Nun sei’ seide und sei’ still,
Weil mein Püppchen schlafen will.
– Metodă de pian pentru începători
E o căldură de-ți vine să borăşti. Am trecut pe-acasă și mi-am luat pălăria. Fără falsă modestie, îmi vine bine. Maică-mea, care-ntre timp se-mbunase, îmi prăjea cartofi. Am mâncat repede, în picioare, jumătate din ce era în farfurie. Ce-a rămas, am dat la câine. Cred că nici măcar nu i-am spus că, de fapt, nu mă şucărisem, mi-a dat de două beri și-am plecat. Ăştia s-au strâns, cică, de la patru, numai bine-au ras câte-un borcan de votcă fiecare. Timp avem. Nici n-are rost mai devreme de şase, că n-o găsim acasă. De Malvina zic. Marius îşi duce borcanul la gură şi-l bufneşte râsul. Dă ca prostul din mâini şi-i sare votcă pe tricou. Rânjeşte, prostanul. Parcă stă pe-un nor pufos de pe lumea ailaltă. Ca şi cum ţi-ar împărtăși o idee genială și-a naibii de simplă, aşteptând, binevoitor, să vadă ce efect o să aibă asupra ta. Dacă-ncerci să-i spui toate astea a doua zi, zâmbeşte cald, un pic strâmb, un pic plictisit – dar totuși cald – și schimbă vorba. Stau şi mă uit la mutra lui de bolovan, cum îşi îngustează ochii portocalii şi rânjeşte-ntr-o dungă, urât ca moartea, rezemat de gard cu mâinile-nfundate-n blugi, şi-ncerc să-mi dau seama. Ştiu o femeie din clasă cu mine care s-a lăudat că fură bani de la mă-sa din geantă ca să-i cumpere lui ţigări. Ce-i drept, femeia are nasul cât gutaperca. Da’ oricum!
Marius îşi ridică borcanul în dreptul ochilor şi-ncepe să rotească votca rămasă de două degete pe fund. De după gard, raţele lui moş Teacă scot un cârâit stins, din gât. Rațele astea au învățat să treacă strada și tot timpul le vezi în curte la Malvina, da’ n-au ce face și trebuie să treacă înapoi, în blestemele bunicii Malvinei, care le tot goneşte. Moşu’ a crescut clanuri întregi de raţe mute, nişte pocitanii care se chinuie să măcăie cu ciocul închis, mă mir cum de pot băga-n ele în condițiile astea. Când erau boboci, nevastă-sa îi chema cu „stas, stas, stas”. Moșu’ a albit de când i-a murit femeia, Doamna Matei, mai tânără ca el cu vreo zece ani, cu părul tuns scurt, încreţit pe bigudiuri, în egări negri şi bluzoane largi, mereu indispusă, mereu având câte-o observaţie de făcut, cu vocea ei fonfănită, mişcându-se cu-ncetinitorul fiindcă pe la patruzeci de ani a dat damblaua-n ea şi-a paralizat – spun unii că de la chefurile din tinereţe i s-ar fi tras. După ce hrănea raţele, se aşeza, încet, pe bancă la soare, în egării negri, cu părul sur şi creţ, şi-asculta ţeapănă trăncăneala vreunei vecine ciupite: „Si ce frumoasă erai, Nană, când erai funcţionară!… Odată numai deschideai portiera şi coborai din Dacie fără să te uiţi nici în stânga nici în dreapta… Nimeni nu sufla-n faţa ta!” Când au întins-o pe masă ca să-i facă priveghiul, dar mai ales cât încă era pe moarte, vecinul ei, care se lăuda la rându-i cu chefurile trase de el pe vremuri, a scârţâit din vioară o zi şi-o noapte, de bucurie că moare Foanfa.
Pândim uşa Malvinei, verde şi scorojită, cu geamul crăpat şi perdeluţe prinse-n piuneze. Bunică-sa închide uşa cu grijă, coboară două trepte şi se ghemuieşte pe-un preş dungat, de-alea care se fac din cârpe. Muchiile treptelor scot praf, se scurg, mai sare câte-o pietricică… N-are mai mult de-un metru jumătate, scheletică, îmbrăcată-n negru, cu părul alb până la umeri, înfoiat ca o mătură. Îşi scoate pachetul de Carpaţi, înghite două tablete şi-aprinde ţigara. Se face că nu ne vede.
Malvina coboară în urma ei c-un munte de rufe ude pe braţ, şi-şi caută de lucru cu ele. Noroc că baba are viteză la fumat. N-a apucat să se schimbe încă, fata, are pe ea sacoul vişiniu şi blugii negri strâmţi. E cam slabă, cu paranteză-ntre picioare, da’ oricum! Şi-n-afară de asta, părul lucios, negru, cu capetele răsfirate ca nişte cârlige, se potriveşte la fix cu faţa ei îngustă cât lama de cuţit. Proştilor li se pare urâtă.
— Proştii nu trebuie să ştie ce faci – zice baba. Mă vede careva că fumez, şi poţi şti ce-şi mai închipuie? Doar nu orice lelea Safta fumează la vârsta mea. Că lelea Safta n-are nici un motiv să fumeze. Oi fi având io un secret, ceva. Sare gardul, proştii, forţează uşa, îmi dă una-n tâmplă şi m-a aranjat. Cel mai bine să nu ştie!
— Ce bagi în gură-i bun băgat! zice, călare pe butuc, moș Zucu, molfăind un colţ de pâine cu ceva.
— Ce aia mă-tii mai vrei şi tu, Zucule?
Da’ nu-i nimic, Zucu n-aude, iar baba se cară-n curând. Şi noi, cinci, eu le-am zis, prostane, n-o să vrea dacă ne vede pe toţi, intrăm pe rând, boule!
— Baba s-a băgat în casă. Ce facem?
Pisica se uită la rufe, cum fâlfâie. Se prinde de-un cearşaf ud şi se dă huţa. Baba iese iar, cu un teanc de cârpe umede, pământii.
— Pentru bucătărie. Nu există să n-ai cârpuşoare-n bucătărie. Când n-ai, îţi trebuie.
— Când ai, nu-ţi mai trebuie – zice lung moşul.
— Taci, mă, mă, mă…! Fac curat, să nu se-mbolnăvească mâţele astea! Că poate să li dexcoameaze pelea în jegu ăsta! Şi tu ce faci? Fute-vânt, asta faci!
E taxiul mâţelor. I s-au căţărat două pe umeri şi-acum i se freacă de urechi. Da’ pe moş, din fute-vânt şi cacă-lână nu-l mai scoate. Gagica, în schimb, apare-ntr-o rochie lungă, neagră. Pe căldura asta.
— Ce-ai de gând? Te duci ori nu?
— Da’ tu ce-ai avea, la o adică? Ți-e frică de babă?
— Mi-e silă de moşi şi de babe. Îmi putrezeşte ochii numa’ când mă uit la ei.
— Ce să-ţi putrezească, bă?… Bă, vouă nu vă pute-a fum?
Baba era cât pe ce să se-mpiedice pe scări, alergând, c-o cratiţă neagră şi răpciugoasă în flăcări.
— Bica, ce-ai făcut?
— Ce să fac? V-am făcut vouă ochiuri şi-a luat foc cratiţa, arză-o-ar focu’ s-o arză! Îmi vine să vărs!
Aia-i pe jos de râs.
— Ce te rânjeşti? Ţi-oi lipi una după ceafă, de mă-i pomeni!
— Hai, mă Bica!
Hai, mă Bica. Și noi, cum ar veni, aşteptăm, chibzuim, Domnu-i mare.
— Aşteptaţi cumva invitaţie? În ritmu’ ăsta, ne futem la primăvară.
— Păi şi eu ce să le fac? Nu vezi cât se-nvârt?
— Măcar la aia bătrână să-i facem vânt, că Zucu e guguştiuc.
Grădina e năpădită de buruieni, cu un rând rar de mesteceni albi în dreptul cărora aerul tremură și se ondulează ca tabla de la acoperiş. Iei foc.
— Măcar babei.
— Ducă-se.
Tare cald afară. Şi baba, aleluia,
— Mă duc să-i cer soru-mii o sticlă de borş. Hai, pa!
— Hai, bă!
Se face că nu ne vede, a dracului. Trece pe lângă noi, c-o plasă de cârpă goală petrecută la jumătatea mâinii, dac-ar bate vântul i-ar flutura la spate pălălăind, da’ soarele ăsta frige rău. A fost cineva la viaţa ei, şefă de secţie. Pe vremuri… Se vede după mers, o combinaţie de ofiţer şi mare actriţă.
— Hai!
Încă ceva. Convin cu Marius să mă lase înaintea lui, că-i neam prost. Marius bate cu unghiile-ntr-o ușă cu mușamaua crăpată din care iese buretele, ăsta trebuie să fie dormitorul. Ușa de la bucătărie, cu vopseaua galbenă scorojită sub care se vede un strat alb, e dată de perete, sprijinită-ntr-un fier de călcat ruginit cu mânerul învelit într-o cârpă și legat cu sârmă. Împing fierul cu piciorul și-nchid ușa. E întuneric. Miroase-a țoale ude. Afară, buruienile cât geamul. Luci își trage-un scaun rotund cu trei picioare, singurul. Ar mai fi unul mic de tot și cam jegos, pentru copii, pe care-i scrijelit MALVINA. Dar se leagănă-n stânga și-n dreapta destul de tare.
— Sînt cam…
Mă las pe pat. Niște plăci de aglomerat puse pe butuci, acoperite cu țoale și pilote. Un grilaj de lemn, ca la pătuțurile pentru copii, e sprijinit de perete lângă pat. Dintr-o gaură de lângă prag ies două labe cenușii, capul și restul.
— Hai și noi!
Luci văd că se chinuie și el, c-o palmă-n perete, trage de-un crac.
Eu am zis de la-nceput, n-o să vrea cu toți odată, când ne vede săraca și pe ăștiălalți doi beți rangă, urlând victorie cu mâinile pe sus, începe să dea cu pumnii în Marius, transpirată, cu bretonul lipit de frunte, ăsta n-are de gând s-o lase, a apucat-o de șolduri și-o zgâlțâie-nainte și-napoi. Atâta se zbate aia, că până la urmă-i sare muștarul lui Marius, și-i împinge-o stângă peste cap, după care-i mai scapă una peste ochi. Dacă văd că dă-n ea, sar să-l țin.
— Bă, prostane, bă!
Au început să facă mișto că m-am îndrăgostit, da’ dacă mai dau în ea, o să se ducă la poliție pentru viol.
Știam c-așa are să se-ntâmple. A doua zi ne cheamă să dăm declarație, să jurăm. Ne-am dus să jurăm pe evanghelie, cu pălăriile-n cap și borcanele de votcă-n mâini, că noi n-am iubit-o pe Malvina.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com