Când s-au aprins carbunii, azarul a prins viaţă. Craniul său cu orbite goale, întunecate, a început să tremure inconştient, activat involuntar de mirosul uitat al fumului. În mijlocul luminişului, în jurul cercului aprins, ele îl priveau, aşteptând.
Printr-un gest automatic, mâinile lui au dus la gură trompeta de care erau ataşate. Trupu-i palid si firav a rememorat rapid mecanica necesară ritualului. Într-o linişte întreruptă doar de scăpăratul carbunilor încinşi, a început să parcurgă note ce redau sunete păgâne. Degetele sale scheletice păreau a avea o memorie proprie, fiind imposibil de controlat odată ce au început.
Împreună cu celelalte douăsprezece iele, fiecare purtând câte un văl transparent, Effi s-a ridicat şi a paşit încet pe carbuni, până când a ajuns în centrul cercului de foc . O ardeau tălpile, ochii îi erau în flăcări, i-ar fi clocotit în artere sângele, dacă ar fi avut. Ritmul asimetric al melodiei azarului i-a amintit ce are de făcut. Dansul păgân pune în miscare experimentul care menţine vie iluzia coşmarului temporar pe care nefericiţii îl numesc viaţă . Ştia toate consecinţele, dar nu mai era cale de întoarcere, nu-i ca şi cum avea de ales. Procesarea liniară a timpului este o capcană în care nu mai avea voie sa cadă acum. Trecutul si prezentul există concomitent, în superpoziţie, toate s-au întâmplat deja şi se vor întampla din nou, iar şi iar, cu sau fără voinţa ei.
Partea vie din memorie, coşmarul temporar din care s-a trezit, mai avea insă o parte fascinantă. Faţa surorii ei, deşi din ce în ce mai înceţoşată, o transpunea înapoi, în lumea falsă. Lumea în care Aiava continua sa respire fără ea, în care continua să experimenteze toate iluziile create cu grijă, încercand probabil să-şi scoată din minte o amintire tristă din copilarie.
Printre trunchiurile mestecenilor se distingeau zeci de perechi de ochi speriaţi, tot mai mulţi. Lupii vedeau ceea ce oamenii nu aveau cum, însă tot ce puteau face era să urle inutil la lună. Formele lor, indistinctibile în intunericul nopţii, işi menţineau o distanţă precaută faţă de cercul de foc.
Odată cu dansul ielelor pe carbunii incinşi şi cu sunetul păgân al trompetei, moleculele încep să-şi piarda stabilitatea, din aproape în aproape, creând un dezechilibru electric în atmosferă. Se strâng nori deşi, apăsători, care ascund luna si stelele. Lupii fug terifiaţi. Sute de tunete însoţesc sunetele păgâne ale azarului, iar spre miazanoapte fulgerele se succed, oferind o imagine apocaliptică. Milioane şi milioane de volţi descind, în reprize succesive catre ţintele muritoare neajutorate, creând câmpuri magnetice temporare care le scurtcircuitează sinapsele, inducându-le halucinaţii electrice. Încă o colecţie de suflete ratacite, cu iluzia unei conştiinţe individuale, programate electric să experimenteze fericire artificială.
Eternitatea, visul post-mortem care există în afara dimensiunii artificiale, priveşte impasibilă către cercul plat care are impresia că este o sferă.
Effi închide ochii şi îi ţine închişi, încercând să-şi goleasca mintea complet. Cand îi deschide, acolo unde ştie că trebuie sa fie cerul se deschide un hău imens, un abis cu susul în jos, în centrul căruia tronează un vartej care creşte în diametru. O mie de amintiri sub formă de imagini încep să plutească în fata ei. Se aranjează în triunghuri si se suprapun, formând o imagine vie. Doar una dintre ele se mai arată clară – cea în care doua copile blonde dorm îmbraţişate. Ştiind ca într-o dimineaţă numai una dintre ele se va trezi, vrea sa plângă, dar nu-şi aminteşte cum. Atunci, înghiţite de văpaie, toate imaginile dispar. Tot ce rămâne este un singur triunghi care creşte si creşte şi înăuntrul său, un ochi teribil în flăcări o priveşte, o stăpâneşte, o subjugă, încercând să-i eliminine dorinţa de a-şi aminti.
Îi este tot mai greu sa-i reziste. Tot ce poate sa facă e să conserve pentru eternitate acel moment, sa ramană în acea clipă, în braţele ei, ştiind că acea conexiune electrica falsă e mai frumoasă decât orice a existat sau va mai exista.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com