Dimineață devreme și toți ceilalți din jurul meu par fresh, până și cățeii purtați în lanț de figurile lungi, ușor zgribulite ale stăpânilor, dau fericiți din coadă și își au vârful urechilor cocoțat în sus. Troleibuzul mai are două minute până vine, după cum e afișat pe tabela electronică a graficelor mijloacelor de transport în comun ce își duc gabaritul încărcat cu marfa umană pe roțile monotone a fiecărei rute. Eu efectiv atârn pe aceste două picioare înălțate pe tocuri de cinci centimetri și ca și când nu îmi ajunge mă ridic câtva pe vârfurile înfipte acum ridicol de adânc în pantofi. Durerea e suportabilă și vrea să mă trezească. Măcar o parte din mine să aibă o reacție! Ok, sunt Eu! Bine, bine…m-am deșteptat!
Văd prin geamul aburit și sters de mâna mea proaspăt cremuită cu picături de la condens, prin gardul de fier forjat al spitalului Louis Țurcanu, fața lipită de zăbrele a unui copil de vreo șapte anișori. Mă îngheață imaginea și îmi pare că mașina asta nu se mai mișcă din loc, coada de la semafor a oprit taman geamul meu în locul acesta.
Copilul nu face nimic, doar stă. Are privirea fixată pe reclama de pe caroseria laterală și e blocat ca o icoană. Sticla geamului, un metru de șosea, bordura trotuarului și asfaltul șănțuit din el, apoi tot gardul acela barbar mă despart de la a-i putea zâmbi acelui puști. Trecătorii se grăbesc, claxoanele se agită și viața curge repede în timp ce eu și copilul stăm, separați, fiecare în propriul lui univers. Iar eu trișez de când l-am observat după gard. Chiar nimeni nu îl vede? Omul e atât de focusat pe a pune un pas înaintea celuilalt cât mai cu putere și determinare înspre bani (până la urmă!), încât e miop la mai mult de lungul nasului! Semaforul meu s-a făcut verde de încă vreo două ori și gâtul meu e întors îndărăt. În cușca aceasta de metal am senzația că sunt o furnică gigantică transportată laolaltă cu alte furnici gigantice care pleoscăie, se scarpină, vociferează fiecare în graiul propriu, mai tare, ascuțit sau șușotit, agățate cu membrele ba unele de altele, ba de accesoriile mobilierului din jur sau pur și simplu așezate pe scaunele-fotoliu limitate.
Se mai scurg câteva minute și mă simt de parcă le-am numărat. Unde e liniștea somnului fără vis? Nici nu a început ziua și îmi pare obositor doar să văd! Și văd mereu chipuri și încep să judec fără perdea!… Cafea! Se strigă automat în mintea mea, dar eu nu beau cafea! Hahaha, aș putea să îmi ies azi din tipar! Cei care mă cunosc, dacă mi-ar citi intenția mi-ar spune cu priviri restrictive să uit de chiar termenul de cafea! – Doar te face să gândești și mai mult și partea nasoală e că începi ca la alcool, să ne spui și nouă tot ce gândești! -Da, așa e, da! murmur în mine.
Ușile troleului se deschid, se face oprirea. Hopa, am ajuns, iarăși ratez stația! Mă arunc din scaun cu rucsacul într-un deget și parcă zbor direct din tocuri și mă frânez calculat pentru a nu avea ocazia să îmi luxez glezna și să ajung eu pacient pe masa colegilor mei. Începe ziua de lucru…
Dragut!
„încât e miop la mai mult de lungul nasului” ar fi mers reformulat.
„Și văd mereu chipuri și încep să judec fără perdea!… Cafea!”
Deci la voi asta inseamna fara perdea? .. cafea?
La barbati e un pic diferit :)
Mulțumesc pentru „drăguț!” . Ca răspuns doar voi zice că deturnași puțin înțelesul când eu încerc (doar încerc) să par mai serioasă :)
PS: ” încât e miop la o distanță ce de-abia trece de lungul nasului” …cred!
Despre ce cafeaua mea vorbiţi voi aici?! :) A, compoziţii literare.
„Încât nu vede dincolo de vârful pantofilor”, dacă mă lăsaţi să îmi spun şi eu părerea.
Altfel, nu e rău dar trebuie sa introduci un element de ficţiune prin care să te distanţezi de jurnal. Exemplu: brusc faţa copilului iți pare cunoscută. Sau brusc pe copil vine să-l ia tatăl, un tip pe care îl recunoşti, fusesei îndrăgostită de el în liceu dar te despărţisei urât când îl prinsesei că încerca să filmeze pe ascuns în timp ce făceaţi sex.
Aoleo, Grig, iarasi ne iei cu intrigile tale amoroase? Apari cam des de citeva zile, sper ca nu ti-ai pierdut serviciul :)
P.S. Pe de alta parte n-ai mai scris cam de mult, deci cred ca esti ok cu serviciul.
Vezi ca ai un că-câ de toata frumusetea aici: ”încă câtva” :D
Si o scapare aici: ”astfaltul ”
Dar asta mi-a placut mult: ”În cușca aceasta de metal am senzația că sunt o furnică gigantică transportată laolaltă cu alte furnici gigantice care pleoscăie, se scarpină, vociferează fiecare în graiul propriu, mai tare, ascuțit sau șușotit, agățate cu membrele ba unele de altele, ba de accesoriile mobilierului din jur sau pur și simplu așezate pe scaunele-fotoliu limitate.”
Simpatic (sa nu-l copiez pe Cornel, cu ”dragut”) si cu mesaj textuletul.
Ce m-a distrat schimbul de replici Grig-Cornel!
Ce a notat Damian mi-a plăcut și mie.
” Tot ce se afla la o mai mare distanță decât labele propriilor sale picioare, apărea încețoșat fără ajutorul ochelarilor. ” – aș fi zis eu într-o altă proză.
”Drăguț!”
Sunt prea bun şi de neînlocuit ca să-mi pierd serviciul. Din când în când mă cheamă directorul în birou să-mi propună mărire de salar, ca în povestea lui Damian :) Iau un curs on-line de pedagogie (ştiu că sună aberant) de-asta am mai puţin timp de scris.
Intrigile „mele” sunt cele mai căutate de public şi implicit de edituri.
Just wait and see!:)
Sursa mea de inspiratie uneori: Bernard Werber cu trilogia lui ” The Empire of the Ants”, ” The Day of the Ants” și ” The Revolution of the Ants”.