Marile artere de circulaţie poate mă iubeau pe vremea când filtrul de aer era montat în latura opusă peretelui ce încadra uşa. Deasupra ei scriam cu albastru înclinat, iar pasiunea mea pentru această culoare era poate singura atitudine constantă şi demnă de înregistrat.
Aşa încât am fost mereu singură atunci când nu trebuia, şi nu-mi dau seama cum tot eu reuşisem să fac astfel ca situaţia aceasta să pară necesară. Mă aflam totuşi în singurul paradis accesibil, căci atunci pe autostradă, ca şi la mine în cameră, era la modă tinereţea. Credeam foarte multe lucruri despre lume şi-mi înălţam aceste credinţe într-o coloană de versuri ce se înclina la intersecţia privirii mele adormite cu oglinda retrovizoare ce reflecta soarele întotdeauna portocaliu, dând sens întrebărilor mele fundamentale: – Ştii ce fac eu după ce pleci? – … – Te aştept… – şi nu era observaţie mai tristă decât aceea că numai atunci când voi fi şi eu o roată de serviciu, voi afla inevitabilele căi ale vieţii.
Când era aglomeraţie pe autostradă sau la intersecţii, nu mai aveam timp să mă examinez. Și cred că de aici se naşte literatura. Mai mult din aglomeraţiile negândite la timp, şi mai puţin din cuvintele scrise deasupra uşii, care se deschide nu pentru a rupe tăcerea ci, asemeni portierei, din obişnuinţă.
Deasupra uşii, revenită pentru ultima dată de la Craiova în camera de la demisol de pe Doctor Lister, scriam cu albastru înclinat: Oricât de nesăbuită ar fi puterea mea de a plăsmui un mare sistem de rulare ce include în mod egal iubirile într-o viaţă, totuşi, cât de departe eşti, Cerule, totuşi de tine mă despart cel puţin două apartamente inegal suprapuse!
Distanţa dintre mine şi cer pe care-am reuşit s-o inventez şi s-o păstrez constant în acea perioadă, m-a ajutat să-mi găsesc echilibrul: nu mergeam, acolo, în portbagaj, unde-mi plăcea foarte mult, dar vedeam, mă bucuram de amintiri, zâmbeam cu sinceră compătimire atunci când roţile din faţă erau supuse la frânări inutile, dar rareori simţeam nevoia să comunic ce simt pentru serpentine şi ierburi, pentru strigătul de groază al roţilor din spate când intrau în curbe, pentru coline rătăcite şi pietrişuri, pentru depăşiri şi pentru dragul meu ce îmblânzea cel mai arid relief.
De multe ori drumul însuşi nu-mi mai spunea nimic, şi asta probabil pentru că el mă urma, fără ca eu să-l fi străbătut. Din cauza bagajelor ce mă-nconjurau, la un drum din care n-am văzut mai nimic, am visat un scenariu frumos, cu cei ce-şi sunt asemenea, dar călătoresc în direcţii diferite, adică cineva se pierde, şi-apoi se-ntâlnesc pentru-o clipă supremă de toamnă într-un fel de coincidenţă ca o parcare definitivă, după care se răspândesc iarăşi prin aer, urmând ca nici măcar neantul să nu le fie comun, nici particulele elementare, nici antimateria sau pulsarii (un fel de stele neutronice), nici quarcii, hadronii sau interacţiunea cu substanţa lor vitală a radiaţiilor α, β şi γ.
Şi era mult mai bine aşa, deci nu aveam o fire de luptător, nu cunoşteam nici răzvrătirea renegaţilor ce luptă pentru drepturile pierdute într-un mod abuziv, iar acum, când nu-mi mai doresc să fiu şi eu măcar pentru un drum una dintre roţile din faţă, mi se pare curios faptul că nu reuşeam să-mi amintesc cu precizie unele culori: ale ierbii, ale asfaltului, ale cartierelor, ale ochilor tăi…
„Aseară Gabriela mă tot îndemna să-mi fac fotografii” stă scris în caietul ultimei vacanţe la „Costineşti, 27 iulie – 8 august 1987, Gala filmului românesc, with Gabi, Neluş, Cami, with love”: „Uită-te şi tu la ea, de ce nu s-o fotografia fiinţa asta? Că eu o să trăiesc mult, aşa mi s-a prezis. Şi să vezi când or veni să mă-ntrebe de marea…deocamdată nu ştiu sigur ce-o să fii: poetă, scriitoare, critic de artă…Nu ştiu…Dar eu să fiu în locul tău, m-aş apuca serios de-o chestie… Numai că tu lâncezeşti…Şi anii ăştia…nu zic, pentru ce-ai trăit tu…şi ai mai şi citit…Dar dacă nu te-apuci serios de treabă, poţi să şi scuipi pe ei!”.
Asta ar însemna să uit intenţionat primăvara din decembrie 1984, când am inventat un cireş înflorit într-o latură a facultăţii de drept unde mergeam la cursuri, pe care-l priveam pe la ora patru după amiaza, până când bunul coleg şi prieten Eugen ţinea să remarce: – Avantajul celui care inventează un cireş este că poate să-l inventeze cum vrea. – Dar dacă nu ştie cum ar vrea de fapt să fie?
În fine, deşi mă hotărâsem să relatez evenimentele în ordine oarecum cronologică, am să încep dintr-o dimineaţă de aprilie 1987, o duminică în care aveam examen la istorie, pe şoseaua naţională. Fratele meu era în vacanţă, venise să mă ia şi pe mine în vacanţa lui, aşa că l-am lăsat adormit, atunci când am început să mă întreb: De unde începe ireparabilul în viaţa unui om?
N-am răspuns pe loc, mi se părea o problemă prea importantă, iar în ziua aceea mai aveam o sumedenie de alte treburi care mă solicitau, ca şi pe tine, iubitul meu.
Şi fiindcă n-aş fi putut suporta furtuna care acolo şi atunci se desăvârşea, care ajungea în dreptul ferestrei cu toată abundenţa ei tulbure, fiindcă n-am putut suporta, am plecat acolo unde nu-mi propusesem, pe la Eugen şi Dorina, dar m-am abătut un pic şi pe la teatru: a avea casă nu înseamnă că trebuie să abuzezi de fiinţa ta, nu înseamnă că ai dreptul să pierzi timpul, adăpostindu-te de intemperii.
Când acel maxi-taxi m-a lăsat într-o staţie necunoscută, nu-i nimic, peisaj când nu există în această viaţă, din rapidul maxi-taxi mă cobor în piaţă, nu-i nimic, asta face parte din traiectoria mea obligatorie. Nu că m-aş fi străduit să extrag legi din orice fleac, mai degrabă consideram că fiecare fleac are legea lui, dar observam tot mai panicată cum albastrul din jurul meu se ştergea. Apoi constatam cu dezgust că angoasa mea s-ar fi rezolvat, dacă aş fi găsit pe undeva un iaurt. Acum îmi retrag dezgustul: angoasa mea nu s-a rezolvat, în ciuda faptului că am găsit sana, chefir și lapte bătut.
Eugen avea un dulap neobişnuit de înalt pe care ne cocoţam eu şi Florin, aflat mereu în vizită prelungită, de-acolo citeam poezii şi-aveam impresia că Dorina e într-un fel de prăpastie, eu eram speriată de şamani şi de la un punct încolo Eugen nu mai voia să povestească nimic pentru că se temea de frica mea şi mai ales de ciudăţeniile prietenului său care spunea că e fericit şi cobora din când în când să-mi aducă de-afară un bulgăre de zăpadă ce se topea imediat, sau o floare abia înmugurită ce se ofilea, iar el spunea că aşa este şi iubirea.
Ştiam încă de pe atunci că deşi nu-mi voi aminti întru totul, am să scriu cu plăcere despre zilele neplănuite şi portocalii, singurele drumuri pline de învăţăminte consumându-se între preparatul cafelei şi cititul cărţii, între scrumiera abia golită şi noua ţigară aprinsă. Şi afară mereu aceeaşi atmosferă, poate că într-adevăr nu era nimic de văzut. Aveam nevoie să citesc împotriva lumii şi a copacilor înverziţi năstruşnic, împotriva trupului meu în mişcare, pentru că nu mai credeam în gesturile fără cuvinte. Pentru că rareori am putut povesti ce mi s-a-ntâmplat, poate toate-acestea n-au existat nicicând, nici chiar atunci când starea tehnică a maşinii era chiar perfectă, pentru că amintirea ta este o poveste despre ceea ce nu speram şi cred că nici nu doream să se întâmple, iar reglarea aprinderii nu mai folosea decât pentru vorbele ce se rânduiau ca şi cum de la bun început ar fi fost legate, iar plăcerea de-a le căuta firul ne cuprindea într-o îmbrăţişare perfectă.
Ieri nu mai aşteptam nimic şi nu mă mai îndreptam către nimeni. Am venit aici privind, rotindu-mă în gol, în bucuria că nu mai sunt prin aşteptare şi în indiferenţa frunzelor: galbene, roşii, verzi, călătorind numai dorinţa de-a o îmbrăţişa pe mama.
De oriunde, am fi la fel de departe, şi de fiecare dată când mă pregătesc să-mi fac o cafea, deşi am aproape câmpiile şi cerul, nu-mi pot găsi leacul. Numai că roata poate împlini mişcarea şi fără a se deplasa, şi fără a fi deplasată, fără a spori în viteză, încât se confundă cu prezenţa mea aici, cu această poziţie ghemuită, în care nu mai am nevoie nici măcar de poezia şi cântecele tale.
Eram totuşi altfel atunci, pe vremea când peretele din faţă era opus peretelui din faţă? Nu mi-ai dat niciodată timp. La fel ca acum era şi atunci fericirea, după multe piedici trecute, după multe primejdii înfruntate, dintre care cea mai de temut era absenţa ta. Fiindcă mi se părea că nu erai tu atunci când mă sacrificai tocmai pe mine, în chip de omagiu, căci numai anumite jertfe îi îmbunează pe zei. A câta oară strig în aerul rece: Cine e?!…, ca să cred că ai venit, dar mai întârzii un pic pe sub teii de pe strada doctor Lister, ca să te iubesc mai departe, aşa cum veghează mama împreună cu mine.
Ea vine şi mă sărută. O iubesc mult pe mama, dar aşa, brusc, n-o pot recunoaşte. Nu ştiu de unde s-o iau. Eu şi mama lucrăm în ture, sau trăim în ture, oricum, e-acelaşi lucru. Eu spăl rufele, vasele şi fac curăţenie-n camera mea şi-n sufragerie de la orele 23 în sus, datorită insomniilor şi faptului că n-am luat la facultate. La miezul nopţii sentimentul că astfel protejez fierea mamei care-acum se odihneşte, mă umple de optimism şi poftă de viaţă. Căci de doi ani, de când mama nu mai are, de fapt, fiere, am impresia că întreaga ei fiinţă şi activităţile prin care şi-o manifestă sunt marcate de această absenţă: că ne găteşte cu fierea, că merge la şcoală cu fierea, că râde cu fierea, că ne iubeşte cu fierea, ceea ce nouă, în final, ne prinde foarte bine.
Cu mâinile mele de ajutor mai cred că apăr inima mamei. Cu dragoste spăl rufele. O experienţă bine concepută şi bine exprimată prin gesturi simple şi eficiente îmi este de mare folos. Trebuie ştiut de la bun început că atunci când speli rufe e foarte periculos să te gândeşti la ceea ce vei face sau la ceea ce-ai făcut, la trecutul sau la viitorul rufelor, să ai ceea ce se numeşte „retrospectivă” sau „perspectivă”: cum ademeneai bărbaţii dintr-o casă necunoscută când purtai fusta asta ornamentată cu frunze de culoarea pudrei, cum te roteai înfăşurând în jurul tău şnururi de pudră şi ieşeai pe negândite din clădirea aceea ce părea c-ar fi fost un bar sau un restaurant, trăgând după tine fumul de ţigară şi toată puterea acelor bărbaţi, cum o luai la fugă pe strada ce se-nchidea deasupra ca şi cum ţi-ar fi blestemat puterea de-a te ruga să scapi, cum te-ai bucurat atunci de nesomnul mamei care-a rupt sfoara de pudră din jurul gâtului.
Adică aşa a decurs: mi-a dat mai întâi patru tablete de ciocolată, apoi s-a aşezat puţin în portbagajul meu şi eu am invitat-o lângă mine, stai mai comod, în fotoliu, nu, mă duc să mă culc, nu, mai stai, vreau să mă-nvârtesc şi să te-ascult, fă-mi puţin loc, ea îmi pune drăgăstoasă mâna pe braţ, vezi ce grăsuţă sunt, o mint cu subînţeles, apoi îmi pune mâna pe umăr şi eu îmi simt osatura proeminentă şi mă cuprinde-ngrijorarea ei de-a mă simţi prea slabă, dar spune o poveste, adică mai întâi să-nchid lumina, sar din pat, apăs întrerupătorul, apoi mă ghemuiesc la pieptul ei, aşa, spune, dar una pe care să n-o ştiu, a, stai, zicea mama, era una pe care ne-o spunea bunica, n-o mai ţin eu bine minte, să-i aminteşti, Doamne, ce prostii vorbesc, era să-ţi zic să-i aminteşti la vară să ţi-o spună când mergeți pe la vie.
La vie este o călătorie lungă și o străbunică de peste optzeci de ani care n-a avut în viaţa ei vreo idee trăsnită. Acelaşi drum pe Valea Mare, aceleaşi ierburi tunse scurt, aproape lipite de pământ, cu frunze mărunte, rotunjite, un pic zemoase, străbunica ştie locul fiecărui strugure, aşa cum noaptea ştie locul fiecărei păsări din ogradă, ea mă invită la vie ca la o cafea de cicoare, ea nu poartă ca alte femei când merg la vie un sac de cânepă sau o sacoşă de pânză în care s-aducă iarbă pentru gâşte şi porci, când o întreb de ce nu culegi şi tu iarbă, ca tanti Anel, eu nu sînt învăţată să adun iarbă, îmi spune, venise doar să inspecteze tutunul şi strugurii, eu o-nsoţesc pentru scheunatul căţeilor nou- născuţi aduşi cu sacul de stăpâni în groapa din Valea Mare şi lăsaţi acolo să moară nehrăniţi, uneori luăm câte unul-doi acasă, şi-o mai însoţesc pentru păpuşile din ştiuleţi de porumb. Nu-mi pot alege păpuși „de la oameni”, oricât de mult mi-ar plăcea câte una mai mătăsoasă, roșcată sau aurie, dar „de la colectiv” pot lua oricâte aş dori, pentru ea via însemnă tinereţea veșnică la patru kilometri de casă şi pentru mine gândăceii pe iarba măruntă, libelulele cu aripi albastre ce zboară deasupra micului pârâu pe care-l traversăm pe un pod de bârne cu muşte şi viespi zumzăind în urechi şi cu soarele-n ochi, cu vrejurile de fasole în care deseori mă-mpiedic şi rugii ce-mi zgârie picioarele, cu vacile mugind ameninţătoare pe marginea şanţurilor. Dar acum nici eu nu sunt visătoare, îndrăgostită, ca vai de lume, îmi scutur explicit hainele de praf şi mă spăl pe brațe, pe picioare, pe gât, pe faţă, în pârâu, la întoarcere, via înseamnă ceva important, până şi pe grămezile de bălegar răsar un fel de flori împăciuitoare, dar acasă străbunica are un trandafir vişiniu de dulceaţă şi prispa-i acoperită de Voalul Miresii şi de Mâna Maicii Domnului, este legătură pe care n-am mai văzut-o în nici-o carte, precis n-o ştii, nu contează că nu ţi-o aminteşti, unde nu mai ştii ce s-a întâmplat pune de la tine, nu mai zice „cred că”, nu mai presupune, şi fata cea mare era ca Anca şi cea mică era ca mine, şi băiatu’ un fel de Cătălin, nu-i aşa, haide mamă, răspunde-mi, şi nu mai zice cred, stai dragă, e frumos așa, nu-i aşa că n-o să rămâi văduvă şi n-o să mă goneşti de-acasă, păi văd c-o ştii mai bine decât mine, da, o ştiu, mai bine spune-mi despre domnia lui Mihai Viteazul, dar nu ca o profesoară de istorie, spune-mi-o ca pe o poveste, că trebuie neapărat s-o învăţ, că poate-mi cade la examen, de ce i-au făcut asta tocmai lui, aşa că ne-am spus noapte bună şi eu m-am apucat să rulez în gol şi ca să-mi fie mai uşor mi-am dat acest nume rotitor.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com