Soarele atârnă plictisit de tavanul cerului, lăsând să-i cadă în voie peste pământul uscat dogoarea unei după-amieze parcă prea lungi de vară.
În curtea animalelor este o liniște mormântală. Din când în când se mai aude câte un cârâit nemulțumit de la găinile care par sa nu aibă loc una de alta în puținele ascunzători mai răcoroase. Arșița se strecoară prin toate crăpăturile și cotloanele acestei curți stăpânite de păsăret domestic care, dacă nu și-a găsit peticul de umbră potrivit, se pitește în gropile din pământul prăfos, acoperindu-se cu țărâna albicioasă.
Din casa învelită cu stuf se aude glasul mamei care învărte făcălețul în ceaunul de mămăligă unde a turnat în ploaie, peste apa fierbinte, mălaiul cernut:
– Victorița!… Unde ești, Victorița?
Fata apare iute de după ușa bucătăriei unde își instalase cuibul din preșuri, locul ales
de ea ca să își dădăcească, în voie, păpușile din știuleți de porumb sau din cârpele de mâini împăturite așa cum obișnuiau femeile să-și înfașe odraslele abia născute.
– Ce faci tu acolo? Du-te să vezi pe unde mai sunt gâștele alea și adu-le înapoi acasă.
A trecut mai devreme țață-ta Joița pe aici să-mi spună că fi-su a văzut, la izvor, o vulpe, ziua în amiaza mare. Aseară nu i s-au mai întors acasă doi boboci de rață și unul de gâscă. Du-te și vezi dacă nu au ajuns și ale noastre acolo și adu-le acasă, că de nu, rămânem fără gâște.
Fata n-ar vrea să plece din casă, dar tonul hotărât al mamei o împiedică să protesteze. Cu toate acestea nu înțelege de ce numai ea trebuie să alerge după orătănii. Nu știe cum fac surorile ei, dar întotdeauna se nimeresc în altă parte, ocupate cu alte treburi sau, pur și simplu, dispărute prin sat până când vine momentul potrivit să se întoarcă acasă și să nu mai fie nevoite să facă mare lucru.
Victorița iese afară, desculță, așa cum obișnuia să umble toată vara. Soarele o lovește drept în creștet și pentru căteva momente este nevoită să închidă ochii. Îi redeschide încet, rămânând încruntată în fața luminii copleșitoare de parcă ar vrea să o avertizeze că este pe un teren care nu îi aparține și de care trebuie să se țină departe. Dar lumina, în cârdășie cu dogoarea, își plimbă nestingherită straiele grele prin aerul încins, cu sfidarea unei domnișoare de bani-gata care nu se lasă impresionată prea ușor.
Fata iese din curte cu pași mici, făcând, din când în când, exerciții de echilibristică pe pietrele ascuțite, ieșite ca niște colți bătrâni din pământul tare, răvășit, de-a lungul timpului, de atâtea vânturi și biciuit de atâtea ploi încât n-au mai rămas decât niște pietroaie sterpe mângâiate doar de scaieți și de buruieni uscate, ocolite până și de animalele cele mai flămânde.
Pune mâna în chip de cozoroc deasupra ochilor și privește în zare să vadă dacă păsările sunt prin apropiere. Înaintează, orbită de lumina puternică. Se oprește din mers. Ezită dacă să coboare mai departe spre izvor sau să se întoarcă și să caute în alt loc. În spatele zidului de cărămidă al stației de pompat apa simte, totuți, o prezență. Fata alege să meargă într-acolo și să verifice. Coboară încet. La cât de ascuțite și încinse sunt, pietrele îi împung tălpile micuțe și îi ard pielea subțire. Apropiindu-se de apă, simte că o teamă surdă pare să își facă loc într-un colț de inimă. Știe fiecare piatră și fiecare dâmb din aceste locuri. Nu ar avea niciun motiv să-i fie frică, dar liniștea deșertică, aerul stătut și nemișcat din jur o sperie. Gâștele nu se văd. Cu toate acestea ceva se mișcase mai devreme.
Deodată, își aduce aminte de ce îi spusese mamă-sa, de vulpea zărită cu o zi înainte în locul acesta. Îi este frică de vulpi. Știe că sunt rele, că te pot mușca și molipsi de turbare. Gândul acesta pune stăpânire pe ea, fiind din ce în ce mai convinsă că în spatele zidului se ascunde vulpea. Știe că ar trebui să verifice mai întâi, să meargă în spatele stației de pompare și să vadă cu ochii ei. Dar nu îndrăznește. Un foșnet scurt se aude în spatele clădirii. O amorțeală difuză îi cuprinde instantaneu picioarele care nu vor să mai răspundă impulsului de fugă, de parcă ar fi paralizat pe loc. Inima începe să-i bată din ce în ce mai repede și parcă nu o mai simte în piept. A migrat fugărită de o hoardă de hormoni în vârful creierului. Având picioarele înțepenite, se apleacă totuși ușor în față, sfidând gravitația, mișcându-și doar gâtul într-o parte, pe care îl întinde apoi, cât mai mult, pentru a vedea ce se află dincolo de muchia zidului de cărămidă. Zărește o umbră care se retrage și dispare în spatele următorului zid. Este convinsă că a zărit vulpea.
Brusc, simte cum sângele coboară în picioare, iar inima din creier le comandă să fugă. Se rotește pe călcâie și se îndreaptă cu pași mari spre cărarea pietroasă și fierbinte. Începe să alerge, dar se împiedică și cade. O durere tăioasă îi seceră amândoi genunchii, după care urcă spre creier, împingând inima la locul ei. Se ghemuiește și începe să plângă. O dor atât de tare genunchii! Când se uită mai atentă la ei, îi pare că vede doar niște zdrențe de piele amestecate cu sânge și praf. Ar vrea să se ridice, dar picioarele nu o mai ascultă… din nou.
Unde să se mai ducă ea acum să caute? O stare de leșin și greață i se ridică din stomac, invadându-i tot capul. Se lungește în praf, peste pietre, ca să-i dispară senzația de rău. Își aduce aminte de vulpe și scoate un icnet de spaimă și neputință. E ca o pradă muribundă, doborâtă în drum deschis, pe unde nimeni nu trece ca să o vadă și să o salveze. Este pustiu peste tot, iar soarele o atinge ca un fier încins. Închide ochii și așteaptă. Mamă-sa o să vadă că nu se mai întoarce acasă și o va căuta, dar acum are treabă și până deseară nu va băga de seamă că Victorița lipsește.
Nemaiputând să se miște și nici să deschidă ochii, auzul i se ascute. Dinspre stația de pompare, începe să simtă, din nou, mișcare. Ceva se îndreaptă spre ea. Vrea să deschidă ochii, dar încă nu poate. Lumina soarelui scade. O umbră ca o eclipsă o cuprinde în brațele ei. Fata reușește să întredeschidă ochii și să vadă cum un trup imens împiedică soarele să mai cadă peste ea. Nu-i poate zări fața, dar razele care se lovesc de el par să îl îmbrace în haine de zeu. Trupul așezat ca un scut împotriva luminii se apleacă peste ea. Din el se desprind două brațe lungi care o ating, încercând să o ridice. Brațele sunt acoperite de o pânză aspră, dungată, îmbibată într-un miros înțepător de sudoare și fum. O voce de bărbat vibrează în pieptul acestui trup de care fata este lipită și ținută în brațe ca un copil mic.
– Ce faci, măi, fetițo, măi! Ce te-ai speriat așa? Uite ce ți-ai făcut la picioare! Cine te-a trimis aici pe căldura asta?
– Măma, spuse fata. Trebuie să găsesc gâștele și nu sunt aici. Nu pot să mă întorc acasă fără ele. E o vulpe pe aici, mai spuse ea, care mănâncă păsările oamenilor.
Omul schițează un zâmbet și o asigură că nu este nicio vulpe prin apropiere.
– Dar a cui ești tu? întreabă el.
– A lui Grigore.
– Care Grigore?… Grigore Iorgu cumva?
– Da, a lui. Este tata, spuse senină Victorița.
Bărbatul simte că i se taie și lui picioarele și trebuie să se așeze. Vocea sigură și ușor
mustrătoare de la început i se înmoaie, ba chiar tremură
– Iar pe tine cum te cheamă? Mai ai și alți frați?
– Mă cheamă Victorița și mai am patru surori.
– Dar pe mamă-ta cum o cheamă?
– Catinca.
– Adică sunteți cinci fete?… Catinca are cinci fete?
Bărbatul se uită în jur să vadă dacă are unde să se așeze. Pământul începe să-i fugă de sub picioare. Stă în mijlocul drumului pietros și prăfuit de țară, brăzdat de șanțurile apelor care trecură cândva pe acolo când izvorul se umflase de la dezghețul și ploile zilelor de primăvară timpurie. Brazde ca acestea se zăresc și pe fața omului, nespălată și nerasă de multe zile. Părul răvășit, trupul costeliv și zdrențele dungate de pe el îl fac să fie deosebit cu greu de silueta unei sperietori de ciori. Numai ochii mari și tulburător de albaștri destramă îndoiala că n-ar fi om.
Neavând unde să se așeze ridică mai bine copila în brațe și o strânge la piept din ce în ce mai tare. Lacrimi mari încep să îi curgă din ochii aceia tulburi într-un șuvoi pe care nu-l poate controla. Fata și-a revenit din leșin și vrea să coboare din strânsoarea celor două brațe puternice. Mirosul înțepător de piele nespălată și haine îmbâcsite îi taie respirația. Cine este acest om? Aflase de la surorile ei că, la capătul acesta de sat, mai umblă tot felul de derbedei care ademenesc fetele naive. Dar de ce plânge? Nu mai văzuse bărbați plângând decât la înmormântări și atunci foarte rar.
Bărbatul o dă jos din brațe. O mângâie pe cap, îi prinde fața în căușul palmelor sale mari și o sărută pe frunte.
– De când stați voi în satul ăsta? Vă caut de vreo două luni de zile. V-au strămutat nenorociții și au șters toate urmele. Am crezut că v-au omorât pe toți. M-au eliberat și m-au lăsat să mă duc unde apuc cu ochii, fără să-mi spună ce au făcut cu voi și unde să vă găsesc. V-au aruncat în pustiul ăsta pe unde bântui flămând și dezorientat de câteva zile. Nimeni nu vrea să vorbeacă cu un pușcăriaș, darămite să-l mai bage și în casă. Oamenilor le este frică, tata. Dar Dumnezeu este mare, tata. Dumnezeu îi vede pe toți. Dumnezeu mi te-a scos în cale!
Fata nu înțelege ce se întâmplă. De ce omul acesta îi vorbește așa? Vrea să plece, să se întoarcă acasă. Un alt fel de frică începe să îi dea târcoale.
Bărbatul simte teama copilului și îi zâmbește:
– Nu-ți fie frică, tata, nu-ți fac niciun rău! Cum să-ți fac eu rău tocmai ție, copil bun
și frumos! Au trecut atâția ani fără să știu că exiști și uite că astăzi Dumnezeu mi te-a scos în cale ca pe un înger! Sunt tatăl mamei tale… bunicul tău!
Victorița încremenește. Nu știe dacă omul acesta vorbește aievea sau totul se petrece
în mintea ei. Nu își cunoscuse bunicul, iar în casă nu se discuta despre el. Numele lui nu se pronunța niciodată, de parcă ar fi fost al necuratului. Mama îi mai povestise câte ceva despre el, dar numai atunci când tata nu era acasă. Ceea ce știa cu adevărat era că familia ei fusese ani de zile urmărită de securiști și apoi strămutată în ținutul acesta pierdut de lume din cauza acestui bunic, cel puțin asta spunea tatăl ei când era supărat și se lăsa copleșit de neajunsuri.
El nu voise să accepte noua orânduire și se răzvrătise. Nu s-a lăsat prins. S-a ascuns pe unde a putut până a ieșit din țară, lăsând în urmă familia, gospodăria și un destin greu pe umerii tuturor ai lui. El și-a găsit libertatea, ajungând dincolo de marele ocean. În schimb, familia lui s-a trezit nevoită să se supună regulilor unui regim care o ștanțase pentru totdeauna cu stigmatul rudelor trădătorului de țară.
Acum se întorsese. Până să fie strămutată, familia mai primea, din când în când, câte o scrisoare de la el, însă pe numele altei persoane, un bărbat din Oltenia, pe care îl cunoscuse în vaporul spre America. Scrisorile fuseseră distruse ca să nu fie găsite la eventuale percheziții, însă mama reuși să ascundă două poze cu el pe care le ținea la fundul lăzii ei de zestre abandonate în podul casei. Odată le văzuse și Victorița. În ele apărea, între palmieri, un bărbat înalt, chipeș, îmbrăcat în haine lejere de vară, cu părul blond dat pe spate. Pe una dintre ele scria, într-o limbă pe care ea nu o înțelegea, dar despre care mama îi spusese că e în portugheză, ”te iubesc”.
Uitându-se mai bine la omul de lângă ea, fata începe să realizeze că el seamănă foarte bine cu bărbatul din acele poze, numai că acum arătă ponosit, istovit, slab și mult mai bătrân. Frica îi dispare. Uită până și de genunchii zdreliți în care încă mai pulsează durerea. Îl ia de mână și pornește spre casă, trăgându-l după ea.
Soarele după-amiezii își pierde încet din strălucire, iar seara își anunță venirea cu o adiere de vânt. Cei doi ajung în fața porții, intră în curte unde păsările ies, pe rând, din cotloanele ferite de soare, ciugulind boabele pe care mama abia le aruncase pe jos înainte să se întoarcă în magazia unde ținea sacii cu semințe și să mai aducă un ciur de grăunțe pentru ele. Când mama iese afară să dea din nou păsărilor de mâncare, Victorița se oprește în mijlocul curții, de mână cu omul de la izvor. Mama nu-l bagă în seamă. Se uită doar la fată pe care o întreabă, pe un ton răstit:
– Ai găsit gâștele? Unde sunt?
Fata ridică din umeri, după care îi face semn din cap să se uite la omul de lângă ea.
Mama ridică privirea spre el, însă nu-i distinge foarte bine trăsăturile pentru că acesta stă cu spatele la soarele care tocmai apune, blocând lumina să-i cadă pe chip. Razele palide îi cuprind capul, iar mama are impresia, pentru câteva secunde, că are în față un zeu. Aruncă ciurul cu grăunțe cât colo și se avântă ca o pasăre răpitoare spre omul înțepenit în mijlocul curții. Din câțiva pași ajunge la el și îl cuprinde în brațe, lipindu-se de trupul lui înalt ca o statuie. Victorița se dă la o parte, se uită la ei și începe să plângă. Mama stă lipită în continuare de el în tăcere, după care suspine din ce în ce mai sacadate îi năvălesc respirația. Se desprinde ușor de el ridică ochii, iar cele două priviri albastre, care seamănă atât de mult, se întâlnesc pentru prima dată, după atâta amar de vreme. Mama începe să îi atingă brațele, umerii, obrajii, părul, de parcă ar vrea să se asigure că este el. Un hohot de plâns răzbate afară din pieptul ei chinut de suspine și strigă ca după o victorie amară:
– Tăticule! Of, măi, tăticule, măi!
Seara se strecoară ușor și se așază tăcută peste curtea părăsită de păsările care se retrag
cuminți în cotețele lor, de unde se mai aude, din când în când, câte un cotcodăcit nemulțimit din cauza spațiului strâmt de cazare. Pe poarta lăsată deschisă pentru alte orătănii rătăcite intră agale gâștele sătule de atâta umblat prin satul prăfuit și ars de soare.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com