Don Juan de la scară

Cobor din autobuz și cu pași înceți mă îndrept spre casă.

Recapitulez în gînd evenimentele din timpul zilei și intrînd în bloc îmi dispare într-o secundă și puțina bună dispoziție pe care o mai aveam.

Cred despre mine că sînt destul de tolerantă față de oameni în general dar ce e prea mult e prea mult!

Ca în fiecare seară, direct în fața liftului între calorifer și peretele din colț, stau iar cei doi înghesuiți.

Am înțelegere pentru tinerii îndrăgostiți, chiar mă dau în vînt după filme romantice dar sînt din ce în ce mai convinsă că cei de lîngă calorifer nu au nimic comun cu romanțe de genul acesta. Spectacolul este penibil, mereu aceleași scene numai personajele masculine se schimbă des.

Nu știu ce gusturi are vecina mea de la etajul cinci, cred însă că nici ea nu știe ce vrea și ce caută și al doilea, că nu se jenează nicicum să apară la fiecare două zile cu alt tip și că tot blocul este informat despre escapadele ei „amoroase”.
Poți intra în bloc la orice oră, ei întotdeauna sunt acolo giugiulindu-se, nu contează că intră vreo bunică sau vreun copil, ei se înghesuie mai departe în perete ca acasă pe canapea.
Dar de cîteva zile tipul nu s-a mai schimbat și asta mă punea pe gînduri.

Îi pusesem pe numere dîndu-le la fiecare note iar acum băteam pasul pe loc așteptînd să-mi completez colecția. La fel și astăzi, sigur că nu te poți uita direct la ei, totul este destul de jenant mai ales că liftul vine ca un melc și în timpul acesta trebuie să te faci că plouă.

A doua zi eram iar în drum spre casă într-un autobuz înțesat, în care mirosurile își dăduseră întîlnire pe sub brațele ridicate și atîrnate de bară. În fața mea se proțăpise o tipă cu un păr tapat ca un cuib de vultur și cu unghiile atît de lungi că fantezia mea o luase razna închipuindu-mi toate mizeriile posibile pe sub ele. Simțeam că încep deja să mă enervez cu gîndul la lift și mă deranja tot ce se afla în jurul meu.
La o cotitură șoferul își calculase greșit viteza, noi răsturnîndu-ne unii peste alții și rotind disperați brațele prin aer ca niște gîndaci colorați. Tipa din fața mea care își pierduse total echilibrul, se avîntase spre geamul ușii încercînd din zbor o frînă disperată și aterizînd în final cu degetele pe geam. Contactul neașteptat cu fereastra îi întoarse toate unghiile pe dos. Stomacul meu făcuse și el un salt și în același timp simțeam cum mi se încrețea pielea…am început-o bine îmi spuneam făurind gînduri morbide..

Exact în același moment un glăscior începuse să-mi susure la ureche:

-Noi ne cunoaștem!

M-am întors sîcîită să văd stăpînul glasului insinuos pe cînd dinții îmi scîrțîiau în gură.
În stînga mea se afla un tip care-mi venea cam pînă la nas, o raritate la înălțimea mea de un metru cincizeci și șase oricine trecîndu-mi cu ușurință peste cap!
Mă uitam lung la el scormonind în memorie toate cunoștințele dar de el nu dădeam!

-Pardon?! de unde ne cunoaștem? – l-am întrebat vădit enervată, ăsta-mi mai trebuia în ziua aceea.

-Sînt prietenul lui Geli!..

ăăhhh? – mă uitam mai departe lung așteptînd o lămurire.

El zîmbea plin de sine aruncîndu-mi o privire ca și cum în acel moment aveam să-i cad în brațe, copleșită de o dragoste subită provocată de apariția lui cuceritoare.

-Păi Angelica, de la etajul cinci, vecina ta, spuse vădit nepăsător numărînd parcă plictisit una din victimile de pe lista lui de Don Juan.
De abia atunci îmi căzuse fisa amintindu-mi vag de apariția lui la scară dar micimea nu-mi sărise în ochi. Poate din cauza îmbrățișării lor stîlciți în colțul dintre perete și calorifer.

-Pe mine mă cheamă Bombonel!

– Bom-ce?! mă uitam la el năucă..
-De fapt mă cheamă Viorel, dar fetele m-au poreclit Bombonel!

Din lac în puț! mai că-mi scapase din gură, dar nu m-am putut abține întrebîndu-l totuși răutăcioasă;

-Şi cum e așa, în rolul de…lolly?

El rînjea mai departe plin de sine privindu-mă de parcă îmi trebuia ceva dulce.
Evident că nu a înțelesese aluzia, astfel pomenindu-mă cum îi număram perișorii rari din creștetul capului așezați cu măiestrie unii lîngă alții de un pedant nebun spunîndu-mi că poate e coafez. Cert este că frizerii în general au fumuri de-astea!
Scuză-mă i-am spus încercînd să fiu cît mai politicoasă, aș vrea să înaintez puțin, la stația următoare trebuie să cobor.

Dă-te la o parte gîlmă, îi spuneam în sinea mea, îți mai lipsesc doar niște pene înfoiatule!

– Păi avem același drum și eu cobor la stația următoare, mai spuse păunul înghesuindu-se în mine.
Hait! asta-mi mai trebuia, să mă plimb cu un pigmeu!
Nu că aș avea ceva împotriva bărbaților scunzi, dar am observat că ei încearcă organic să-și egaleze deficitul prin îngînfare și fudulie.
Vrînd,nevrînd am coborît cu Bombonică după mine și făceam pașii cît mai mari în speranța ca Bombonelul cu piciorușele lui scurte să mă piardă.

Dar ți-ai găsit! Făcînd pași mărunți și gîfîind pe lîngă mine îmi propuse o întîlnire în oraș în profida faptului că el era deja cu „GELI „ întărind în felul acesta teoria mea despre mărunței.
Ca să evit o izbucnire nepoliticoasă din partea mea, i-am răspuns doar din vîrful buzelor că nu mă interesează întorcîndu-mă pe călcîie în direcția opusă sub pretextul că uitasem ceva de cumpărat.

El rămăsese dezumflat în mijlocul străzii strigînd după mine că am să regret iar cînd îmi voi da seama ce am pierdut nu va mai vrea el!

Mai că era să dau în plîns de atîta generozitate!
Mi-am înfundat pumnii în buzunarele jachetei strivind între degete o bomboană nevinovată uitată acolo de ceva timp și care s-a răzbunat pe mine lipindu-mi degetele.
Cu vremea se pare că și Geli s-a săturat de dulciuri, l-a înlocuit pe Bombonel cu un tip cu părul lung cu care se înghesuie în fiecare seară în calorifer, el scuturîndu-și afectat coama de fiecare dată cînd cineva intră în bloc.

Cel puțin îmi pot completa mai departe lista.
Am renunțat să mai aștept la lift și mă strecor neauzită pe scări – pe ușa liftului am lipit o hîrtie șifonată de bomboană care am găsit-o în cutia de scrisori.

Pe ea, într-un colț era scris un număr de telefon, iar dedesubt se lăfăia în litere roșii numele BOMBONEL !

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.