E hărmălaie la mine în gând. Stau și încerc să sortez ideile pe culori. Nu aș vrea să le stric nuanța, să le amestec textura și…combinându-le, să le transform în ceva uniform, sintetic.
Sunt multe lucruri pe care mi le aduc aminte…mă văd mică și palidă, timorată și nesigură, jucându-mă în liniște cu câte o păpușă inexpresivă. Îți simt mirosul mâncării gătite, mamă, și îți ascult pe fundal vocea monotonă și veșnic nemulțumită…
Mă retrăgeam adesea într-un colț umbrit de gândurile mele și așteptam să mă observi, să mă bagi în seamă, să îmi cer să te cuprind cu brațele slabe cu palme micuțe și transpirate de emoție, în timp ce mă sărutai zgomotos pe obraz. Dar deja mă obișnuisem să respir în tăcere, să nu-ți perturb șirul vorbelor goale și victimizările în lanț.
Mă-ntrebi de tata? Figură pasageră…de care îmi aminteam doar când știam că ceva rău urma să se întâmple… Veșnic prezent în gândurile mamei, tocmai prin absența lui detașată. Îl invidiam adesea, căci nu era nevoit să pară interesat de ce se întamplă, decât rareori, dar nici atunci nu reușeam să-i penetrez gândurile centrate pe o altă lume paralelă, în care trăia adesea.
Era la fel de rece în casă, ca-n preajma unui pom de Crăciun cu instalația arsă și hârtia de cadouri ruptă cu dinții, de șobolani cenușii și grași, ascunși sub crengile rare și ofilite. Și aud câte un țipăt ce se izbește în colțurile camerei goale și mă întreb adesea, cui aparține? Să fi țipat chiar eu, doar ca să îmi dau impresia bolnavă că nu sunt singură închisă în acest delir albastru?
Priveam adesea pe geam, prin rotocoale de abur imprimat, la copiii cu degetele împreunate cu ale părinților și mă gândeam la riscul de a le fi, neobservabil, sudate articulațiile fragile, ajungând să depindă astfel, pe vecie, de acești părinți dragi astăzi și detestabili mâine. Părinți pe care îi lași să-ți se imprime în oase, în gânduri și te simți constant legat de nevoile și durerile lor. Ironic, devin cu timpul o bucată din tine, așa cum tu erai, cândva, o bucată din ei…
Tânjeam, uneori, după imaginea imprimată pe retină a ceea ce credeam eu că este fericirea, dar de câte ori clipeam, se încețoșeau gândurile haotice și se contopeau senzațiile confuze…și dacă mă întrebai ce e în sufletul meu, ți-aș fi răspuns…tăcere…
E ca și cum în fiecare zi, aș astepta pe acelasi peron înghețat, un tren care nu se obosește niciodată să apară… Un tren fără direcție precisă, dar suita în el, aș trai cu impresia că voi primi îndrumările necesare pentru a ajunge la destinație. E viscol, și gara e părăsită, pietrișul peronului e sfâșiat și ostil și niciodată nu stiu exact dacă am ajuns prea devreme sau prea târziu, de nu mă regasesc decât pe mine pe acest peron. Și privesc în golul alb după un reper, încă un rătăcit ca și mine…sau măcar un ceas, o voce, care să anunțe ceva…chiar și un …“trenul pe care îl aștepți are întârziere…”, m-ar mulțumi din când în când…
Am învățat să mă scutur de nemulțumire și mă îmbrac în haina resemnării, o haină găurită pe alocuri, mușcată de molii uleioase, care rânjesc apatic în soarele după-amiezei și încerc să înăbuș dorința subită de a-ți reproșa toate eșecurile mele triste.
Mă desensibilizez pe zi ce trece, iar lumea mea interioară oscilează tot mai mult între urlet și amorțeală…și mă revolt, mă revolt adesea împotriva mea, împotriva oricui dispus să mă iubească așa cum sunt, căci cine ar putea să iubească un suflet devorat de neliniști, tumult și anxietate?
Mă arde pielea adesea, ca și cum ar vrea să se cojească, să se rupă în fâșii, să îmi permită să mă metamorfozez din durere în speranță… Dar e piele călită în focul loviturilor zilnice, a regretelor și nepăsării.
Sunt prinsă într-o plasă de paianjen, grasă și lipicioasă, aparent fragilă, dar care se întinde peste gândurile mele negre, ca un urlet de fiară sugrumat de creierul unui mort.
Ți s-a întâmplat vreodată să adormi în nopți târzii pe perna grea și rece, ca un bolovan, și să-ți simți tâmpla presată și pulsul greoi și tâmp?…Unde aș putea să-mi odihnesc răsuflarea fierbinte de nesomn? Am mâinile strâns legate la spate, cu dublu nod marinăresc, iar gâtul îmi e prins în jugul greu al vinovației și îmi crestează pielea uscată de nesomn.
Sunt un zâmbet ironic, agățat de colțul lumii reci și te aștept pe tine, copilul ce și-a învins tristețea și temerile și a devenit bărbat, bărbatul care să-mi zărească pieptul săltând la fiecare respirație scurtă sau la fiecare oftat dezamăgit…și să se aventureze să creadă ca ar putea să-mi potolească tumultul gândurilor care mă frământă și mă încorsetează, lăsându-mă să trag aer în piept, doar atât cât să mă agăț neputincios de viață.
Apoi, te-aș lăsa să mă frângi în mii de bucățele transparente și magnetice, doar ca să mă recompui, tremurând, într-o prelungire a mâinii tale.
Oare știi? Te aștept ca un animal flămând, stârnit de mirosul dulceag al sângelui cald, să te surprind…să te cuprind și să-ți captez întreaga energie.
Se zbate o venă în degetul inelar…singur și gol, cu unghia arsă de neputință…și adesea, simt un fir de păr pe limba-mi pârjolită de nevoia de a-ți explora conturul.
Se schimbă atât de multe, încât ajungem să nu ne mai recunoaștem unul pe celălalt și în același timp riscăm să ne confundăm pe sine.
Ce înseamnă să aparții cuiva, mai ales când nu-ți mai poți aparține nici măcar ție însuți? Suntem o adunătură de gânduri, senzații și dorințe și pătăm cu existența noastră efemeră, fiecare strop de ploaie pe care îl absorbim, fiecare colț de piatră în care ne zdrelim degetele de la picioare, fiecare șuierat de vânt ce ne ciufulește părul, când umblăm pierduți pe străzi goale cu dale ude.
În sufletul meu micuț, rece și meschin, îți las adesea senzația că mă agăț de tine ca un copil flămând ce înghite cu lăcomie un sâmbure de tristețe, dar vreau să cred că nevoia mea de tine se estompeaza cu fiecare ora lipsă din preajma mea…
Tânjesc după tine atunci când îmi stai în brațe, dar te îngrop în uitare, cu prima ocazie când pleci. Și de ce n-aș face-o? De ce nu mi-aș lăsa gândurile să hălăduie în alte colțuri uitate ale minții mele greoaie? Îmi stai adesea ca un paravan între mine și realitate. Mă faci să cred că aș putea să încerc mai mult și să visez mai des, la lucruri pe care sunt obișnuită să le pot obține decât segmentat, diform…sau prea târziu.
Uneori, miroși a toamnă, a creangă udă și grea, ce tresare abătută când o biciuiește ploaia. M-aș aseza în dreptul tău ca o umbrelă cu greu deschisă de un arc ruginit și țeapăn și te-aș apara de tine, chiar împotriva voinței tale…
Regresez adesea la stadiul de bebeluș amorf, legănat de oftăturile și mârâiturile tale…și mă cuibăresc în brațe calde și dornice să-mi frângă oasele în îmbrățișări pătimașe. Dar sunt rigidă și tendoanele mele plesnesc de câte ori mă lupt cu mine ca să nu cedez tentației de a mă lăsa în voia ta. Uite, privește! Am strănutat și sufletul meu a zburat pe fereastră, s-a risipit în atmosferă și pare ușurat ca într-un moment de neatenție a reușit să scape de chinul la care era zilnic supus.
Când te-nfașor cu răsuflarea mea destul de rece și reușesc să te fac să te înfiori, te cred capabil să muți munții din loc pentru mine…Ș-apoi? Cine o să-i așeze la loc?
Ce fac când obosesc să fiu pionul principal într-o bătalie purtată cu mine însămi? O să îmbrac abătuta cămașa cu zale, de mult ruginită de sudoare și sânge și am să ma înarmez cu răbdare și ciudă, iar apoi, încet-încet, voi reuși să mutilez câte un colț de piele zilnic…să sap în adâncul sufletului meu și să las să iasă la suprafața, nevoia de a fi om…Va fi o luptă crâncenă, victime colaterale, multe cadavre lăsate să putrezească pe marginea drumului îngust și bolovănos. Corbi flămânzi și orbi, ațâțați de mirosul grețos de disperare, croncăne și îmi atacă pielea sfâșiată care a început să putrezească. Îmi acopăr privirea cu un val de resemnare, căci nu pot asista la propria mea descompunere. Las o dâră de neputință în țărână și mă întreb pierdut, dacă ai să ajungi la timp să-mi bandajezi rănile purulente, să mă determini să ridic de la pământ trupul flasc și îndărătnic pe care susții ca o mantră că îl adori. Dacă nu ma întorc în viață, CAUTĂ-MĂ!
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com