înainta, însă nu se întâmpla aşa. Părea că mă legase cu lanţuri grele de oţel, poticnindu-mă de fiecare dată când încercam să mă ridic.
„Lila… Lila… Lila…”, am şovăit atunci nevenindu-mi a crede că strădaniile mele erau în zadar şi că Lila dispărea ca o fantasmă speriată de lumină din privirile mele înceţoşate de lacrimi fierbinţi, calcinându-mi obrajii şi aşa pârliţi de sudorile strădaniei. I-am urmărit paşii îndreptându-se spre marginea prăpastiei. Bezna de la picioarele ei devenea insuportabilă, atât de profundă încât părea gura iadului larg deschisă. Lia se opri pe margine. Rochia ei lungă şi albă se clătina în bătaia vântului. Silueta ei subţire, rigidă, buclele de abanos tulburate de curenţi mă frământau până la nebunie, îmi făceau inima să tresalte, mă lăsau fără aer, mă făceau să plâng disperat în hohote, vărsând râuri de lacrimi care nu reuşeau totuşi să o aducă pe Lia înapoi, sau măcar să întoarcă privirea ei azurie spre mine ca să îmi ghicească nedumerirea atât de apăsătoare, de supărătoare. Nu puteam să îi explic cum mă cuprinde frica ştiind-o atât de departe de mine. Un fior îmi străbătea spinarea înfigându-se în carnea mea ca lame de cuţit prea reci şi prea ascuţite, sfâşietoare, neputând îndura. Voiam să o strig, să o rog să se apropie măcar puţin ca să îmi astâmpere neliniştea. În loc de asta, eu plângeam şi oftam cu sufletul apăsat de o grea povară, de o insuportabilă nedumerire, de o groaznică nenorocire.
– Uită-te la mine, Lia! Priveşte-mă cum plâng după tine şi îndură-te! Priveşte-mă cum îmi storc ultima lacrimă, cum îţi doresc prezenţa şi trupul plin de viaţă!
Ea scutura capul necontenit, negarea ei ajungând până la mine rupându-mi inima, spărgând-o în milioane de cioburi împrăştiate pretutindeni, care nu mai puteau fi recuperate, lipite, refăcute. Norii plumburii, atât de tulburi, se adunară grămadă deasupra ei, vărsându-şi ploaia rece, cu stropi mari şi grei din ce în ce mai repezi, mai deşi, adunând curenţii abisului şi ridicându-i acolo unde stătea ea, încolăcindu-se cu cozile lor lungi şi ondulate, în voalurile rochiei, fluturând-o dezorientată. Atunci am descoperit motivul pentru care Lia fugea de mine. În înaltul celei mai îndepărtate coline, cea spre care se îndreptase Lia, l-am văzut pe el, cu statura perfectă, cu privirea pătrunzătoare, admirând-o pe ea, cu mâinile întinse gata să o cuprindă într-o îmbrăţişare. Şi ea părea să îl adore, atât de lung se uita la el, studiindu-i trăsăturile pe care eu începusem brusc să le urăsc. El era făptaşul tristeţii mele, nenorocul care punea această piedică între mine şi Lia. El era cel care o ademenea îndepărtând-o de mine, făcând în aşa fel încât să nu mai pot ajunge la sentimentele ei, să nu mai fac parte din ea, din lumea ei, din visele ei.
„Dar, Lia! Nu mă mai iubeşti? Cu ce am greşit? De ce mă laşi aşa, fără să îţi pese cât mă doare?”. Am dat să mă ridic, însă nu am reuşit, subjugat de rânjetul lui meschin, de ochii lui răutăcioşi care îmi răscoleau sufletul şi scoteau la iveală ura, invidia, furia, tot ce era mai rău în mine. „Lia”, am strecurat numele său pe buzele mele cu ultimele forţe prea slăbite. Se stingeau una câte una ca stelele pieritoare în orizontul ce se limpezeşte. Lia făcu un pas spre el. Zâmbea şi părea nerăbdătoare să îl atingă. În cele din urmă îl prinse de mână cu ardoare ca şi când i-ar fi fost dor de el şi păşiră amândoi spre prăpastie, gata să dispară din ochii mei. Am simţit atunci că inima îmi iasă din piept. Aş fi alergat la ea să o cuprind în braţele mele protectoare, să îi arăt că eu o iubesc mai mult, dar picioarele îmi erau înţepenite, ca afundate în pământ. Am încercat să mai strig o dată. N-am putut fiindcă glasul îmi pierise de mult. Lia şi acel străin mai făcură un pas şi dispărură în genunile profunde, pierind din ochii mei, făcând ca cerul să cadă peste mine, să mă apese vătămându-mă până în adâncuri, acolo unde durerea se intensifica rupând bucată cu bucată din mine fără să mă omoare. Moartea ar fi fost o pedeapsă uşoară, de aceea nici nu dorea să îşi fluture aripile îndoliate asupră-mi. Moartea mi-ar fi adus alinare, de aceea fuge de mine şi nu mă atinge cu suflarea ei blestemată.
Mi-am coborât privirea la cele două mâini murdare de pământ care tremurau necontrolat şi ştiind că acestea nu vor mai mângâia corpul fragil al Liei, am gemut sufocat de o gravă nenorocire. Am rămas singur precum luna în eterna ei noapte, singur într-o lume prea mare pentru mine, prea largă, de care mă tem cu adevărat. Şi plângeam. Plângeam ca un copil după ochii azurii ai Liei, după degetele ei subţiri şi lungi pe care le mişca graţios, străbătându-mi pielea înfiorată, după buzele ei roşii, atât de calde, aducătoare de linişte, după buclele brunete cu a lor strălucire, după nuditatea ei dulce, desfătătoare, după tot ce am avut şi mi s-a luat fără să ştiu de ce.
Deşi nu mai avea rost, am reuşit totuşi să mă ridic. Vântul haotic purta ecoul meu până în profunditatea hăului, acolo unde Lila plecase cu el de mână. Eu o rugam să se întoarcă, să vină la mine. Lia însă nu răspundea. Cu capul plecat, cu cămaşa plouată lipindu-se de mine, cu tristeţea măcinându-mi existenţa, m-am întors înapoi, resemnat. Nu voiam să ştiu cât am urcat şi cât aveam de coborât. Voiam doar să merg în neştire, să mă pierd de lume, de cer şi de pământ. Nu îmi mai închipuiam viaţa fără Lia. Nu mai aveam nici un rost fără ea. Doar amintirea ei circula prin zări îndepărtate, silindu-mă să îi tot pronunţ numele. Mă întreb dacă voi mai putea dormi vreo noapte acum când glasul ei e doar o închipuire, un vis care nu se mai poate materializa, un vis pe care nu îl voi putea atinge niciodată.
Şi tot mergând, m-am adâncit în labirintul acesta nesfârşit pe care îl parcurg de mult şi căruia totuşi, nu îi găsesc capătul, iar atunci când obosesc, stărui câteva clipe, îmi trag sufletul, încerc să mi-o imaginez pe Lia ca să mă îndrume până la capăt. Acolo ştiu că mă aşteaptă o lumină pâlpâitoare, vindecătoare. O lumină caldă care mă va convinge că totul a luat sfârşit, toată agonia aceasta crudă, tristeţile ce mi-au albit părul şi mi-au brăzdat obrazul, toate, absolut toate s-au sfârşit.
Bezna aceasta răpune orice fărâmă de lumină. Nu lasă nici măcar o rază să se apropie de mine, să îmi destăinuiască cât mai am de mers. Frica îmi gârboveşte spatele şi mă ameninţă că o să mă nimicească. Deşi nu suport asta, ea continuă la nesfârşit. Dorul mă apasă. Stând acolo, întins pe cărarea bătătorită, dorul acesta mă distruge, mă sileşte într-una să pronunţ numele Liei. Prafurile ce se ridică la cea mai slabă suflare a vântului sunt aspre, îmi intră în ochi şi îmi tulbură vederea, mă îneacă până tuşesc sufocat. Suflu greu, căci greutatea din piept e atât de apăsătoare, încât mă ţintuieşte la pământ. Suspinele nu îmi mai sunt de folos, nu îmi mai alină suferinţa. Slăbiciunile s-au împuternicit de mine şi m-au năpădit ca o epidemie, făcând un nimic din mine. Mă simt slăbit, obosit. Aş vrea să adorm. Închid ochii. Sunt rătăcit în labirint, simt că mi-a venit sfârşitul. Oftez adânc, resemnat, dându-mă bătut. Pe Lia nu o voi mai găsi vreodată în această lume. Cine ştie prin ce universuri secrete trăieşte acum? Mă întreb dacă e bine, dacă e fericită, dacă această distanţă care ne desparte nu o afectează. Mă întreb dacă îşi aduce aminte de mine, dacă mai ştie cine am fost, dacă m-ar recunoaşte în momentul când s-ar întâlni cu mine, dacă ar exista vaga posibilitate ca acest moment să vină vreodată.
Am simţit-o atunci. Am holbat ochii înlăcrimaţi şi am privit tavanul alb, scăldat într-o lumină orbitoare. Atmosfera era caldă, încărcată de energie dulceagă ce vibra uşor pe ritmul mieros al unei melodii. Am tresărit. Încă nu înţelegeam ce e cu mine, unde mă aflu sau ce se va întâmpla. Mă lăsam purtat pe aripile suave ale melodiei, ale glasului cristalin, atât de împăcat încât mă speriam de această stare regăsită. Am întors capul într-o parte şi am tresărit căci am dat peste Lia stând rezemată în cot, cu obrazul sprijinit în palmă. Cânta. Inima îmi tresărea de emoţie, îmi făcea sufletul să crească în mine, să devină nemăsurat. O priveam lung simţind cum lacrimile îmi împăienjenesc ochii şi cum îmi atârnă de colţurile pleoapelor gata să se prăvălească în neştire. Ea zâmbea. Ba chiar pufni în râs zglobie. Întredeschise ochii cu irisuri calde şi izbucni curioasă:
– Ce-i cu tine, iubitule?
Îmi zisese iubit mie, celui care crezuse să o pierduse pentru totdeauna. Am rămas ca o stană de piatră, străbătând lungimea buclei ce îi căzu pe umăr fină şi strălucitoare. Nu avea rost să îi răspund de vreme ce mi-am dat seama că tocmai m-am trezit din somn, că am avut un vis ciudat, unul în care mi-am pierdut iubita, dar care rămânea doar atât, un vis, căci Lia rămânea lângă mine, rămânea în continuare iubita mea.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com