Tânărul
Tânărul nu putea fi perceput de sexul masculin. La naşterea sa, doctorul nu văzu nimic acolo, doar un gol întunecat, aşa că moaşa trebui să-l scoată la lumină. Tatăl nu-l găsi în pătuţ, pipăi aşternutul moale şi îşi trecu degetele chiar prin propriul fiu. La grădiniţă şi şcoală, alerga întotdeauna pe urmele băieţilor, încercând să-i facă atenţi, să ceară mingea. Trebui să se joace cu fetele, să coloreze, să bată palmele după cântecel. Îţi dai seama ce a putut să îndure?
Era vina lui pentru că scăpa simţurilor bărbăteşti? Ar fi făcut orice ca măcar un cotoi, un cocoş, un broscoi să-l fi privit drept în ochi. De atâtea ori se crezu strigat de voci groase, sigure, se visă bătut pe umăr prieteneşte de o mână mare, călduroasă, se imagină membru al găştii de la colţul străzii, părtaş la glumele lor, primitor de zâmbete, porecle.
Mama îl ajută să intre în afaceri cu furtul din buzunare, când el avea vreo şase ani. Portofele, parfumuri, diamante, oameni de afaceri, politicieni. Ei nu reuşeau să-l simtă. Singurul pericol era apariţia vreunei cucoane băgăcioase. Ajunse să lucreze şi cu casele de pariuri. La meciurile mici, netelevizate – cele în care vezi doar bărbaţi în tribună – el avea sarcina de a devia uşor mingea în poartă. Mergea strună, îţi zic.
Când deveni în sfârşit major, fu cooptat de o organizaţie serioasă ce se ocupa cu furturi de prestigiu. Trebui să-şi antreneze trupul, să înveţe mişcări, unduiri ce păcăleau camerele şi detectoarele. La urma urmei, singurul lui avantaj era că cei care asigurau de obicei paza, indiferent de obiectul acesteia, erau bărbaţi. Dar camerele tot filmau, capcanele se declanşau nestingherite, alarmele sunau oricum. Şi dacă, Doamne fereşte, se hotăra vreo femeie să se facă paznic?
Se infiltrase în Luvru şi Ermitage, în palatul prinţului de Monaco şi, cu neaşteptată uşurinţă, în Pentagon. Era mândru de modul cum furase grupul statuar Cupidon şi Hymen de Rennie, din muzeul Victoria şi Albert, folosindu-se de un sistem de scripeţi, metodă personală, pentru a o scoate prin acoperiş.
Dar totul avea un scop, pentru tânăr. Nu devenise hoţ de dragul meseriei. El încă spera, căuta un leac pentru boala lui – pentru că astfel o denumea.
Obligeana
Se făcuse mare tam-tam când ultimul exemplar de obligeană greceasă de apă cu corn rozaliu dulce fusese dăruit României de către vice-preşedintele Seychelles-ului, din colecţia sa personală. Mulţi îşi dăduseră viaţa încercând să înhaţe acea plantă, care cică, pe lângă faptul că valora o droaie, mai şi lucra ca drog. Fără efecte secundare, o mică înghiţitură îţi dădea încredere, te menţinea concentrat şi de partea afrodisiacă nici nu mai spun. Oamenii de ştiinţă încercau s-o reproducă din bucăţi de rizom, cartelurile sud-americane o căutau prin Anzi iar pictorii o desenau din imagini şi amintiri. Ministrul Mediului, cine-o mai fi fost şi ăla de-atunci, a decis să pună plăntuţa drept în mijlocul Lacului Circului, fiindcă îi plăcea lui poezia lu’ Cărtărescu. În ziua amplasării au fost prezenţi, pe lângă mulţi gură-cască, vedetuţe locale, roiuri de jandarmi, şi câţiva şefi de stat, privind, pe ecrane imense, cu râvnă la containerul cu găurele ce acoperea tulpina plantei. Precis îşi imaginau acel falus lunguieţ, acea inflorescenţă născându-se din nodul încă tânăr. Evident că afluxul de vizitatori nu putu fi redus, în primele luni. Camere de filmat înregistrau mişcările tuturor, reflectoarele luminau neîncetat noaptea suprafaţa lacului şi împrejurimile, raţele fuseră gonite, ţestoasele fuseră prinse, lotuşii egipteni fuseră răriţi, smulşi din rădăcini pentru a nu afecta planta. Un sistem de reglare a temperaturii apei supravegheat de botanişti englezi avea grijă ca obligeana să nu moară cel puţin înainte de glorioasa sa înflorire, preconizată pentru începutul lui iunie.
În noaptea aia dintre şapte şi opt mai, parcul era mai frumos ca oricând. Înfloriseră platanii în bulgăraşi roşii, albi, coroana lui gingko se arăta chiar mai stufoasă decât în anul precedent, nuferii rari îşi ridicau din apă firele îmbobocite, aplecate în jeluirea fraţilor. Răcoarea apei răzbea până la staţia de ratb, în lungul aleii cu panseluţe, rânduri de brăduţi, pe care ziua mişunau nestingheriţi porumbeii, în susul scărilor ce coborau spre lac. Sunetul ţâşnitoarei de pe marginea cărarii ce duce către Barbu Văcărescu se auzea încă de la intersecţia cu aleea principală. Nu erau mulţi oameni în parc, câţiva studenţi la streaşina clădirii circului, un cuplu respectabil cu al lor golden retriever, un jogger gâfâitor, părăsind domol grădina pe la intrarea dinspre Ştefan. Atâţia se puteau vedea pe multele ecrane din toneta paznicului, aşezată la piciorul pantei înverzite, la umbra unui plop. Lacul era bine păzit până la zece-unşpe, dar la oră târzie, în noaptea pustie, un singur gardian slujea. Dar ce gardian!
Gheorghe
Gheorge, paznic de noapte în Parcul Circului de Stat. La vreo şaizeci şi cinci de ani – sănătate din plin. Zi de cardio în fiecare luni, miercuri şi vineri, de înot lacustru în fiecare joi şi bodybuilding în natură toată săptămâna. Faţă arsă de soare, dar netedă de ziceai ce-i asta, piept lat, braţe vajnice. Mânca doar carne pe care el însuşi o vânase – mistreţi şi căprioare din Pădurea Vărăşti. Pădurarul Cocoş îi era prieten bun.
Gheorghe avea ochi ce-ţi păreau mereu închişi – da’ foarte bine te vedeau – nas lung, drept şi ascuţit, cum îi trebuie unui om cu principii. Nimeni nu-l văzuse vreodată să fie nervos. Înţelegea pe oricine, accepta defecte, primea cu bucurie diferenţele. Se obişnuise încă din armată să lupte cu toată tăria în fiecare moment al vieţii sale. Avea acasă soţie cu cinci ani mai tânără, grasă şi frumuşică – nu-i putu insufla şi ei dragostea pentru sport, însă ce-i trebuia femeii muşchi, până la urmă? Doar bărbaţii tre’ şi poa’ să aibă control total asupra trupului şi minţii. Pe fiecare din cele două fecioare ale sale o făcu gospodină, la casa şi bărbatul ei, până-n două-şi-cinci de ani. Mai poţi să zici ceva?
Gheorghe se învăţase să-şi păstreze gândurile în minte pentru a le da glas la timpul potrivit, pentru oamenii potriviţi. Numai că ei nu prea se arătau. Ce să vorbească el cu Aneta, la urma urmei? Nici nu-l asculta, nici n-ar fi înţeles dacă ar fi făcut-o. N-are cum să priceapă ea neprihănia lui. De la naşterea fetei cele mici, Gheorghe se păstrase cast, pentru că aşa îi ceruse raţiunea. În noaptea aceea însă, raţiunea nu asculta de el şi nici el de ea. Ceva îl măcina, îl înghiontea pe Gicuţu al nostru – cum îi spunea Aneta. Nu-i păsa lui de bălăria nenorocită pe care trebuia s-o ocrotească. Ar fi înţeles adoraţia, dacă ar fi fost vorba de o orhidee rară, un trandafir albastru, însă privind pentru a nu ştiu câta oară ecranul din mijloc, în care se înscria o tulpiniţă, cu câteva frunze subţiri, cu un singur cornuleţ verzui, lunguieţ, îndreptat în jos către vârf, răsărindu-i din nod, Gheorghe nu se minuna, ci mai degrabă simţea că-l strâng pantalonii. Ce însemna şi la ce ducea asta? De când intrase în tură îşi semnalase prezenţa acelei jene din timpul mersului. La fel de intens, şi probabil înrudit cu aceasta, era şi imboldul chinuitor de a vorbi. Îl lovi pe Gicuţu ca o bâtă în spatele capului, una veche, lemn putred, de pe vremea lui Babe Ruth. Voia să spună ceva, orice, să pălăvregească în continuu, despre el, despre alţii, lucruri cu sau fără sens, bârfe, să recite poezii, să cânte maneaua pe care Aneta o pusese întruna de dimineaţă. Tremura Gică în acea tonetă, se temea imaginându-se ieşind de acolo, ţipând ca un bezmetic în faţa camerelor şi lepădându-se de pantaloni şi chilot. Dacă ar fi ajuns măcar până la aparatele de fitness să facă nişte tracţiuni – asta îl liniştea mai mereu. Şi bălăria cu sulă? Toată viaţa fusese paznic de nădejde şi niciodată nu-şi părăsise postul. E o chestiune de principiu. Da’ Doamne, ce-I mai vâjâia nodul din gâtlej. Ce-l mai apăsau raiaţii negri şi strâmţi! Doar umpicuţ, să ia şi el puţin aer. Cine s-ar fi supărat? Unii chiar îl admonestau, în glumă, zicând că era prea serios la serviciu. Doi paşi, primul pe podea, fibră de sticlă zdravănă, al doilea pe pământul bătătorit, aproape izbăvitor. Atât de bine îi era în mişcare, inspirând aerul de baltă. Îl ducea către copilării pierdute, zile de pescuit, de Sfânta Mărie, despuiat în apa gheaţă înotând după cruce. Sări gardul scund, verzui şi găsi malul înverzit al lacului. Ce răcoare! Parcă-i elibera toate canalele, lăsa îngrămădelile să treacă. De cum a ridicat ochii, privirile i s-au oprit pe containerul mic, din mijloc de lac, de sub lumini atât de difuze, calde, că ai fi zis că se încadrau perfect în peisaj. Un freamăt. Ce s-auzea? Vânt, adiere-n spate. Ce-ai Gheorghe? Înnebuneşti? Întoarce capul! Nimeni pe scară. În bezna dintre reflectoare şi stâlpi, un singur punct îngust şi întunecat, sub chiparosul de baltă, ce găsea el acolo? Ca o pată pe sticlă, pe hârtia unei poze, nelămurit, să fi fost vedenie? Grămadă amorfă de pene, tufiş lunguieţ, de un negru estompat. Plantă să fi fost? Îşi frecă ochii. Bă, îi doar un băiat. Un tânăr, îi apărea acum clar. Privea nemişcat către lac.
Întâlnire
– Nepoate, aşa târziu? Nu se întoarse. Gheorghe se apropie încet şi-l atinse pe umăr. Nepoate… Îl strânse uşor, mişcându-l. De-abia atunci reuşi. Băiatul se aruncă buimăcit în lături, făcu ochi mari, ateriză într-un picior pe marginile malului, se bălăngăni. Pleosc. Căzu în apă într-un sunet reavăn. Acesta se prelungi, în timp ce el apuca cu braţele aerul, gemea şi dădea din picioare. Ai fi zis că se bălăcea. Gheorghe îl apucă de mâna lunecoasă şi-l trase numaidecât afară. Tânărul căzu pe iarbă, sprijindu-se în mâini. Ud leoarcă era.
– Ce-ai băiete? Doar nu te înecai într-un metru de apă. Dar nu-i putea răspunde căci nu se mai oprea din tuşit. Gică îl bătu fără succes de câteva ori pe spate, îl luă de braţ, îl trecu peste gard şi îl aşeză pe băncuţă. Scăpă până la urmă băiatul de apa înghiţită şi rămase tăcut. Paznicul îi aduse un prosop cu care să-şi şteargă umezeala. Putu să-l vadă atunci mai bine, faţa netedă, palidă, părul castaniu, lung, proaspăt frecat, zburlit, acoperindu-i fruntea. Dar ce-avea de era aşa de gros îmbrăcat? Purta o jachetă de iarnă, neagră şi pantaloni lungi de aceeaşi culoare. Paznicului îi atrase atenţia insigna micuţă din partea stângă a pieptului. Îşi apropie ochii. O mână purpurie, cu degete răsfirate, înscrisă într-un triunghi. Asta purtau ei la facultate?
– Eşti student băiete? La vârsta ta, aşa vlăjgan, nu poţi să înoţi? Mai mare ruşinea.
Încă nu i se domolise imboldul de a vorbi, după cum constată. Nici învârtoşeala acelei seri, de altfel. Tânărul nu glăsuia. Îl măsura încă o dată cu privirea. Ce slăbătură. Băiatul tremura-n tot trupul, nu-şi lua ochii de la Lacul Circului. Paznicul însă dorea să pălăvrăgească încontinuu şi asta îl ruşina. Încerca deci să-şi înăbuşe pornirea. Dar strădania asta chinuitoare întărea şi mai mult celălalt supliciu. Gheorghe se fâţâia pe băncuţă, încrucişând picioarele, neştiind ce aştepta el acolo. De ce nu se ducea înapoi la postul tău ori către aparatele de gimnastică?. Nodul gâtlejului voia să scape dar jena nu-l lăsa. Cum să se teamă el în faţa mucosului ăluia sfirijit cu beţe în loc de braţe?
– Auzi, băiete, vreau să te-ntreb ceva. Nu mai putea, trebuia s-o lase afară să scape. Voi ăştia tineri aveţi probleme în d-alea – d-alea ?
– Ce, ce probleme? Tânărul încă respira greu. Se uită la Gheorghe cu aceeaşi uimire bănuitoare.
– Păi ştii tu, d-alea. Paznicul zâmbi mai întâi şi-apoi începu să râdă încet. Îl bătu pe umăr. Gheorghe chiar n-avea habar de ce-i acaparase trupul. Măcar era cu puţin mai eliberat. Tremura şi el acum, dar nu din cauza vântului ori a mânecilor ude. Ui… Uite, ştii tu. Am şi eu o nevastă. N-am mai dovedit-o de mult timp – strânse mâna stângă într-un pumn, bătu în palma dreaptă întinsă. Vreau să-mi zici şi mie cum faceţi voi ăştia tinerii. Transpirase din cap până-n picioare. Mai scrută încă o dată lacul . Apoi îşi apucă ţeasta cu ambele mâini şi oftă prelung.
– Înţeleg, domnule, se-ntâmplă, spuse domol. Ce voce subţirică. Mai că l-ai confunda cu o fetişcană. Dar auzi, matale sigur eşti bărbat? continuă mai cu încredere.
Ce zice căcatul ăsta cu ochi?
– Băi derbedeule. Sunt mai bărbat ca voi ăştia toţi. Nu mi-am ţinut gura şi-acum mă ia la mişto.Aşa-ţi trebuie, Ghiţă!
– Eu nu prea cred, spuse rânjind.
Rac erau obrajii lui Gheorghe. Ce să facă el atunci? Să accepte batjocura? Dar el avea şi baston şi autoritate. Plus că nu mai oferise de mult timp o corecţie cuiva.
– Pune ceva carne pe braţele alea şi după aia întărâtă-mă. Că acuma…
Gardianul vorbea încet şi calm. Îşi recâştigase numaidecât siguranţa-n cuvinte. Doar el era bărbatul acolo. Cu acea siguranţă nou obţinută, strânse pumnul şi, foarte rapid, cât să pară pe camere că zdrobea un ţânţar, îl lovi pe tânăr sub ureche.
Acesta se clătină uşor. Nu ripostă, ci rămase cu faţa spre clădirea circului. Îşi trase fermoarul jachetei, o aruncă în lături, se ridică de pe băncuţă, făcu la fel cu pantalonii.
Jaf
– Ce mama mă-sii! Un’ s-a dus?
Greşeala lui Gicuţu: clipise. În caz cotrar, l-ar fi văzut pe băiat estompându-se împreună cu hainele lepădate şi şi-ar fi făcut cruce. Aşa încă îl căuta pe după tufişuri şi chiparoşi, cu o furie oarbă înlocuind treptat celor două porniri suverane ale serii lui.
Tânărul rămase într-un costum mulat, negru, lucios, ce-i acoperea tot trupul până la gât.Chiar înainte ca Gheorghe să se scoale şi să lovească orbeşte aerul cu bastonul, el ţâşnise din loc, peste gard şi înapoi în Lacul Circului.
Tulpinile nuferilor, lumina reflectoarelor şi sunetul alarmelor proaspăt pornite nu-l putură opri pe băiat. Atât de repede săgeta apa că imediat se văzu ajuns la container. Cu grijă îl dădu la o parte, îşi ţinu respiraţia, intră sub apă şi, ajutat de-o lopeţică şi-o lanternă, dezgropă faimoasa obligeană. Ţinându-se cu o mână de un dâmb, cu cealaltă rupse frunzele bălăriei şi păstră doar tulpina, pe care o vârî sub costum, lipită de piept. Cu aceeaşi eficacitate, înotă înapoi la mal, îşi trase sufletul câteva secunde şi începu să alerge către clădirea circului, aflată în beznă totală, pe aleea ce traversa păşunea câinilor. Zgomotul în crescendo al elicopterelor nici măcar nu-l putea auzi. De vină erau ritmul paşilor, răsuflările puternice şi gâdiliciul din dreptul inimii.
Exact când se opri în faţa clădirii circulare, cu acoperiş în valuri şi văzu bicicleta prăbuşită pe peluza din faţa ei, fu orbit de lumină intensă. Şi doar atunci îi ajunse la urechi sunetul asurzitor. Tututututu.
Se întoarse spre lac şi privi, mijind ochii, rânjind, la aparatele zburătoare.
– Mâinile sus! strigau atâtea voci grave.
Ascultă comenzilor şi ridică mâinile. Degetele celei drepte ţineau strâns tulpiniţa, din care se năştea, prea ostentativ, cornuleţul de un violet intens, ţuguindu-se spre vârful bolţit, ce păstra urmele discrete ale unei proaspete muşcături.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com