Un copil m-a întrebat odată ce rol avem noi în trecerea timpului. Nu știam un răspuns concret, dar i-am spus că trecutul, prezentul și viitorul nu ar mai exista fără noi. Ar mai exista timpul, fiindcă este un element al creației, dar nu ar mai fi ființe care să conștientizeze trecerea lui.
Numele meu este Lori. Am 17 ani și îmi place să-mi țin privirea în pământ ori ridicată, niciodată înainte, deoarece în general nu privesc înainte în viața mea. Prefer să cred că evitând să-mi planific viitorul, aș putea să rămân așa pe vecie. Am reușit să fac doi ani de liceu, dar după, ca de obicei, am evitat să mă uit înainte, și m-am lăsat de el. Locul unde te pregătești să ai un loc în societate, unde ești învățat ce unii cred că e bine pentru tine, unde ești învățat ce cred alții că este corect pentru tine. Eram diferită de restul. Un timp am încercat să ma integrez. Dar dacă o pereche de pantofi nu îți vine, nu poți pur și simplu să te adaptezi mărimii nepotrivite. Te strâng, suporți un timp, până mersul devine imposibil și realizezi că ai răni. Și astfel pentru încă ceva timp nu mai poți să te încalți nu nimic. Reacția mătușei mele a fost doar o privire încețoșată, și ca răspuns a îndrugat că nu mai are țigări. I-am dat cu toată ura trei dintr-ale mele, ca și premiu că nu mi-a tras o palmă, cred că nici nu era în stare de fapt, și am iești pe ușă. Când mă uit înapoi la viața mea, nu este ca și cum nu vreau să-mi amintesc lucrurile exact așa cum s-au întâmplat, vreau doar să mi le amintesc într-un mod artistic. Psihologia clinică spune că trauma este factorul decisiv. Amintirile nu sunt reciclate ca particulele și atomii în mecanica cuantică, ele pot fi pierdute pentru totdeauna. Este ca și cum trecutul meu este o pictură neterminată, iar ca și artistul acelei picturi, trebuie să completez toate spațiile urâte, și să o fac frumoasă din nou. Nu sunt nesinceră, doar disprețuiesc realitatea. Și realitatea este că nu știu nimic de părinții mei. Și cel mai bine să rămână astfel. M-au abandonat, iar eu încerc să abandonez amintirea lor.
Se apropia seara, o cortină se lăsa deasupra, iar întunericul își făcea simțită prezența. Mă îndreptam spre locul unde pot să strălucesc cel mai tare, unde băieții merg pe motociclete zgomotoase, și se îmbracă ca James Dean, iar fetele cu priviri de vulpițe scot fumul cu buzele țuguiate ca și Marilyn Monroe. Muzica se auzea din depărtare. Am dat tufele la o parte, și o lume diferită de cea normală mi s-a arătat. Tot timpul apăreau figuri noi, dar cele cunoscute ieșeau în evidență pentru mine. Le-am văzut pe Ela, cu figura ei ca de copil, părul mov ca floare de liliac, geaca de blug gri și țigara Camel între degete, pe Mimi cu privirea ei încrezătoare, râsul de “îți știu toate secretele”, apoi pe băieți: Coco, cu zâmbetul în colțul gurii și șapca roșie așezată cu cozorocul în spate, pe Animo stând pe motorul lui într-o geacă de piele neagră și pe Eric care stătea tot timpul cu privirea în pământ, cu mâinile în buzunare și fruntea puțin încrețită. Apa mării era liniștită în acea seară. Clipocitul ei nu se distingea din această simfonie de muzică rock, torsul motoarelor și râsete. Noi suntem copiii fără viitor, cu situații dificile și cel mai probabil fără familie. M-am apropiat de fete și le-am îmbrățișat.
-Îi povesteam Elei, cum azi am intrat într-un magazin și cât probam o grămadă de haine, vânzătoare mi-a spus să plec fiindcă și așa nu cumpăr nimic, iar de ciudă am șterpelit bluza asta, îmi stă super drăguț, nu?
Am aprobat, fiindcă într-adevăr nu era lucru care să arate rău pe Mimi. M-am îndreptat spre locul unde se aflau mai multe doze de bere puse laolaltă și am luat una. Cât sorbeam am simțit niște mâini pe șolduri. I-am simțit vârful buzelor pe gât.
-Miroși a vanilie.
M-am întors și am început să-l sărut. Avea gust de alcool și țigări, probabil mai sărutase încă vreo două fete azi, dar aici, dacă nu ești oficial împreună cu cineva, ești liber la orice. Nu existau limite, aici era locul unde lumea exterioară pentru noi nu există, fiindcă asta era lumea noastră. L-am apucat de păr și l-am tras ușor fiindcă știu că-i place, iar el ca și răspuns mi-a zâmbit.
-Mi-au lipsit ochii tăi albaștri azi, mi-a spus.
-Nu ți-ai găsit altă pereche?
-Ai tăi sunt unici. tot timpul prefera să aibă ultimul cuvânt înainte de a mă săruta din nou.
La miezul nopții de obicei începea totul. Eu aveam câteva beri la bord. Stăteam în jurul focului, toată lumea era veselă, vedeam flăcările și auzeam acordurile chitarei. În momentul următor eram în spate pe motocicletă cu ochii închiși și simțeam vântul cum îmi mângâie sălbatic pletele. Îmi țineam capul pe spate și înghițeam însetată aerul delicios al serii. Rupeam liniștea văzduhului cu țipelete noastre fericite. Totul merge atât de bine, ne ascundem tragediile. Nimic magic nu ne eliberează, așa suntem noi. Îmi repetam în gând ca refrenul unei melodii: suntem liberi, liberi, liberi.
Dar în momentul următor nu mă mai aflam pe motor. Era liniște iar în jurul meu se aflau mulți copaci. Eram într-o pădure. Pe cap aveam o coroană de flori albe, și nu aveam haine pe mine. În timp ce înaintam am început să observ lei, tigri și pantere cum mergeau languros printre trunchiurile copacilor, ca niște umbre pe pereți. Știam că nu o să-mi facă rău, fiindcă eram una de-a lor.
Când m-am trezit pe nisipul rece era foarte devreme, fiindcă soarele abia se făcea văzut în depărtare. Mă durea capul ca niciodată până acum, simțeam că un război are loc în creștetul meu. M-am ridicat și am aruncat o privire peste cine mă înconjura. Erau aproape jumătate din lumea de aseară. Am început să merg până acasă, și când am ajuns credeam că am făcut febră sau ceva de genul fiindcă mă simțeam groaznic. Am luat o pastilă și am început să o caut pe mătușa mea. Nu se afla pe nicăieri. În decursul zilei am luat diverse pastile până am simțit că-mi ies pe nas, dar tot nu mi-au potolit durerea. La un moment dat țin minte că m-am întins pe canapea și m-am învârtit pentru câteva minute, sau ore? Și după totul s-a făcut negru. În fața ochilor îmi jucau scene fără sens, și apăreau persoane care nu aveau ce căuta.
Primul lucru care l-am auzit era zgomotul lent de la cardiograf. Apoi am distins niște voci de femei.
-Mătușa ei părea un dezastru, zicea că părinții ei sunt plecați în străinătate.
-Ce nenorocire. E o copilă pierdută.
-Niciun drog nu o poate salva de propria persoană.
-Crezi că a încercat să se sinucidă?
-Da…
Am deschis ochii la timp să văd cum se îndepărtează cele două asistente în uniforme albastre. Am privit în jur ca să observ bătrâni chinuiți de boală, și moarte peste tot. M-am cutremurat. Din patul din stânga mi-a atras atenția brațul unui tip care avea un șarpe albastru tatuat pe el. Și-a întors privirea spre mine.
-Cred că despre tine vorbeau. avea mâna în ghips.
-Sunt obișnuită să…aud lucruri neplăcute despre mine.
Acesta doar mi-a zâmbit oarecum înțelegător. Figura lui îmi era familiară. Părul meu vopsit în culoarea cuprului era slinos, iar la rădăcină era mai închis datorită culorii naturale care începea să apară. La ochi probabil eram neagră datorită rimelului și mă simțeam aiurea stând acolo în acea încăpere mare, cu perfuzia în mână și expusă privirilor.
-Cum te cheamă?
-Lori.
-Cum te simți Lori?
Am cugetat pentru câteva momente.
-Am nevoie de o țigară.
Se pare că eram acolo de o zi. Afară totul era cenușiu și mohorât iar din copaci se prelingeau stropii de după ploaie. Ne-am retras într-o parte a clădirii spitalului, iar el mi-a dat o țigară Malboro. Am început să inspir fumul și mi-am relaxat gândurile răzlețe. Am început să tremur violent fără să realizez, când tipul din fața mea și-a pus mâna tefără în jurul meu și m-a lipit de el. L-am privit surprinsă.
-Cum ți-ai rupt mâna?
-Am să aud întrebarea asta de multe ori și probabil am să răspund diferit. Deci ce preferi?
-Dintre mai multe minciuni?
-Nu, dintre o minciună și nimic.
-Prefer nimicul.
-Așa mă gândeam și eu.
Am stat așa un timp, până a început să plouă. Picăturile ploii care loveau sălbatic în geam m-au trezit din somn seara. Și după au urmat fulgerele care luminau încăperea și tunetele amenințătoare. Am deschis ochii și mă simțeam ca și cum nu aș fi dormit deloc până atunci. Mi-am întors capul spre stânga și am observat că nici tipul de lângă mine nu dormea. De fapt se uita la mine. Și i-am susținut privirea pentru un timp, cât niște imagini și-au făcut apariția.
-Îmi aduc aminte de tine, de la motelul Vipera Roșie. Erai întunecat, curajos și…dulce. Am un al șaselea simț, pot să citesc oamenii dintr-o privire.
-Și eu. Îmi dau seama când cineva spune tâmpenii. Nu sunt curajos. Am fugit de responsabilități toată viața. Am întors spatele lumii.
-A funcționat?
-Preferam să cred că sunt o legendă. Cel puțin asta eram în mintea mea.
-Uneori când e liniște…închid ochii și încerc să-mi vizualizez corpul din exterior. Ca și cum m-aș uita la propria persoană. Apoi părăsesc încăperea și mă înalț deasupra acoperișului, vizualizez cartierul, apoi orașul, până ajung sus, sus de tot și realizez cât de mici suntem cu toții, că universul este mare și vast, peste puterea noastră de înțelegere. Sunt forțe care alcătuiesc tot ce există, iar noi suntem una din acele forțe. Tu crezi în rai și iad?
-Nu știu…era să mă înec odată, deja curentul mă făcuse să-mi pierd controlul și înghițisem multă apă. Am preferat să nu mă împotrivesc așa că am închis ochii și mi-am pierdut cunoștința. Știi ce-am văzut înainte să mă trezesc? Nimic. Doar întuneric. Poate pentru oameni ca noi nu există rai sau iad. Poate că noi doar parcurgem viața ca pe un pod care nu duce nicăieri.
Lori voia să plângă dar nu putea, ca de obicei, își simțea ochii umezi ca atunci când îți bate vântul rece în față. Se simțea cea mai slabă persoană fiindcă nu putea să plângă.
-Am crescut prin orfelinate. Nu prea mă interesează ce e pe lumea cealaltă, nu poate fi mai rău ca aici.
-Poate…
-Ce făceai la Vipera Roșie apropo?
-Mă drogam…nu cred că poți să faci altceva în locul acela.
-Un prieten de-al meu avea niște ochi tatuați pe interiorul cotului, la ambele mâini. Și le-a făcut ca să prizeze heroină prin ele.
-De ce îmi spui asta?
-Fiindcă e mort. Era dependent.
-Am ajuns aici din cauza medicamentelor, și nu am încercat să mă sinucid!
-Știu, ți-am spus doar.
Am adormit aproape pe nesimțite. A doua zi patul de lângă mine era făcut, pregătit pentru următorul pacient. Nici nu am observat când a plecat. Era probabil amiaza. Am fost internată o săptămână în care m-au vizitat de două ori prietenii mei. De fiecare dată m-au făcut să mă simt mai bine. Când am fost externată, mergeam pe holul lung îndreptându-mă spre ieșire și abia așteptam să scap de acel miros specific de medicamente, dezinfectant și boală. Afară încă era înnourat. După ce am iești pe ușă și mi-am ridicat privirea, l-am văzut. Arăta diferit înafara spitalului, mai bine.
-De ce-ai venit?
Își plimbă privirea gândindu-se la un răspuns.
-Ești nemișcată ca biblia, dar descoperi revelații dacă privești înăuntru.
Am privit în jur. Eram aici, și eram singură. Nu mă aștepta nimeni acasă, nimeni nu avea așteptări de la mine. Apoi l-am privit și pe tipul acesta, care nu știa nimic despre mine și totuși s-a gândit la mine venind aici.
-Dacă ești nedumerită dacă să vii cu mine sau nu, voiam doar să te conduc acasă.
Și atunci am luat o decizie.
-Nu am casă.
Nu știu ce să cred despre îngeri, dar frica este cea care-ți dă aripi. Frica de necunoscut. Nu aveam nimic de pierdut. Lumea ne judecă aspru, se întreabă de ce trăim astfel, ne etichetează în diferite feluri, se uită cu dezgust și milă. Dar nu are rost să vorbești cu persoane care au o casă. Ei nu au idee cum este să cauți siguranță în alți oameni. M-am născut să fiu copilul nimănui, cu o obsesie pentru libertate ajunsă până în punctul în care m-a amețit și dezorientat, încât nici nu puteam să vorbesc despre asta. Am avut și eu vise odată, dar toate au fost spulberate ca milioane de stele pe cer. Și cu cât priveam mai mult la ele, cu atât dispăreau în fața ochilor mei. Eu eram fata care nu avea nimic, dar voia totul. Nu vreau decât să găsesc fericirea în libertatea infinită care se întinde în tot ce există.
Copilul care mi-a pus întrebarea ce rol avem noi în trecerea timpului eram chiar eu. Și în sfârșit am găsit răspunsul. Noi suntem însăși timpul. Urmele lui sunt vizibile pe noi cu trecerea lui. Noi cărăm povara anilor, și amintirile strămoșilor. Suntem exact cine trebuie să fim. Infinitul este doar o iluzie, totul are un sfârșit.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com