Cred Doamne, ajută necredinţei mele. Aşa aş vrea să încep şi eu scurta mea confesiune, dar din păcate vorbele au fost spuse şi au primit şi răspuns pe măsură. De fiecare dată când mă răstigneam pe crucea îndoielilor strigam de se cutremura înlăuntrul meu şi sub mantia somnului liniştea se pogora limpezind tulburarea sufletului şi gustul lacrimilor. Ca orice pui de om pândeam poarta către tărâmul întrebărilor şi cum prindeam un moment de neatenţie cum năvăleam fără de oprelişte culcând noian de întrebări la pământ şi niciodată nu mă simţeam îndestulat dacă nu aruncam în sân câţiva pumni de întrebări rumene şi zemoase numai bune de plimbat prin gură în aşteptarea sâmburilor plini de tăria convingerilor. Cine nu are întrebări să-şi cumpere aşa sună un vechi şi uitat proverb iar eu încercam să profit cât mai mult de el. Întrebări prosteşti de cele mai multe ori, care mă aruncau în arena fierbinte a zeflemelilor. Dar cui îi mai păsa atâta timp cât reuşeam să obţin un cât de mic răspuns? Şi iată că viaţa m-a aruncat pe ţărmul continuumului ca întrebare: ce se va întâmpla cu mine azi? Ce mă aşteaptă? Şi răspunsurile soseau pe bandă rulandă acoperind paginile oracolelor şi zodiacelor pentru că fiecare colţ de realitate îşi avea prezicătorul său de serviciu. Între acesta şi cititorii săi se ridica un zid de încredere şi comuniune astfel că puterea lui creşte pe nesimţite iar depenţa cititorilor de aceste previziuni urmau acelaşi model. Oare câştig azi la loto? Se întâmplă ceva semnificativ la serviciu? Aflu care dintre colegi mă muşcă punând sare pe rană? Oare şeful o să mă beştelească azi? O să mă calce maşina? Ce va face copilul la examen? Noian de întrebări se năpustesc zumzăind disperate că nu găsesc urdinişul. Nimeni şi nimic nu te obligă să crezi ceva din tot ce vezi. Nimeni şi nimic nu te obligă să ignori ceea ce citeşti. Dar cine se poate opune unei cât de uşoare mângâieri de compasiune? Şi de fapt, prezicătorul de serviciu încearcă să pună pansamente inutile peste orice posibilă rană. Rostul lui nu e să arate răul sau binele ci să te pregătească, să ai răbdare. Puţini sunt cei ce pot plânge la comandă fără un minim de zbatere sufletească, ori rostul acestor prezicători de serviciu este să pregătească lumea pentru ambele situaţii: atât pentru plânsul curăţitor şi liniştitor cât şi pentru izbucnirea violentă a râsului copleşitor şi regenerator. Cea mai lungă introducere nu poate ascunde decât teama nemărturisită de ridicol. Aş vrea să scap de toate acestea cât mai repede dar… “Prostul e un indiferent nativ, iar indiferentul un prost în devenire. Amândoi ştiu cel mai bine să zâmbească tâmp şi să dea din cap, da, da, cu înţelepciune.” Fie ca zâmbetul tâmp să se ridice ca un val zidindu-mi mască de spumă şi culoare pentru a mă despărţi de inerenta recunoaştere a celui ce sunt, ce pot şi ce vreau a fi.
Şi a fost noapte cu aşternuturi mototolite şi a venit dimineaţa cu zâmbetul soarelui în ferestre. Ritualul matinal îşi urmează cursul. De undeva din adânc o voce strigă panicată: repede că o să întârzii. Şi trupul răspunde acestei comenzi mărind ritmul către galopant dar fără a se abate de la ritual. Chiar înainte de plecare un ultim răgaz, un clic, şi paginile se deschid. Din adâncul chenarului, prezicătorul de serviciu strigă prezent derulând previziuni pentru fiecare zodie în parte. Citesc cu înfrigurare şi nu pot să cred: “ziua va începe cu o revoltă la locul de muncă, urmată de o ceartă al cărei rezultat poate fi destituirea. Sfârşitul zilei pare la fel de sumbru pentru că persoana iubită îşi poate pierde răbdarea abordând subiecte evitate în ultima perioadă. Deci răbdare şi diplomaţie sunt dictatele zilei de azi.” Arunc pătura încercând să acopăr ştirile funeste. Ce pot să fac? Să dau telefon încercând să invoc eterna scuză a gripei? Cine a mai auzit de gripă în mijlocul lunii iulie? Poate o entorsă generată de asfaltul încins? Dar până să mă decid ce am de făcut, ies din casă adâncit în gânduri. Treptele se aruncă sub picioarele mele, trotuarul răcorit de o bură de ploaie îmi adulmecă paşii şi autobuzul pare că îmi pândeşte mişcările pentru că ajunge în acelaşi timp în staţie. Ciudat, interiorul e mult mai reconfortant decât de obicei, aerul condiţionat toarce molcom, lumea priveşte distrată pe ferestre oraşul, cei matinali se bucură de briza uşoară şi binemeritată. Dimineaţa nu pare deloc îmbufnată aşa că o doză de linişte injectată direct în venă induce o stare de moleşeală plăcută. Număratul staţiilor decurge involuntar şi ca un mecanism cu declic, la cea de-a 10 îmi fac loc şi cobor. Instituţia seamănă izbitor cu un muşuroi datorită mulţimii de funcţionari şi angajaţi ce se îndreaptă către uşile de sticlă ce nu mai prididesc cu închisul şi deschisul. Dar totul decurge normal, fără incidente. Uşa se închide în spatele meu şi distanţa până la lift este aceeaşi ca de fiecare dată: cinsprezece paşi. Nici mai mult nici mai puţin. Coada la uşile liftului nu e mare, aşa că la următorul clinchet urc şi eu în lift alături de alţi câţiva colegi. Dacă ar fi să-l cred pe Palahniuck, drumul către iad este utilat cu lifturi silenţioase şi mirosurile sale sunt greu de sesizat. Deci ultimul etaj, declic şi uşile liftului se dau în lături. Douăzeci de paşi până la uşa biroului. Scaunul, biroul, coşul de gunoi şi peretele despărţitor sunt toate la locul lor. Totul e ordonat purtând semnătura echipei de curăţenie. Mă aşez la birou, îmi las spatele să caute sprijinul spătarului şi deschid primul sertar. Din culcuşul său dosarul mă aşteaptă întizându-şi parcă mâinile ca un bebe dornic să fie drăgălit şi smotocit. Dar nimic nu mă îndreaptă către această finalitate. Mă ridic, ies din birou şi mă îndrept către chicineta din capătul culoarului. Pornesc filtrul de cafea şi în timp ce apa îşi bolboroseşte nemulţumirea, ronţăi cumva pierdut un biscuit sărat. Cana de cafea acceptă plinul făcut fără să crâcnească, zahărul îşi face vânt peste marginea ei iar linguriţa îşi face de lucru răvăşind cumva suprafaţa fierbinte. În momentul în care îmi iau cana şi mă îndrept spre ieşire, uşa se deschide şi încadrată de tocul de lemn, vocea impunătoare a şefului descântă aerul:
– Bine că te-am găsit acum până nu începe vânzoleala. Cei de la departamentul resurse umane mi-au dat telefon şi m-au anunţat că ai fost transferat la departamentul analiză. Deci după ce îţi bei cafeaua predai dosarele în lucru şi apoi poţi să te prezinţi la noul departament.
– Am înţeles Şefu’. Ăăă, o întrebare… cui predau cele trei dosare în lucru?
– Bună întrebare. Păi eu zic că cel mai bine e să i le predai “Moşului”. Fiind cel mai vechi în biroul nostru nu va avea nevoie de prea multe detalii şi explicaţii.
– Ok. Mulţumesc pentru sprijin şi suport Şefu’.
– Să fii iubit băiete. Ai grijă de tine. La revedere.
Asta a fost tot. Cafeaua are un alt gust în dimineaţa asta. Unde mi-a fost capul oare? Cum de n-am presimţit această mutare? Ciudat… măcăr dacă era trecută în horoscop… dar asta e… se mai întâmplă. Dosarele se uită cu jind în urma mea, Moşul îmi face prieteneşte cu mână şi cutia mea de carton cu mărunţişuri caută să-şi păstreze echilibrul. Număr paşii, sunt aceeaşi. Liftul deschide gura şi mă înghiţe pe nemestecate. Cling-cling. Deschid uşa, Departamentul Resurse Umane. Un nou ecuson, o nouă adresă de email, şi o nouă locaţie adică alt etaj, alt culoar şi alt birou. Şi bineînţeles alt şef şi alţi colegi. Nimic mai simplu. O nouă numărătoare a paşilor pierduţi ca să-mi pot determina coordonatele spaţio-temporale şi iată-mă ajuns în noul biroul. Liniştea e parcă altfel, se depune în straturi subţiri neîntrerupte. Dosarele foşnesc în alte tonalităţi şi până şi vocile au altă rezonanţă. Dar poate că nu-i decât impresia de prim contact. Vom vedea. Colegii nu au timp de mine, fiecare îşi vede de propriul său dosar iar noul şef nu lasă să se scurgă prea mult timp pe peretele nedumeririlor mele. După protocolarul salut, salut, îmi întinde un dosar şi îmi spune că analiza finală trebuie prezentată în cel mult trei zile. Atât. Punct şi de la capăt. Cum a venit tot aşa a şi dispărut. Restul zilei s-a scurs între o privire buimacă către niciunde şi o deschidere timidă a dosarului fără a înţelege ce se petrece acolo. Orele îşi târâie cu greu secundele de-a lungul arcelor de cerc dar cum fiecare lucru trebuie să aibă o finalitate şi programul de lucru sfârşeşte brusc fără atenţionări de prisos. Gata. Ziua s-a scurs fără un telefon măcar. Nici primit nici dat. Cum poate trăi omul fără să dea măcar un telefon? Ciudat. E prima oară când îmi pun întrebarea asta. Fiind marţi (oare timpurile actuale mai beneficiază de prezumţia de nevinovăţie sau li se pune în cârcă automat crima celor trei ore nefaste?) e zi de aprovizionare, aşa că drumurile se schimbă de la un simplu macaz ocupaţional. Autobuzul poate să aştepte cât o vrea. Cobor direct scările metroului şi mă aşez cuminte la rând mulţumind pentru liniştea răcoroasă a acestei binecuvântate dupăamieze. A venit vacanţa cu trenul de Franţa. Cam ăsta era refrenul dimineţilor din ultima săptămână de şcoală. Acum trenul a sosit pe cât de silenţios pe atât de plin încât cu greu reuşesc să îmi fac loc. Bine că nu am decât patru staţii de mers. Prima e ca şi trecută aş putea spune păstrând tangajul vagonului pentru a nu fi în contratimp cu masa mare de ocupanţi. Una, două, trei, patru. Cine nu-i gata îl iau cu lopata. Trenul ştie, lumea ştie, aşa că nimeni nu va fi surprins văzându-mă extras din acea masă încremenită. Gata. Aer de libertate dacă pot spune aşa. De la moară pân’ la gară tot o pulbere uşoară. Prima şi ultima haltă în periplul meu este la supermarket. Încerc să-mi aduc aminte toate adnotările făcute pe lista rămasă cuminte în aşteptare, atârnată de uşa frigiderului. Rând pe rând, pachetele, cutiile, sticlele, cad pradă coşului. O pâine baghetă, o pungă cu pesmeţi pufoşi, două cutii de biscuiţi şi una de cereale. Două cutii cu ouă proaspete de ţară, două sticle de lapte, una de sana şi şapte cutii de iaurt, cremwurşti, cârnaţi, legumele noastre cele de toate zilele şi salatele, fructe numărate, două ciocolate şi o cutie cu îngheţată, un bax de apă minerală şi două sticle de vin plus un bax de bere la doză, cam asta e ceea ce îmi doresc pentru toate cele şapte zile până când o nouă marţi mă va însoţi. Mă uit printre rafturi în speranţa că mai descopăr ceva uitat dar liniştea ţiuie deja în timpanele golite de orice manifestare sonoră. Casa mă priveşte indiferentă dintre zecile de mici nimicuri ce stau să o sufoce. Automatismul casierei mă scoate din visare. Cardul, pinul, sacoşile burduşite şi drumul către ieşire. Binecuvântată noapte care reuşeşti să ascunzi încordarea mânilor şi grimasa spartă-n colţul buzelor. Sus la nivelul străzii aceeaşi agitaţie indiferentă la numărul sacoşilor. Autobuzul pufneşte cumva nemulţumit că nu a dat de mine toată ziua, dar până la urmă totul decurge fără reproşuri inutile şi eschive deplorabile. Iată-mă la uşa blocului. O a treia mână ar fi neapărat necesară ca să formeze codul, să deschidă uşa şi apoi să o aştepte să nu se trântească dar acum nu o am. Norocul meu că uşa se deschide brusc şi ies ca din puşcă doi puşti cu cagule pe figură cărând câteva lucruri de valoare printre care un televizor, un robot telefonic, un cuptur cu microunde foarte asemănătoare cu ce am eu, o casetă de argint care aduce destul de mult cu cea dăruită de ai mei când m-am mutat singur şi fiecare cu câte un sac plin cu haine. Le fac loc să iasă şi cu greu îmi strecor sacoşile prin deschizătura uşii. Dacă ar fi să mă încred în propriile-mi cuvinte mersul pe jos face piciorul frumos dar totuşi greutatea pungilor duce la alungirea mâinilor, transformându-mă într-un veritabil urangutan (îmi cer scuze întregii naţii de urangutani, dar nu mi-a venit altă asociere în minte). Bine totuşi că uşa liftului s-a proptit într-un volum de dicţionar enciclopedic şi astfel am putut să o deschid cu puţin efort depunându-mi ofranda în interior. Am ridicat cartea cu gândul să o dau stăpânului dar nu mică mi-a fost mirarea când am văzut pe pagină de gardă dedicaţia unchiului cu rugămintea de a răsfoi măcar odată pe săptămână filele acestui templu al cunoaşterii. Parcă ştiindu-mi gândurile (sau poate că totuşi am apăsat butonul magic) liftul a urcat până la etajul meu şi după ce mi-am recuperat toate plasele am deschis uşa cumva piruetând în jurul unui punct imaginar. Spectacolul pare desprins dintr-un film de prost gust. Uşa apartamentului era dată de perete, mobilierul casual cu care mă mulţumeam de la bun început era răvăşit de o furtună dacă nu de o tornadă, sertarele desfăcute strigau acoperindu-şi goliciunea, cărţile aruncate într-o dezordine necontrafăcută căutau să-şi strângă fără succes coperţile şi totul părea supus unui adevărat carnagiu. Bucătăria se trăsese cumva mai la perete aşteptând o vorbă bună, baia privea hipnotic la dezastrul ce domnea şi cuvintele mi se îngrămădeau imediat sub mărul lui Adam sufocându-mă. Am lăsat pungile să-mi cadă pe parchet, am închis încet uşa de la intrare şi m-am sprijinit de perete într-o continua şi lină alunecare. Abia când am simţit tare sub fund am realizat că prezentul se compune din cele văzute şi nicidecum din cele păstrate pe retina dimineţii. Trag aer în plămâni şi expir lung aşteptând să pogoare o linişte din înaltul cerurilor numai că ea întârzia să apară. În ultimă instanţă, iau telefonul, formez numărul de urgenţă şi anunţ spargerea căreia i-am căzut pradă. Ofiţerul mă întrebă dacă pot face o descriere a hoţului, un inventar al lucrurilor dispărute şi fără a clipi măcar i-am povestit de obiectele mari şi de sacii pe care i-am văzut în mâinile hoţilor. I-am promis că voi face un inventar pe care îl voi lăsa la administratorul clădirii şi i-am mulţumit pentru răbdare. La rândul său mi-a promis că în ziua următoare se va deplasa cineva la faţa locului ca să încerce să ia câteva amprente, să ridice inventarul de la administrator şi să-mi lase un număr de contact. Ce a urmat după, e lesne de înţeles. Dezbrăcatul de hainele de oraş şi trecerea în comoditatea unui trening de interior, ordonarea camerei şi listarea tuturor lucrurilor dispărute. Despachetarea cumpărăturilor făcute, pregătirea unei cine întârziate, desfacerea unei sticle de vin în conformitate cu nivelul ridicat de stres şi apoi duşul de rigoare şi perierea obligatorie a dinţilor. Dacă patul ar fi fost mai neruşinat descoperindu-şi desuurile poate că hoţii ar fi văzut şi laptopul pitit sub pătură în dimineaţa aceea. L-am deschis şi din colţul ecranului mi-a apărut horoscopul zilei… a fost ultimul pe care l-am mai citit înainte de a părăsi definitiv fantastica şi mirifica lume a previziunilor…
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com