Ajutor din spaţiul cosmic

Era în plină toamnă, pe la mijlocul lunii octombrie. Afară se înnoptase deja, fiindcă ziua scăzuse simţitor, cedând teren „rivalei” sale, noaptea.

Întregul oraş Craiova, cuprins de linişte şi nemişcare, părea în totalitate amorţit. Oamenii dormeau la acea oră, rareori câte o lumină rătăcită licărind la vreo fereastră.

Amelia adormise şi ea de câtva timp, un somn uşor cuprinzând-o încetul cu încetul; împotriva dorinţei ei, nu reuşise să-şi ţină ochii deschişi. După o zi plină de activitate, oboseala îşi spunea cuvântul şi o răpusese; căzuse istovită în pat, adormind cu televizorul aprins, fără a mai şti la ce se uitase, de fapt. Oricum, se culcase ultima, cu mult în urma părinţilor ei.

Iată însă că după câteva ore de somn liniştit, când tocmai era în toiul unui vis antrenant, care-i captivase, deşi inconştient, în întregime atenţia, se trezi, din cauza emisiunii zgomotoase care tocmai începea la acea oră târzie la televizor; uitase sonorul dat aproape la maxim, dar până la acea oră, pe post se difuzaseră doar melodii lente, ce păreau menite să-i adâncească somnul.

Uşor iritată, pipăi în jur, căutând telecomanda, iar de cum puse mâna pe ea, apăsă rapid butonul de oprire, înainte ca părinţii ei să se trezească şi să-i strige morocănoşi, din camera alăturată, să oprească odată televizorul ăla afurisit!

Vru să adoarmă la loc, dar îi era cu neputinţă. Câteva clipe se strădui să-şi amintească despre ce visa înainte de a se fi trezit, însă nu reuşea deloc acest lucru. Din această cauză, păru a se enerva şi mai mult decât până-n acel moment, deci, era imposibil să adoarmă la loc liniştită. Totuşi, trebuia să se odihnească, doar era nevoită să se trezească devreme ziua următoare, pentru a nu întârzia de la şcoală; avea cursuri numai dimineaţa; şapte ore destul de dificile, iar dimineaţa nu era prea departe.

Pentru a-şi limpezi cât de cât gândurile, luă un halat mai gros peste pijamaua cu care era îmbrăcată, se încălţă cu papuci de casă, deschise uşa spre balcon şi ieşi afară, la o gură de aer curat, atât de curat cât putea fi în mijlocul oraşului. Apartamentul ei era situat la etajul doi şi norocul ei că adormise în sufragerie; din dormitor n-avea acces la balcon.

Era o noapte senină, nu foarte friguroasă pentru acea perioadă a anului, cu un cer plin de stele şi lipsit de prezenţa satelitului natural, Luna; probabil, ori apusese deja, ori nici nu răsărise încă.

Amy privi îngândurată spre cerul înstelat; întotdeauna o fascinaseră stelele, deşi erau mereu aceleaşi punctuleţe mici, gălbui, iar datorită luminilor din oraş, chiar palide; de abia se zăreau. Totuşi, peisajul nocturn era destul de plăcut privirii.

Fata îşi desfăcu părul negru, lung, din coada strânsă la spate şi-şi înfăşură mai bine halatul pe trup; nu era foarte frig, dar nici prea cald, iar cum ea tocmai ieşise de sub pătura călduroasă, începuse să tremure niţel.

Se plictisi de admirat cerul senin şi fiindcă tot nu reuşise să-şi amintească nimic din visul întrerupt, decise să se întoarcă în cameră şi să închidă uşa de la balcon; poate de data asta va reuşi totuşi să adoarmă.

Tocmai când să reintre în sufragerie, un sentiment straniu o reţinu locului şi o determină să se întoarcă pe balcon. Îşi îndreptă din nou ochii căprui în sus şi zări clar deasupra blocurilor vechi un disc frumos, uşor luminat, ce staţiona în acel loc. Fata nu se sperie deloc, dar îi venea greu să creadă că totul ar fi aievea. Totuşi, sigur se trezise, nu mai dormea şi în nici un caz nu asta visase înainte de a fi fost trezită de teleizorul uitat aprins.

„O.Z.N. …” se gândi ea, minunându-se, deloc temătoare; îşi continuă gândul: „Ce frumos e! Dacă s-ar putea, chiar aş vrea să ajung acolo, sus, în interior, să văd cu ochii mei totul; nu m-aş considera răpită…”

În clipa imediat următoare, un fascicul luminos, albicios, porni din dreptul discului către ea. Nici n-avu timp să-şi dea mai bine seama ce se petrecuse, de fapt, căci se trezi brusc la bord, de parcă ar fi fost teleportată, deşi nu simţise nimic în acest sens. Se afla într-o încăpere destul de spaţioasă, modernă, frumoasă şi era înconjurată de vreo câteva siluete umanoide înalte, subţirele, parcă transparente, cu capul mare şi ochii cenuşii oblici, ce priveau spre ea cu blândeţe.

Păru surprinsă şi pe moment nici nu-şi dădu seama cum să reacţioneze. Nu se lăsă însă cuprinsă de spaimă, deşi o senzaţie stranie, inexplicabilă, greu de definit, o încerca totuşi în acele momente.

Ar fi vrut să comunice cu acei extratereştri, dar cum să procedeze oare? Plină de curiozitate, privi spre ei. I-ar fi atins, însă păreau atât de fragili, încât se temea să nu cumva să-i spargă sau să le dăuneze în vreun mod nedorit, neplăcut.

„Poţi să ne atingi, dacă vrei. Nu suntem chiar atât de sensibili precum părem.” auzi Amy în minte o voce plăcută.

Îndemnul îi era adresat ei, dar de cine oare? Privi în jur. Nici unul dintre cei prezenţi nu schiţa vreun gest şi nici nu zărise pe vreunul mişcându-şi buzele, ca şi cum ar fi vorbit. Şi atunci?

Nedumerită, derutată, nu îndrăzni să atingă degetele lunguieţe şi subţirele ale unuia dintre indivizi, care se apropiase de ea, întinzându-i mâna.

– Ce… Ci… Cine sunteţi? rosti şoptit, plină de emoţie.

– Ar fi prea complicat să-ţi explicăm cine suntem şi de unde venim. E suficient să reţii că suntem extratereştrii, sosiţi de foarte departe; inimaginabil de departe, îi răspunse unul dintre ei, deşi Amy nu reuşea deloc să-şi dea seama care anume, pentru că nici unul nu schiţase vreun gest din care să reiese faptul că ar fi vorbit.

– Şi totuşi, ce doriţi? întrebă ea.

– Dacă te interesează şi vrei să afli, hai cu noi; te vom duce până pe planeta noastră şi-ţi vom explica totul.

– Bine, dar… Ce-ar spune părinţii mei?

– Nu vei lipsi foarte mult, îţi garantăm. Nici măcar nu-ţi vor sesiza lipsa.

– Ah… murmură Amy îngândurată; decise destul de repede: Fie! Hai!

– Nu vei regreta, o asigură unul dintre cei prezenţi în încăpere.

Nici nu termină bine respectivul de rostit aceste cuvinte, că discul ajunse în interiorul unei nave mari, de unde Pământul deja nu se mai zărea, deşi Amy nu simţise când pornise, când se oprise sau altceva asemănător. Capacul transparent al discului se ridică, iar extratereştrii coborâră; Amy le urmă exemplul, fără a şovăi.

– Aceasta este nava-mamă, cum ar veni spus, pe înţelesul tău. Discul care ne-a adus până aici e doar un fel de navetă, îi explică unul dintre extratereştrii.

– Încerc să înţeleg, deşi n-am perceput nici o mişcare, replică Amy.

– Bineînţeles, surâse abia perceptibil respectivul. Nici n-ai fi putut percepe; sistemul de deplasare e foarte avansat, peste puterea voastră de înţelegere. În curând vom ajunge şi pe planeta noastră.

– Să ajungem? se miră sincer Amy. Cum, adică? Păi, nici măcar n-am plecat nicăieri… N-am pornit încă!

– Ba, te asigur că ne-am îndepărtat foarte mult de planeta ta.

– Aşa să fie?! zise ea cu glas inocent, încă de copilaş, surâzând încurcată, a neştiinţă.

Dar spusele celuilalt se adeveriră în scurt timp. Nava se oprise, iar trapa deschisă o îndemna spre exterior. Nu îndrăzni însă să facă vreun pas spre ieşire, însă însoţitorii ei porniseră deja într-acolo.

– Hai! zise către ea unul dintre ei. Urmează-ne cu încredere! Nu vei păţi nimic!

Uşor temătoare, nu atât din cauza a ceea ce ar putea păţi, cât mai mult din cauza necunoscutului, porni totuşi spre ieşirea din navă.

Afară o întâmpină un peisaj fantastic, parcă ireal, greu de descris în cuvinte, desprins parcă dintr-un basm, însă unul foarte modern, dacă ne-am putea exprima astfel. Amy privea uluită în jur; totul era de o frumuseţe rară şi-n mod ciudat, locul semăna mult cu Terra.

– Parcă aş fi chiar acasă, zise Amy, nedumerită. Aşa arată planeta asta, la fel ca Terra?

– Nu, deloc. E foarte diferită de planeta ta, însă aşa o vezi tu. Pentru a nu-ţi fi dor de locurile natale, ţi-am oferit ocazia de a vedea totul ca acasă.

– Cum adică, să nu-mi fie dor? tresări ea. Dar aţi spus că mă veţi duce înapoi, acasă.

– Stai liniştită, te vom duce înapoi oricând doreşti, rosti interlocutorul ei. Nu te-am răpit.

– Ah… murmură ea şi se aşeză pe o bancă din apropiere, lângă ea aşezându-se doi dintre cei ce o însoţiseră; îi privi întrebător şi zise: Şi încă n-am înţeles de ce m-aţi adus totuşi aici. Aştept explicaţii!

– Bine, îţi vom spune. Pentru a nu întârzia prea mult cu introduceri inutile, vom fi cât se va putea de direcţi. Ascultă-ne, deci, cu luare-aminte şi sper că ne vei înţelege, rosti unul dintre cei doi.

– Păi, eu ascult, zise ea, vrând să pară convingătoare.

– În curând, pe planeta voastră va avea loc un război distructiv, de talie mondială, care va conduce la dispariţia voastră, a oamenilor, ca specie, zise pe neaşteptate celălalt.

– De unde ştiţi că se va întâmpla aşa ceva? Pare absurd!

– Nu-i deloc absurd! se împotrivi extraterestrul. Ştim sigur că aşa va fi. E inevitabil.

– De ce nu încercaţi să-l opriţi? întrebă ea.

– N-avem dreptul să ne amestecăm în acţiunile oamenilor, zise celălalt.

– Nici dacă acestea ar fi în defavoarea lor?

– Nu! Indiferent despre ce ar fi vorba, ne este strict interzis să ne amestecăm în acţiunile umane.

– Păi şi tot nu înţeleg nimic! Ce rol am eu în toată chestia asta? Doar n-o să susţineţi că din cauza mea s-ar produce acel război şi că aducându-mă aici, veţi împiedica pornirea lui.

– În nici un caz. Noi doar încercăm să salvăm câţiva oameni de pe Terra, aducându-i aici, unde să fie în siguranţă, pentru ca specia voastră să nu dispară definitiv. Când planeta voastră va fi din nou locuibilă, vă vom transporta înapoi, fără nici un risc, pentru a o repopula. Cu alte cuvinte, îţi propunem să locuieşti aici o perioadă, în deplină siguranţă; nici nu vei simţi că nu te-ai afla pe Terra.

– Păi… Şi părinţii mei?

– Le poţi spune şi lor tot ce-ai văzut şi-ai auzit şi-n plus, le poţi chiar propune să vină şi ei aici, cu tine; dacă sunt de acord, îi vom lua şi pe ei. Dacă nu, n-avem ce face; nu-i putem aduce aici cu forţa, împotriva voinţei lor, cum, de altfel, nici pe tine nu te putem lua cu forţa, dacă nu vrei. Va trebui să te gândeşti bine şi să ne comunici decizia ta.

– Ah, cam dificil… zise ea îngândurată.

– Ne dăm seama că e o hotărâre greu de luat, mai ales pentru tine, însă noi ne-am făcut doar datoria.

– Încerc să pricep. Totuşi, de ce m-aţi salva doar pe mine? Sunt încă doar un copil! Nu-i nimic special la mine; nu sunt vreo personalitate, ba chiar încă sunt elevă.

– Nu-i vorba doar de tine. Le-am propus şi altora acelaşi lucru, mai multor oameni de pe Terra, de vârste diferite şi din ţări diferite. Îi vom aduce aici doar pe cei care vor fi de acord cu propunerea noastră. Însă, în general, ne-am orientat spre persoane tinere, cu sufletul curat, cu conştiinţa împăcată, dispuse să accepte prezenţa şi ajutorul nostru.

– Şi eu sunt o asemenea persoană? se miră ea.

– Cu siguranţă, da! întări unul dintre cei doi.

– Ciudat; habar n-aveam… şopti ea. Dar acum aş vrea să mergem înapoi, acasă. N-am stat oare deja prea mult?

– Nici o grijă, părinţii tăi nu s-au trezit încă, deci, nu ţi-au sesizat lipsa. De altfel, n-ai lipsit decât vreo câteva secunde, afirmă extraterestrul.

– Cum, adică? întrebă ea uimită.

– Iar când vei fi înapoi, se va încheia exact un minut.

– Nu se poate! se împotrivi Amy. Am stat mai mult aici.

– Desigur, aproape o oră. Dar în timp ce aici trece o oră, pe planeta ta trece doar un minut.

– Hmm; ce ciudat! Deci, dacă o să stau aici o zi întreagă, pentru cei de acasă ar trece doar vreo 24 de minute? calculă ea rapid, cerând o confirmare.

– Exact! o aprobă extraterestrul.

– Păi, ar însemna să rămân aici zeci de ani sau chiar sute, până ar trece definitiv efectele războiului despre care aţi amintit, dar care nici măcar n-a avut loc până acum, ceea ce ar fi imposibil. N-aş putea trăi atât; probabil aş îmbătrâni şi aş muri, presupuse ea.

– Nu s-ar întâmpla aşa ceva, o contrazise extraterestrul. Trecerea timpului nu-i chiar aşa cum o percepi tu, dar e prea dificil să-ţi explicăm ce s-ar petrece. Îţi putem spune doar că, deşi vei rămâne un timp îndelungat aici, în momentul întoarcerii pe planeta ta vei arăta exact la fel ca acum şi vei avea aproximativ aceeaşi vârstă, deşi acolo vor fi trecut mulţi, foarte mulţi ani. Din momentul în care te vei afla din nou pe planeta ta, îţi vei putea continua viaţa, aşa cum consideraţi voi a fi normal, iar timpul va trece respectând din nou metodele voastre de măsurare.

– Ah, voi avea aceeaşi vârstă când voi ajunge înapoi, acolo, acasă, surâse ea ştrengăreşte. Ce bine!

– În plus, cât timp vei sta aici, pe planeta noastră, nu te vei îmbolnăvi deloc, niciodată, pentru că aici nu există boli.

– Şi mai bine! Chiar n-aveam chef de vreo gripă, pneumonie sau altceva. Nu-i deloc interesant să fii bolnav. Dar ce-aş putea face eu atâta timp aici? V-am spus doar că încă sunt elevă. Nu mă pricep la nimic.

– Nu va trebui să faci nimic. E suficient să fi mereu tu însăţi, să nu-ţi schimbi comportamentul şi mentalitatea.

– Da, dar eu n-am bani la mine şi nici nu ştiu cum i-aş putea câştiga.

– Nici nu vei avea nevoie de aşa ceva aici.

– Zău?! Dar cum aş putea supravieţui? Cum mi-aş putea asigura existenţa?

– Îţi garantăm că nu vei duce lipsă de nimic din ceea ce-ţi este necesar. Îţi vom asigura mereu hrană, apă, îmbrăcăminte, încălţăminte, tot ce-ţi vei dori.

– Fără a-mi cere nimic în schimb?

– Fără. Nu urmărim nici un interes personal prin această acţiune; vrem doar să salvăm specia voastră de la o pierire sigură. Nu ne cere alte detalii, pentru că ne temem că nu ţi le-am putea oferi. Nici nu ne este permis.

– Deci, nu m-aţi putea lămuri?

– Nu în totalitate!

– Bine, acum să mergem acasă! Nu vreau să se îngrijoreze părinţii mei.

– Nici n-ar avea cum; încă dorm, ambii. Dacă vrei, îi poţi chiar vedea, de aici.

– Nu! refuză ea. Mai bine să ne întoarcem acum.

– Cum vrei! Nu uita să vorbeşti cu părinţii tăi. Vom reveni noaptea următoare, pe la aceeaşi oră, în acelaşi mod şi aşteptăm decizia ta.

– Bine. Mă voi gândi la tot ceea ce mi-aţi spus şi voi încerca să iau o decizie, zise Amy, apoi, însoţită de cei doi, urcă din nou în nava care o adusese în acest loc.

Nici nu simţi când sau cum pornise, însă în curând se afla în apropierea Terrei. Nava cea mare se oprise, aşa că Amy se urcă în discul zburător, împreună cu cei doi însoţitori ai ei. Naveta se opri deasupra blocurilor, iar fasciculul luminos o „aduse” în balcon, de unde o luase. Făcu un semn cu mâna spre disc, cu semnificaţia de „la revedere”, iar acesta dispăru brusc, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată.

Amelia reveni năucită în sufragerie. Intrând în cameră, privi spre ceas; într-adevăr, incredibil, nu trecuse decât un singur minut de când plecase şi până acum, la întoarcere. Oare totul era real sau i se părea ei numai?

Închise uşa de la balcon, îşi dădu jos halatul şi se întinse în pat, acoperindu-se cu pătura. Adormi repede, fără prea mare greutate. Dimineaţa însă nu se mai duse la şcoală, deşi n-avea de obicei să lipsească de la ore, iar în acea zi avea o lucrare importantă. Dar rămase acasă, motivând că nu se simţea prea bine.

După-amiaza, când părinţii se întoarseră de la serviciu, le povesti tot ce se întâmplase în cursul nopţii. Cei doi nu prea erau dispuşi să-şi creadă fiica, susţinând că fie i se păruse, fie visase doar. Amy încercă în toate felurile să-i convingă. În cele din urmă, le spuse să se trezească noaptea, pe la ora 02.30, să iasă afară pe balcon şi vor vedea cu ochii lor, poate astfel o vor crede. Părinţii ei nici n-o asigurară că vor proceda astfel, dar nici nu-i respinseră propunerea. În cele din urmă se retraseră în dormitor, la culcare, potrivind totuşi deşteptătorul să sune, să-i trezească la ora indicată de fiica lor.

Amy nu puse ceasul s-o trezească la o oră anume, fiind convinsă că se va trezi oricum, fără a avea nevoie de deşteptător. Şi nici nu greşise! Chiar se trezise la momentul potrivit, fără a fi avut nevoie de soneria unui deşteptător.

De data aceasta nu-şi mai luă un halat gros peste pijama şi nici papuci de casă în picioare. Se îmbrăcă în haine de oraş, cu blugi, bluză, adidaşi, geacă; de abia după aceea ieşi pe balcon, unde rămase în aşteptare.

Privi spre cer, dar acesta nu mai era deloc senin. Norii se adunaseră, picături reci începând să cadă, fără încetare.

„Oare vor mai veni sau nu?” se întrebă Amy în gând, tare îngrijorată, neştiind ce să creadă. Dar ea luase deja o hotărâre; era dispusă să accepte ajutorul oferit, propunerea părându-i-se mai mult decât doar tentantă sau incitantă.

În curând i se alăturară şi părinţii ei. După câteva minute, fiind siguri că nu va sosi nici un disc zburător, îi reproşară fetei că-i deranjase degeaba din somn, iar ziua următoare aveau un program încărcat la locurile de muncă. Însă tocmai când să se întoarcă în cameră, iată şi discul apărând ca de nicăieri, de dincolo de nori.

Amy făcu un semn cu mâna spre acesta, iar fasciculul luminos, albicios, o transportă, împreună cu părinţii ei, la bordul navetei.

Părinţii priviră uimiţi în jur, ciupindu-se reciproc, ca pentru a se convinge că totul ar fi aievea. Fiica lor nu mai era atât de uluită. Îşi salută prietenii, recunoscându-i; erau aceiaşi, cei ce veniseră şi-n seara precedentă. Le transmise decizia ei, iar extratereştrii se bucurară când o auziră. Părinţii ei păreau mai rezervaţi în a formula deja o hotărâre; era mult prea curând, ziceau ei, justificând că doreau mai întâi să vadă planeta.

Dorinţa le fu în curând îndeplinită, fiindcă nava ajunse repede la destinaţie. Coborând, părinţii Ameliei constatară că planeta chiar semăna izbitor cu Terra. Petrecură câteva ore aici, extratereştrii arătându-le apartamentul pe care aveau să-l ocupe dacă vor decide să rămână pe această planetă, măcar o perioadă, până ce viaţa pe Terra va fi din nou posibilă, fără pericole. După câteva ore (care pe Terra însemnau doar câteva minute), extratereştrii îi aduseră pe cei trei, la cererea acestora, înapoi, acasă, înţelegându-se să vină din nou noaptea următoare, în aceleaşi condiţii.

După-amiaza, când părinţii Ameliei se întoarseră de la serviciu, se sfătuiră cu fiica lor, iar în final, amândoi aleseră varianta acceptării propunerii extratereştrilor. Bucuroasă, Amelia îi îmbrăţişă, sărutându-i drăgăstos pe obraji.

Iată cum familia Soler dispăruse în mod inexplicabil în acea noapte de pe Terra, fără a lăsa vreun semn colegilor de şcoală sau serviciu, care-i căutară în zadar zilele următoare; cei trei erau de negăsit, fiind declaraţi dispăruţi.

Poliţia tocmai urma să înceapă o anchetă în cazul dispariţiei familiei Soler, însă orice căutare a celor trei încetă brusc în momentul în care, pe neaşteptate, se anunţase începerea unui mare război pe Terra, unul de talie mondială. Nimeni nu ştia precis cum, când, unde sau de ce începuse şi nici n-aveau să afle vreodată, întreaga suflare a Terrei pierind brusc, în doar câteva clipe.

Deci, extratereştrii avuseseră dreptate şi chiar îi salvaseră pe cei trei membrii ai familiei Soler; aceştia o luaseră şi pe Negruţa cu ei, pisicuţa familiei. Iar datorită ajutorului extratereştrilor, mulţi alţi oameni reuşiseră să scape teferi.

După un timp de vieţuire fără griji pe planeta adoptivă, Amy şi părinţii ei îşi exprimară dorinţa de a vedea din nou Terra; oricât de izbitoare ar fi fost asemănarea cu locurile cunoscute lor, celor trei tot le era dor de planeta lor natală. Extratereştrii nu-i refuzară, respectându-le dorinţa. Şi iată-i astfel urcând din nou în nava cea mare, apoi în naveta în formă de disc, care opri deasupra a ceea ce demult fusese oraşul Ameliei şi al părinţilor ei, Craiova. Cei trei priviră încurcaţi spre ceea ce li se înfăţişa înaintea ochilor.

– Ce-i asta?! se miră Amy. Asta-i Terra?

– Da. E ceea ce a mai rămas, în urma războiului despre care v-am vorbit; se pare că nu ne-am înşelat; chiar a avut loc, răspunse unul dintre extratereştrii.

– Parcă ar fi o imensă ruină, demult părăsită, lăsată în paragină, remarcă mama Ameliei.

– Câţi ani au trecut aici, pe Terra, de când am plecat noi? se interesă tatăl ei.

– Cam vreo 200 de ani, aprecie extraterestrul. Acum pericolul a trecut; pe suprafaţa planetei se poate trăi fără probleme. Vreţi să vă întoarceţi aici?

– Eu, una, nu! negă Amy. Asta nu-i Terra pe care o cunoşteam eu. Vreau s-o păstrez în amintire aşa cum era, frumoasă, animată, nu cum se prezintă acum, ca o ruină abandonată.

– Fiica noastră are dreptate, rosti domnul Soler.

– Şi eu sunt de aceeaşi părere, adăugă doamna Soler.

– În cazul ăsta, noi vă vom respecta dorinţa şi vă vom duce înapoi, pe planeta noastră, replică extraterestrul.

– Sigur! întări domnul Soler.

– Aşa-i mai bine, spuse doamna.

– Să plecăm chiar acum! îi îndemnă Amelia, justificând: Nu vreau să mai văd o asemenea imagine dezolantă…

Iar discul se întoarse în nava-mamă, care în curând se opri pe suprafaţa planetei unde vor locui în linişte şi siguranţă mult timp din acel moment încolo, datorită unui nesperat ajutor sosit din spaţiul cosmic, Amelia şi părinţii ei, adică membrii familiei Soler…

– Sfârşit –

Cornelia Georgescu