Aproape că ațipisem din șezut, când un țipăt ascuțit mă făcuse să tresar.
Recunoșteam acel strigăt : era negreșit al pacientei Ecaterina Dimov, însă nu avea aceeași sonoritate ca de fiecare dată. Era mai aspru, mai astupat, prins în gâtlejul acela firav.
Am căutat amețită sedativele prin sertar, le-am înșfăcat și le-am îndesat în buzunarul de la halatul meu alb de soră medicală.
Alergam pe culoarele gri, tixite de pacienți însoțiți de medici și asistenți. Cobor treptele, ajung în grădină și pentru câteva momente îmi îndrept privirea către geamul ei din clădirea alăturată. Erau toate luminile aprinse, semn că altcineva ajunsese înaintea mea.
Într-un final ajung pe holul ce ducea fix la încăperea Ecaterinei. Era atât de liniște acum…
Deschid ușor ușa și încremenesc în prag. Ecaterina, copila cu părul bălai și șuvițe încărunțite prea devreme ședea fără suflu întinsă pe podea. Ochii îi erau înfipți în tavan, iar mâna sa dreaptă se rezema de o carte. Era jurnalul ei. Deseori o întrebasem : ” Ce scrii acolo, micuță Ecaterina?” , iar ea doar se uita superior la mine și îmi răspundea placid : ” Dacă ți-aș spune, nu s-ar mai numi jurnal, nu-i așa?”… eu încuviințam și încercam în timpul scurt pe care-l aveam la dispoziție să-i deslușesc mintea. Când îi ofeream medicamentația, o accepta din instinct, mecanic, cu o urmă de regret.
În general era o fire liniștită, iar mai liniștită ca în această situație nici că se putea.
Era înconjurată de un medic, o infirmieră și alte două asistente. Parcă dorea să le spună : „Nu s-a întâmplat nimic, doar mă relaxez, mă joc cu voi ! ” , dar Ecaterina mea stătea împietrită pe ciment. Purta rochia ce i-o oferisem cadou de ziua ei. Gândul că îi plăcuse atât de tare încât o purta chiar în ziua morții ei mă emoționă. Când i-o înmânasem, se bucurase enorm și îmi spusese că îi aducea aminte de cea pe care o purtase la Augustin, iubirea ei fictivă, așa că nu putea primirea ei decât să fie de bun augur.
Priveam ca prin vid cum este purtată pe targă, acoperită cu o pânză albă, către morga spitalului.
În câteva momente, camera rămăsese goală, iar jurnalul ei se afla tot pe podea.
Mă așez ușor pe marginea patului ei încă cald, păstrându-i mirosul de copil și întind mâna către acea cărticică.
Răsfoiesc câteva pagini și mă opresc asupra uneia. Era relativ recentă și scrisă ca toate celelalte : fără datare. doar numerotarea paginilor, o poveste fără sfârșit.
Încep să citesc…
“Puteam să simt acel parfum; acea aromă mistică a Edenului.
Un miros dulceag, puțin apăsător și stăruitor, un miros de verde-minune.
Îmi înfigeam degetele în nisip și-l frematam; îl întorceam în pumni pe toate părțile până aluneca în mare. Valurile veneau, plecau și dispăreau cu un du-te-vino vibrant. Ea era liniștită, aura ei pașnică era conectată cu starea mea lăuntrică, separându-ne doar timpul și spațiul.
Ea întotdeauna a reușit să spargă bariera timpului, să-l străpungă rămânând la fel : aceeași formă feminină unduitoare din totdeauna.
Vântul îmi suflă o șuviță de păr peste buze. Le bătea cu un ritm neclar, amorțindu-le și uscându-le, răspândind mirosul ce mă acoperea.
În continuare priveam încremenită acea necunoscută. În jurul meu nu era nimeni, doar André- sigur se afla lângă mine.
Mă întind cu capul în poalele lui și îi evit privirea. Prezența lui mă intimida. Tremuram.
Liniștea aceea puternică mă amețea. Simțeam cum caruselul minții mele se învârtea odată cu trupul meu.
André își trecea degetele prin părul meu încurcat, iar eu mă culcuseam și mai mult în brațele sale.
Eram legați prin firul destinului, iar unirea noastră aproape fusese împlinită. Ecuația era pe jumătate rezolvată.
* * *
Acum, gândindu-mă la cele petrecute, mi se par atât de îndepărtate, încât cu greu rămân fidelă realitatii.
Acum,în această clipă îmi odihnesc corpul într-un scaun destul de rigid și visez… visez la ceea ce spun ei că nu s-a întâmplat.
Sunt captivă într-o casă rece ce-mi îngheață și ultima urmă de speranță, singurul meu contact cu lumea exterioară se mai face atunci când merg la vizitele medicale. Ei vor să mă închidă, spun că am înnebunit, că lumea mea nu este cea reală, că Augustin nu a existat și nici nu există, că trec prin diferite stadii, că într-un final, singura soluție de „recuperare” nu va fi decât aceea de a mă interna definitiv.
Îmi simt capul prins în menghină de fier, mâinile încătușate în imposibilitatea de a scrie.
Sunt o dezaxată fără centru de sprijin, fără prezent și fără viitor, doar cu un trecut ce devine din ce în ce mai sumbru pentru ceilalți, pentru mine va fi întotdeauna strălucit, va vibra mereu la atingerea lui, va vibra la atingerea acestei cărți.
Prin fereastra mea natura grădinii pare atât de vie, asemeni mie.
Totuși, nu trebuie să mă îndepărtez de scopul principal al scrierii acestui jurnal, altfel cum va afla lumea povestea mea?
Se întâmpla în acea seară, prima mea seară petrecută cu André.
Ne aflam pe malul Mării Negre și fundalul era negru și mut.
După un timp de rigiditate, a început să mă tachineze cu gesturi copilărești, făcându-mă să râd.
Era când serios, afișând un zâmbet placid și greu, când mă alergă imprăstiind nisipul în toate direcțiile.
Mă atingea tandru, mângâiându-mi părul, gâtul și sărutându-mi colțurile buzelor. Tresăream. “
Mă opresc brusc din citit cu un oftat prelung. Aveam de gând să aflu mai departe ce s-a întâmplat, dar nu astăzi, nici mâine. Poate cândva, o s-o las însăși pe ea să-mi povestească.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com