„The Luminaries” de Eleanor Catton

Cartea asta face toţi banii (dar eu am luat-o totuşi de la bibliotecă). Întinsă pe 828 de pagini, pe alocuri dense, dar şi cu foarte mult dialog, se subînţelege că nu este recomandabilă cititorului slab de înger, ca să zic aşa, adică celui care nu vrea să-şi disloce umărul – cum mi-a spus cineva despre cartea mea de doar 500 de pagini: “nu puteam să mă car prin metrou cu enormitatea aia!”

Sincer să fiu, am parcurs-o numai în confortul canapelei din sufragerie că dacă vreau să fac muşchi mă duc la sală :)

Cartea este al doilea roman al scriitoarei neo-zeelandeze  care, în paranteză fie spus, s-a născut şi a crescut pînă pe la şase ani în Canada, unde tatăl ei făcea pe atunci un doctorat. Eu mi-am imaginat că Luminaries înseamnă “luminatoare” (cum sînt, de exemplu, felinarele acelea rotunde, chinezeşti) dar se poate traduce şi prin “aştri”… şi e o traducere ce ar putea fi deasemenea în concordanţă cu subiectul cărţii, deoarece, după cum se poate descoperi chiar de la bun început, fiecare dintre cele douăsprezece persoane care întrunesc consiliul secret din cadrul primului capitol, corespunde unui semn zodiacal, şi există deci o asociere imediată cu constelaţiile şi poziţionarea aştrilor. Totuşi, eu îmi imaginez că Luminatoarele ar fi o mai bună traducere a titlului şi vă voi spune motivul imediat ce termin tot ce am de spus despre scriitoare.

Eleanor Catton deţine un master în “fine arts” de la Iowa Writer’s Workshop unde a fost şi profesor asociat iar cu Luminaries a stabilit şi un record: cel mai tînăr cîştigător al prestigiosul Man Booker Prize (în 2013, cînd avea 27 de ani).

Acţiunea cărţii se petrece la 1866 într-un orăşel-bastion, întemeiat de căutătorii de aur.

Este un loc unde oamenii nu se cunosc prea bine între ei, majoritatea fiind nou veniţi: există imigranţi englezi, chinezi sau australieni, foşti ocnaşi, prostituate, tineri dornici de înavuţire rapidă, dar şi un politician (în trecere) dornic să culeagă voturi, precum şi directorul şi unicul angajat al primului ziar comunitar –care, totuşi, nu este în relaţii bune cu şeriful, şi aşa mai departe. Printre multele personaje existente, cu vreo două excepţii, nu există relaţii de prietenie, “mersul” vieţii fiind dictat de interese strict personale (supravieţuire/înavuţire). Printre personajele există şi un aborigen, Te Rau Tauwhare, şi el invitat la întrunire. Este, de fapt, un detaliu puţin credibil, cînd ştim că în romaul Copiii căpitanului Grant, Jules Vernes descrie aborigenii australieni ca fiind de o urîţenie crasă, cu buze monstruoase, o prezenţă care “indică legătura clară dintre om şi maimuţă”. Bineînţeles, Jules Vernes este cel care prezintă corect percepţiile societăţii de atunci, în timp ce Eleanor Catton, cred eu, a adoptat ceva din corectitudinea/deschiderea lumii în care trăim.

Eleanor Catton are pentru prima oară ideea de a scrie o carte în stil victorian care să se desfăşoare într-un astfel de oraş neo-zeelandez în timpul unei excursii pe care o face la vîrstă de 14 ani împreună cu tatăl ei, într-o astfel de vale, cu vechi aşezăminte aurifere abandonate. Atunci vede pentru prima oară Hokitika, aşezarea în care se petrece acţiunea lui Luminaries.

Într-o noapte furtunoasă, tînărul scoţian Walter Moody debarcă deci în Hokitika, destul de traumatizat de un episod care tocmai se desfăşurase pe puntea ambarcaţiunii şi despre care nu ştim absolut nimic. Intră obosit în salonul unui hotel în care descoperă nu mai puţin de doisprezece oameni care par să fie cumva deranjaţi de apariţia lui Walter.

Şi într-adevăr, împreună cu el, cititorul va plonja imediat într-o intrigă complexă, plină de necunoscute şi de secrete care odată dezvăluite dau naştere altor secrete şi mai mari.

Cei doisprezece împărtăşesc un secret, o poveste comună care are ceva de-a face cu o prostituată ce pare că tocmai încercase să se sinucidă şi se află în recuperare (după o supradoză de opium), cu nişte lingouri de aur care dispăruseră odată cu proprietarul lor şi cu un beţivan găsit decedat în cabana lui, şi e descoperit chiar de politicianul ce vizita regiunea pentru a cîştiga popularitate cu ocazia alegerilor.

Cum spuneam mai devreme, personajele sînt foarte variate. Un predicator. Un proprietar de moteluri care are în grijă şi bordelul oraşului. Un miner chinez. Un alt chinez vînzător de opium. O ghicitoare. Un farmacist care importă mai multe droguri decît medicamente. Un căpitan de vas, fost ocnaş.

Fiecare dintre cei doisprezece cunoaşte un amănunt important, o părticică din marele secret – neştiută altuia. Moody devine cel care pune întrebările cap la cap şi încearcă să găsească răspunsuri. Tot el este cel care spune “Nu trebuie niciodată să iei adevărul spus de un altul că şi cum este adevărul adevărat.” Este o remarcă inteligentă (Moody urma să practice avocatura) ce pune oarecum în gardă cititorul: ce va afla din gura diverselor personaje va fi un adevăr trunchiat, parţial sau pot fi uneori chiar aşa zisele “white lies” (cum spune englezul), adică minciuni spuse pentru a nu răni sentimentele unei persoane sau pentru a nu deranja aparenţele.

Iată motivul pentru care susţineam că Luminatoarele mi se pare un titlu potrivit: deoarece versiunea fiecărui personaj aruncă o nouă lumină asupra misterului romanului, fiecare este în felul lui asemeni unui felinar care se aprinde, alăturîndu-se celorlalte felinare care deja luminează “scena”. În momentul cînd ultimul ungher va fi complet luminat, cortina poate fi coborîtă şi publicul poate aplauda. Pentru că, după părerea mea, sînt destule motive pentru a vorbi laudativ despre această carte.

Catton deţine controlul absolut asupra intrigii şi mînuieşte personajele cu dexteritatea unui maestru păpuşar, fără să se încurce în multele întorsături şi mini-intrigi: nu există culoare ale labirintului care să fi fost uitate, dialogul curge extraordinar de bine şi ai senzaţia că nici o replică nu este “în vînt” – totul e legat de aflarea misterului. Într-un fel, cartea poate fi privită şi ca o poveste poliţistă la care a fost adăugat ceva “istoric” şi foarte mult “social”, deci o poveste poliţistă unde s-a dat o deosebită atenţie cadrului.

Din punctul meu de vedere (al scriitorului) cartea are o singură hibă. Undeva spre final, descoperi că există cîteva relaţii puţintel cam “forţate”, şi asta pentru a închide cumva o intrigă deosebit de complicată. De exemplu, mi s-a părut cam ciudat ca proprietarea unui salon, diabolica Lydia Wells să fie “încurcată” cu trei dintre personajele principale practic în acelaşi timp şi să fie dorită şi respectată şi de alţii! Aceeaşi observaţie merge şi în cazul prostituatei Anna despre care nu aflăm mare lucru în primele 400 de pagini dar care spre final va deveni cheia romanului. Nu pot intra în amănunte deoarece nu vreau să fac dezvăluiri. …Asta în cazul în care se va găsi o editură românească dornică de o investiţie destul de riscantă (presupun că drepturile de traducere sînt mari la o carte premiată, apoi traducerea nu e tocmai uşoară iar 828 de pagini sînt ca şi cum ai avea în mînă vreo cinci “Sunt o babă comunistă” – ca să dau exemplu o carte bine-cunoscută).

Un lucru e cert: cartea este un deliciu şi oferă cititorului satisfacţia lecturării. Povestea e bună, dialogul excelent, susţinut de un extraordinar spirit de observaţie (atenţia la detalii!), umorul este şi el prezent în destule locuri, apoi calitatea de a nu divulga informaţia prea devreme, ci exact la momentul oportun, reluarea (cu mult talent) a poveştii – cumva mascat ca şi cum ar fi dintr-o altă perspectivă dar în fapt nişte reamintiri –, atît de necesare cititorului care fără aceste readuceri-aminte oferite la timpul potrivit ar fi iremediabil pierdut… în fine, un regal.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.