Se văd şase drumuri, acea intersecţie în şase pe care întotdeauna o număr anume doar, doar s-a dizolvat în praf vreun drum în anii în care am lipsit din peisajul ce încă respiră spiritul revoluţionar al comunei istorice.
Drumul spre Poiana face la dreapta pe uliţa prăfuită, plină de pietriş uscăcios, turtit sub roţile căruţelor şi a copitelor cailor şi a mânzilor. Alt drum, cel principal se onduieşte într-o curbă lungă, unind oraşele mari ale acestei părţi de ţară, unde se agaţă harta în cui mirosind a brânzoaice fierbinţi. În coama acestei curbe se despică alte două drumuri dragi mie.Unul din ele duce pe Strada Spitalului. Celălalt drum duce în locul unde m-am născut. La Prăjeni. Un pitoresc mic, o aşezare, cu case mici ca acelea din poveşti, unde caii se plimbă liberi şi tot păsăretul de pe lângă gospodării e într-o continuă rânduială parcă ruptă dintr-o fotografie veche. Se mai face un drum ce duce în jos înspre Ţarna, afundându-se în lanurile de porumb înşirate dinaintea apei Varniţei, drumul de Chiţoveni.
Strada Spitalului se deschide cu aceeaşi vedere, şanţurile din stânga şi din dreapta au rămas neschimbate în sălbăticia verde de buruieni, agătători în care îmi întortocheam picioarele goale, atunci când scăpam nesupravegheată de sub privirea ca de uliu a generalului matern.
Fiecare fântână se contopeşte în culoarea gardului şi a gospodăriei de care aparţine, o copie a unui sălaş adoptat de luxuriantul frunziş de un verde proaspăt al coroanelor pomilor fructiferi.
Sub piciorul meu aceeaşi tărână îmi trece peste vârful degetelor şi simt o rătăcire înapoi în copilărie.
Banca sprijinită de gardul de lemn mâncat de anii în care s-a bălăcit apare ca o fantomă înconjurată de copiii zglobii care eram odată. Sergiu, în pantalonii lui scurţi, la bustul gol etalându-şi pieptul şi musculatura braţelor umflate, şezând lângă Silviu ce-şi purta ochelarii de soare de tip ranger din filmele cu Lorenzo Lamas, ascunzându-şi puţinul muşchi sub un tricou imaculat de alb, cu un Lacoste albastru brodat îşi bălăngăneau picioarele aşteptând ca Păuniţele să se facă văzute, diafane în rochiţele lor şi sandale comode, cu talpă tipică a anilor ‘90, călcând ţinându-se de mână în faţa însoţitoareai lor străjer, Doamna Doctor.
-Bună ziua! se aude corul de voci băieţeşti tăind ca un cuţit proaspăt ascuţit aerul după-amiezii tamponat pe orologiu la ora 5.
-Bună ziua! răspunde scurt, dintr-o bucată, gardianul mamă. Fetelor, rămâneţi aici? Haideţi până la tata să îl salutaţi şi după…ieşiţi.
Ioana rămâne lângă Silviu, pe care a ţinut să-l salute doar de la un metru distanţă, apropierea făcând-o cu paşi rapizi şi trecuţi neobservaţi de guardian. Sergiu a şi venit lângă Păuniţa, care zâmbeşte cu toată faţa ei de madonă blondină care se ştie demnă de admirat de orice zburătoare ca şi de orice târâtoare care vreodată i-a trecut prin cale, dar mai ales de orice vertebrată din specia ei. Se urnesc fetele după generalul matern, fără tragere de inimă şi intră amândouă cucuietele radiind de tinereţe, pe poarta larg deschisă accesului, acolo de unde ies şi intră ambulanţele.
Tanti Marina, asistenta de pe salvare stă la soare, pe singura bancă nouă din incinta curţii Spitalului Bălcescu, unde de obicei stă domnul doctor şi trasează liniile de febră şi tensiunea cu pixul rosu şi albastru din foile de observaţie a fişelor pacienţilor. Banca sălăsluieşte între doi bătrâni castani, postaţi în faţa clădirii unde e Primirea. Lateral de bancă, după o frumoasă grădină pătrăţoasă de crini, din care se rupeau la lăsarea serii acele în plus tulpini aglomerate ca un tufiş doar pentru a împodobi camerele Păuniţelor, se afla Maternitatea. Clădirea se continuă în spate cu altă clădire alipită unde sunt Bucătăria şi Infirmeria. În faţa băncii, peste drumul unde are loc să staţioneze doar o Ambulanţa, se află întins un culoar de trotuar străjuit de o parte şi de alta de boscheţi de trandafiri care mai de care mai semeţi şi mai mirositori, în culori de toate felurile. De la rosu aprins la purpuriu, de un galben deschis parcă mângâiat cu nuanţa soarelui pe cerul senin al amiezii, de un alb pătat care stă candid în faţa retinei ochiului fiecărui admirator. Culoarul se deschide cu două trepte de mărimea unui pas uşor şi se termină cu alte şapte trepte din acelaşi pas, culminând la baza unei fântâni, foarte adânc săpate, cu portiţe frumos vopsite în verde deschis şi cu o troiţă deasupra din tablă nouă, verde. De partea dreaptă a zonei cu fântâna, se află Postul, o clădire cât un garaj, unde o singură încăpere cu două geamuri mici deservesc camera de odihnă a portarului. Spitalul, Nicolae Bălcescu, secţie externă a Spitalului Judeţean Botoşani, mai cuprinde şi o clădire aflată pe linia fântânii, vis-a-vis de Maternitate, unde se află Internele. Acolo e locul unde sunt saloanele de bărbaţi. Tot în clădirea Materniţăţii se află câteva camere de gardă a doamnelor asistente ca şi o cameră de gardă a medicului. La Primire ajungi trecând pe lângă castanul din apropierea băncii înalte şi urmărind un alt trotuar împrejmuit cu verdeaţa tunsă jos, sub formă de gard. Înaintea uşilor mari, din lemn lăcuit şi bine întreţinut al Primirii, se află de o parte şi de alta a intrării în clădire, două băncuţe văruite în alb curat, cu mânere la un capăt şi la celălalt. Acolo îmi odihneam picioarele mici cu genunchii mereu butuşiţi pe speteaza băncuţelor, în speranţa ca uşa din camera de aşteptare care ducea în salonul de consultaţii să se deschidă, pacientul să plece mulţumit şi eu să îi sar domnului doctor de gât.
–Sărut mâna la doamna doctor şi la tinirili domnieşoari doctor! Se aude fâstâcit glasul portarului care stătea lângă coşmelia lui, pe o altă albă băncuţă ţinându-şi ţigara între degetele lui osoase,de om muncit la câmp. Apropierea portarului întotdeauna le bucura pe fete, pentru atenţia deosebită şi respectul ce îl simţeau. Şi îşi lasă mânuţele lor sidefii la pupat. Ioana simte distincţia şi ca şi Păuniţa se uită chicotind din ochi la mama lor, pe faţa căreia sprânceana se ridică în semn de aprobare şi de mândrie. Un zâmbet larg, înconjurat de gropiţe de timiditate cuminte, se aşterne sincer înspre gestul portarului.
-Bună ziua! e răspunsul mamei iar fetele răspund cu un sărut mâna natural, la ordinea zilei.
După ce întâmpinarea în interiorul spitalului s-a făcut de către autoritatea desemnată acolo prin funcţia ce o ocupa, urmează pupăturile cu Tanti Marina, care le îmbrăţisează pe fete şi le ciupeşte de obraji şi le complimentează cât de frumoase şi de mari au crescut de anul trecut, din vara de când nu le-a mai văzut.
-Şi au vinit fetili di la Timişoara! Şi buna Zoe o vinit? Ea cum mai iesti? Da, Ioana, trebui să viniţi odată cu ia la mini şi să vă dau flori! Tu , Păunieţo, ci mari ai criscut tu! Şi râsete jucăuşe şi tari se întind în toată curtea. Bolnavii ridică privirile curioşi de fetele acestea de lângă domna doctor căutând să le prindă cât mai mult în observaţie. Deci ele sunt fetele domnului doctor…
Mama întreţine conversaţia cu tanti Marina. Ioana şi Păuniţa se îndreaptă cu paşi foarte siguri spre clădirea verde cu geamuri lungi, dreptunghiulare, clădire în care îşi vârâră imediat capul pe uşile somptuoase care dădeau în sala de aşteptare, ochind cu băgare de seamă numărul exact al pacienţilor care aşteptau la consult. De data aceasta nu era nimeni pentru consultaţie. Fetele îşi potrivesc paşii la unison pentru a se prosterna în faţa uşii interioare şi a-şi lovi pumnii firavi într-un cioc-cioc grăbit. De partea cealaltă a uşii nici un răspuns. Liniştea domneşte iar Ioana îndrăzneşte să apese clanţa, trăgând-o pe Păuniţa în incursiunea în interzis. Biroul gol, părăsit de halatul alb, singur printre tablourile cu diplome ale doctorului D.M. , printre dulapurile închise cu lacăt al medicamentelor, pare cel mai tentant birou în care fetele să înceapă să cotrobăie. Cum mama se aude încă povestind cu Tanti Marina, cărora li s-au alăturat alte doamne asistente ce sunt de tură în acea după-amiază, fetele îşi fac de cap cântărindu-se una pe cealaltă, ascultându-şi pulsul inimii cu câte un stetoscop găsit prelins pe cuierul copac de lângă soba înaltă până în tavan a încăperii. Întotdeauna domnişoarele doctor au fost fascinate de a deschide uşiţa zăbrelită a sobei, cu mânerul de fier plin încă de funinginea întărită de peste iarnă, când ele stăteau la căldura caloriferelor centralizate nebănuind mirosul de lemn ars al căldurii degajate de acea sobă. Joaca de-a detectivii continua prin atingerea a tot ce se afla în cameră…se întindeau când una, când cealaltă pe patul îngust, servind consultaţiei, direct cu hainele lor curate, cu braţele şi picioarele lor de la o palmă de deasupra genunchilor goale, peste cearfaşul alb mirosind a spirt medicinal. Tăviţa cu vată era golită de Ioana. Păuniţa deschidea registrele de pe birou şi începea lectura cu datele pacienţilor, cu numele şi prenumele lor, cu sexul ,cu greutatea şi înălţimea lor trecând rapid peste alte notări de genul localităţii de provenienţă, descifrând diagnosticul ca şi tratamentul înscris cu caractere de tipar şi usor indescifrabile ale tatălui lor. Îi comunică Ioanei exact diagnosticul şi tratamentul recomandat cu precizarea neapărat a greutăţii pacientului ca şi datele din anamneza menţionată acolo.
-Altul cu gastrită cronică! începea Ioana cu observaţiile ei.
Tropăitul de bocanci cu talpă de lemn plin răzbea prin cântecul păsărilor. Tot mai aproape se auzeau paşii grăbiţi şi clar şi baritonal, glasul domnului doctor întâmpinând-o pe doamna doctor, curtând în întrebări de complezanţă asistentele, iar la final urma întrebarea pe care domnişoarele cu urechile ciulite şi înlemnite în locurile cele mai îndepărtate de birou, aşteptau să o audă.
-Unde sunt fetele? scurt şi cuprinzător se auzea vocea tatălui.
Suav mama îi spunea că sunt înăuntru, îl caută.
Amândouă îşi simţeau inimile într-o bucurie tare, o aşteptare apăsată ca şi când trecuseră veacuri de la ora prânzului când luaseră masa toţi împreună, acasă.
Uşa se deschise şi omul în halatul lung, alb le cuprinse într-o îmbrăţişare paternală, sărutându-le creştetele capetelor.
Domnul doctor deschise uşa ce dădea în camera lui de gardă, unde era televizorul şi canapeaua extensibilă pe care fetele urmau să o împartă în noaptea aceea, asemenea unor adevărate viitoare domnişoare doctor ce trebuiau să stea acolo şi să fie de gardă, alături de tatăl lor. Rămânea şi mama, care profita de a-şi urmări serialele preferate şi de a povesti nimicuri cu soţul ei. Păuniţa luă dintr-un pahar de cristal un pieptăn şi se pieptăna în oglinda ce servea pentru a-ţi aranja toaleta. Ioana încerca să urmărească exact cum se porneşte noul televizor de la telecomanda cea şmecheroasă. Fetele erau gata de a primi încuviinţarea de ieşit la stradă. În mai puţin de două minute ieşeau pe porţile spitalului, cu paşii înfrânaţi înspre Sergiu şi Silviu.
De după gardul la care se afla banca pe care băieţii se jucau Şeptică Americană, apăru un pitic de copil pe care fetele nu-l cunoşteau, pe nume Alex. Ioana cu Păuniţa priveau fiecare la cărţile când ale lui Silviu, când ale lui Sergiu iar Alex încerca să stea tot în spatele lor. Fetele nu înţelegeau ce tot face băiatul acesta mic în jurul lor, de ce le dă aşa târcoale. Deodată, Păuniţa îşi simte rochiţa ridicată cu poalele în sus. Ioana reuseşte să-i dea peste mână băiatului, lovind tare şi brusc copilul în jocul lui.
-Păuniţa, eşti ok? a întrebat Ioana, încruntată.
Păuniţa nu a apucat să zică ceva când Alex a început să fredoneze din toţi plămânii, o melodie pe un ritm ştiut doar de mintea lui cu versurile O Păuniţă, două Păuniţe!
Sergiu a izbucnit pe loc în râs. Silviu s-a uitat la Ioana cum într-o clipă a început să îl fugărească pe copil. Râdeau toţi, amuzaţi de roata în care Ioana şi Alex se învârteau în jurul Păuniţei, aproape gata, gata să o dărâme în vârtejul ce l-au construit.
O Păuniţă, două Păuniţe…răsare în gând, cumplit de dulce, ca un refren. Paşii mă duc pe nesimţite spre banca amintirilor. Întreaga făptură, într-un joc legănat de picioare, se simte fără apărare în faţa lacrimilor ce curg privind Spitalul cu gardurile proaspăt vopsite verde, ce poartă ca sub o mască în locurile scorojite, urmele vechii vopseli atât de bine cunoscute de mine, de un verde-albăstrui.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com