A hotărât să plece azi.
Trei zile au trecut, de când Anne şi-a făcut bagajele şi a plecat. John îi scrie scrisori nenumărate. O imploră să se întoarcă. Ea nu-i răspunde. Ea vrea să uite totul, vrea să-şi ia zborul. John în continuare e disperat şi caută motive de ceartă. Înjură ori de câte ori vede poştaşul, care nu se apropie de casa lui. În fiecare zi stă la terasă: bea cafele şi fumează ţigări. Păru-i încărunţeşte. Tremură tot mai des. Uită să vorbească, să zâmbească, să-şi trăiască propria viaţă. Anne nu-i scrie nimic. Casa fără dânsa e însuşi infernul şi chinul.
Au trecut două luni. John a uitat să mai iasă afară. Doamna Oliver se îngrijorează. Îl vizitează ori de câte ori are timp liber, însă acesta o ignoră… îşi tot fumează ţigările. Noaptea-n casă îi ard lumânările până ce dispar în picături de ceară. Mai încearcă să-i scrie soţiei sale, dar nu-i capabil să ţină peniţa în mână. E distrus. Sufletul uscat doarme în întuneric. Prietenii încearcă să-l ajute. Acesta însă, nu-i aude. Ascultă la maxim tăcerea ce urlă în capul lui. I-a venit o telegramă, unde scrie despre moartea unicii surori.
Patru luni s-au dus. John tot mai fumează la terasă. Faţa-i uscată. E un străin. Domnul cel chipeş, pe care-l cunoştea toată lumea, acum a devenit o stafie ce umple de fum toată casa. Păru-i total încărunţit. Ridurile îi împânzesc faţa. A început să scrie poezii. În timp ce scria, l-a observat pe poştaş, care i-a lăsat ceva langă căsuţa poştală. A rămas neclintit o vreme:..”Oare să fie… Nu! Nu poate fi adevărat!”. S-a repezit către căsuţă, a găsit două scrisori: una mai veche şi alta nouă. A luat-o pe cea veche şi a deschis-o. Tremurând, a început să citească.
„Dragă John,
Tot acest timp a fost închisoare sufletului meu. Trupul meu a rămas înmărmurit. Părul meu a încărunţit. Dragule… Îmi pare rău… dar nu mai puteam suporta acel loc. Depresia şi boala m-au închis într-un întuneric veşnic. Sunt încă bolnavă, şi nu mă pot vindeca. Ştiu că nu vrei să mă vezi, dar eu tot te mai iubesc, aşa cum te-am iubit dintotdeauna. Nu pot să mă întorc la tine, pentru că tu mă urăşti, iar eu sunt istovită. Ştiu că m-ai aşteptat, pentru că m-am simţit aşteptată. Anii pe care i-am petrecut împreună au fost cei mai frumoşi. Îmi aduc aminte de primul nostru sărut, îmi aduc aminte de prima noastră întâlnire. Tu te-ai îndrăgostit de mine din prima dată… Oh, John! Îmi pare foarte rău… Amintirile cu tine nu o să moară niciodată, îşi promit!
A ta, Anne.”
John a rămas împietrit, iar ochii lui licăreau şi se umpleau cu lacrimi. A căzut în genunchi şi plângea. Oare chiar Anne i-a scris? Oare ea încă îl mai iubeşte? Ea era bolnavă şi nimic n-o mai putea salva, ştia foarte bine aceasta. Gândul şi amintirile l-au copleşit din nou. A deschis-o pe cea nouă.
“Dragă John…
Ţi-am scris cu o lună în urmă, iar tu nu mi-ai răspuns. Eşti supărat pe mine, ştiu. Nu-mi răspunde dacă vrei. Te voi înţelege. Îmi este dor de scrisul tău, de gândurile tale. Îmi este dor de tine şi sufletul tău, dragule. Oh! Sunt mai disperată. Boala mea nu se vindecă. Simt cum mă distrug cu zilele, cu nopţile. Am crize de nervi şi ajutoarele mele cred că s-au săturat tot să mă mai suporte. Mi-au spus că ţip prin somn. Visez că mor. Ştiu că n-ar trebui să-ţi scriu toate acestea, dar tu eşti unicul meu prieten rămas. John… dacă te mai gândeşti la mine, scrie-mi un răspuns, cât de mic nu ar fi. Vreau să te simt aproape… Nu mai pot să-ţi scriu, trebuie să-mi întâlnesc sora. Vine cu fetiţele ei. Întotdeauna când le văd, îmi pare rău că nu am un copil de la tine…
A ta, Anne.”
A doua zi, dimineaţa, John s-a trezit. A fumat două ţigări, şi-a băut cafeaua şi s-a dus în birou. Şi-a luat foile şi cerneala în condei. Era gata să-i scrie Annei tot ce îl frământă, tot ce îl doare şi tot ce mai simte. Era gata să-şi scrie sufletul pe foaie, dar nu-i permitea mâna, era prea slab.
„Anne…
Să ştii c-am îmbătrânit cu minutele. Nu ţi-am răspuns, deoarece ambele scrisori mi-au ajuns în acelaşi timp. Am plâns două zile, plâng şi acum. Am plâns şase luni. Boala ta mă distruge şi pe mine… Ai plecat aşa… şi m-ai lăsat singur în casa aceasta plină de amintiri. Mă distruge timpul. Îţi duc dorul, dragă. Încă te mai visez, cum îţi ating chipul. Dar… tu vino înapoi. Boala ta poate să se trateze. Dragostea noastră poate fi leacul tuturor problemelor care s-au creat până acum.
…Zâmbesc, pentru că îmi aduc aminte imaginea în care erai îmbrăcată în rochiţa albă, buzele roşii, parul blond… şi râdeai! Râdeai pentru că viaţa era cea mai frumoasă! Mai ţi-i minte? Nici o boală nu exista pentru noi! Iubirea mereu ne ajuta. Mereu eram gata pentru orice… Îţi aduci aminte cum alergai pe plajă, râzând şi spunându-mi cât de mult te bucuri să fim împreună acolo Eu plâng… Reîntoarce-te acasă la mine, la noi doi. Eu te voi ajuta să treci peste tot greul care te roade acum. Eu te aştept.
Cu drag, John”
Orele, zilele au zburat cu vântul împreună. Ploua. John era la geam. Ţigara-i atârna de buză. Căzut-a scrumul pe jos. O lacrimă din ochi pe obraz. Anne nu mai scrie. Dragostea şi gândurile s-au amestecat toate între ele. Doare. Doare şi mai tare. Lumea a căzut şi John şi-a dat seama că întoarcere nu-i. În zadar să speri. În zadar să iubeşti. Dragostea e o iluzie. Te înşfacă de gât, dar tu simţi plăcere, pentru că eşti un muritor. Îţi strânge inima în pumni şi tu eşti căzut ca o slugă în faţa ei. Această amară dragoste… plăcut-a fost cândva, acum nu mai e. Buzele îi sunt crăpate. Ţigara-i cade jos, el se apleacă după dânsa… Dar… acolo rămâne. Palid, rece, fumându-şi ultima speranţă, s-a înăbuşit şi ultima răsuflare. John a murit.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com