Pentru Ionel Țâzdel, zis și Țâzdea sau Țâțel (din păcate, unora li se împleticea limba chiar și fără să bea, atunci când pomeneau de el, iar alții pur și simplu nu se puteau abține să nu îi pocească numele în fel și chip, dorind fiecare să își etaleze veleitățile de comediant), deși o imensă, cenușie, densă plapumă de nori stătea grămadă peste sat, exact ca în poezia lui Coșbuc, eclipsând, cu desimea sa, un soare tomnatic de sfârșit de septembrie, al cărui orbitor glob de lumină rătăcea, orbește, așa cum rătăcește soarele în zilele ploioase, deși fusese nevoit să se încalțe cu cizmele (blestemând în gând fiecare băltoacă și moț de glod și primar șmenar ce băgase în buzunar fondurile europene în loc să pietruiască ulița sătească) și să își care pantofii cei mai buni – pe care nu îi mai încălțase de la nunta fie-sii, pe motiv că îl rodeau la călcâiul drept – într-o sacoșă roșie de plastic pe care o ținea cu hotărâre în pumnul stâng, de teamă ca nu cumva, la dezgroparea bruscă a labelor picioarelor din mâzga smârcoasă, dezechilibrându-se, să o scape în noroi, ziua aceea era una dintre cele mai… nu, era (își spuse), fără nicio îndoială, cea mai importantă zi din viața sa. Înaintând cu grijă, căci nu voia ca pantalonii săi cei mai buni – pe care nu îi mai purtase de la nunta fie-sii, pe motiv că nu avea unde să îi poarte – călcați cu atâta dragoste de către soție, să se înoroiască, făcându-l să arate ridicol înaintea celor mai de vază săteni (s-ar fi adunat în acea zi cu toții, așa cum o făceau mereu la astfel de ocazii, deci trebuia să se păzească ca de Satana de femeile guralive care, prin cine știe ce tuneluri subterane, purtau vorba de la un sat la celălalt astfel încât, după nici două zile, întreaga comună ar fi aflat de rușinea lui, iar apoi, în decurs de o săptămână – câteodată chiar și mai devreme – și comunele învecinate s-ar fi delectat cu aceleași noutăți), Ionel nu putu să nu își mai admire încă o dată (ultima, se gândi) intuiția nemaipomenită pe care o avusese cu un an înainte, atunci când, deși toți (inclusiv soția) îl contraziseseră cu înverșunare, continuase să o țină pe a lui, afirmând, primul în sat, că moș Tache Alafat, cel cu tumoarea la ficat, nu mai avea nici o scăpare – cu toate că le părea tuturor, inclusiv doctorilor din oraș, încă vioi, sănătos ca un taur – și că, în scurt timp, avea să treacă la cele veșnice, acolo unde, nu se știe din ce motiv, ceata îngerilor s-a așezat, acolo unde nu este nici durere nici întristare nici suspin, căci ele abundă în timpul vieții, îndeajuns îngreunându-ne existența lumească. Da, avea un ochi de fin observator (își spuse, pipăindu-și buzunarul drept al pantalonilor, acolo unde, într-un teanc siniliu-leonin, ducea în jur de treizeci și trei de Caragiali – tot ce reușise să adune în ultima jumătate de an, începând cu data la care și soția sa începuse să creadă, observându-i pasul gârbovit și privirea rătăcită, că moș Tache avea să se curețe, din greu făcând economii: vizitând mai rar dentistul și farmacia, cu toate că farmacista era o tânără foarte oacheșă (ce îi zâmbea mereu), încercând, pe cât posibil, să nu mai cumpere scofeturi (napolitane învelite în ciocolată, croissante, biscuiți, sărățele, icre, măsline negre, portocale, măsline verzi, banane, unt, suc de fructe, margarină, iaurturi, pâine neagră, fasole, pâine albă, cartofi) să-și rărească vizitele la barul din sat, acolo unde, o dată pe săptămână, îi venea rândul să-i cinstească pe toți, în sfârșit, cerând de la fie-sa, în două tranșe, câte zece milioane, pe care ea, sceptică, însă dornică să-și ajute părinții, i le dăruise (sau împrumutase?) fără să mai întrebe la ce îi foloseau. Faptul că teancul era alcătuit din treizeci și trei de bancnote, considerând scopul binecuvântat la care urmau să servească (cine oare, se întreba Țâzdel, se mai gândise să adune banii cu jumătate de an înainte ca Tache să dea colțul?) nu putea să fie decât unul norocos: Dumnezeu avea să îi ajute fie doar și pentru că încercase să facă în așa fel încât niciun Blaga sau, doamne ferește, vreun Eminescu să îi contamineze siniliii Caragiali.
Ajuns în fața bisericii (ah, ce frumos lucea acoperișul, mai ales pe timpul acela ploios – o pată orbitoare, desprinzându-se din fondul cenușiu, de parcă un nou soare ar fi strălucit sub plapuma de nori și ce mândru se simțea Țâzdea, căci și el contribuise la fondul pentru poleirea acoperișului cu aur, imaginându-și că i-ar fi putut cere preotului, în orice moment, două-trei țigle – dacă țigle se numeau acelea și nu altcum – că doar, până la urmă, erau și ale sale, din moment ce plătise pentru ele, iar dacă nu o făcuse până atunci – din turla cea mare din față și-ar fi luat câteva – era doar pentru că nu voia să rămână locul dezgolit, iar el să fie acuzat că din vina sa ploaia s-a abătut peste bietul Lulu, atunci când urcase în turlă să bată la toacă sau să sune la clopote), Țâzdea inspiră adânc, ca înaintea unei mari încercări (căci oare nu era aceea cea mai mare încercare a vieții sale?), se închină cu pioșenie, făcându-și cruce de trei ori înaintea pragului de la intrare, se încălță cu pantofii cei buni, lăsându-și cizmele în pridvor, pe celofanul întins acolo anumit, deja acoperit pe jumătate de alte cizme albastre, verzi și negre, toate purtând, vitejește, armura din pojghiță de glod și înaintă pe culoarul pardosit cu marmură albă, pașii săi răsunând ca cei ai unui elefant în liniștea desăvârșită a junglei lui Hristos. Erau acolo (în partea dreaptă a bisericii, rezervată bărbaților), formând deja un grup la fel de compact ca plapuma de nori de afară, în jurul stranei ce strălucea, străină, pe scunda estradă de lemn, Ducu Țiblea (patronul magazinului din sat, într-o cămașă albă, de ospătar, stând cel mai aproape de strană – probabil că ajunsese primul la biserică – într-o poziție perfect erectă, de militar, nepermițându-i niciunuia dintre mușchi să se miște de fălos ce era), Stroe Papilă (fost șomer, actual bețiv, însă periculos de imprevizibil, având tustrei băieții plecați la muncă în străinătate), Tudose Sică (sămânțar înrăit, rârâit, nici el mai prejos decât restul, căci învârtise de curând niște afaceri dubioase cu tablă de pus pe case, burlane și șindrile), Toader Tulfuț (sosit din Anglia special pentru ocazie, asudând într-o cămașă flaușată, cadrilată și niște pantaloni roșii de poponar – nu putu să nu îi treacă prin cap lui Țâzdea, deși imediat își făcu semnul crucii, cerându-și iertare de la Dumnezeu pentru îndrăzneala de a nutri asemenea gânduri în sfânta biserică – legănându-se nerăbdător, de pe vârfuri pe călcâie, în spatele lui Țiblea), Alexei Ioan, Irinel Florescu, Gicu Bolohan, Sile Vasilescu, Tiberiu Bălan, Radu Pârpâlescu și mulți alții care rămăseseră în spate pentru că întârziaseră, asemenea lui Țâzdea, la Sfânta Liturghie. Cum nu putea să privească strana, ba de ceafa lui Țiblea, ba de pântecele lui Papilă, ba de scăfârlia lui Sică sau de pletele lui Alexei și, în general, de desimea țesutului de corpuri umane ce se adunaseră grămadă în același punct în scopul de a își demonstra, precum fariseii (îi trecu prin minte lui Ionel), fanaticul devotament față de tronul mult deziderat, Țâzdea închise ochii, lăsându-se transportat de timbrul tărăgănat al vocii dascălului Lulu, îngăimând ceva despre o preasfântă născătoare de Dumnezeu ce miluia (sau miruia?) pe (sau pre?) niște noi indeterminați (păcătoși pe deasupra!), încercând să și-o imagineze de unul singur, așa cum o văzuse în zilele în care încă mai aparținea lui Moș Tache Alafat, cel cu tumoarea la ficat, așadar cu mult timp înainte de a fi scoasă la licitație. Strana, cu un relief sculptat în lemn – ce înfățișa o inflorescență înconjurată de frunze de viță de vie – pe spetează, cu brațe înalte, impunătoare, cu pernă de smarald pentru așezat, strălucind ca un obiect prețios de ceară, se profila, asemenea unui tron regal, solitar, înaintând pe fondul picturii murale, levitând precum însuși Iisus în vârful muntelui Tabor. Dacă ultima licitație – cea care îi asigurase fiicei coanei Michelle, Florența, o strană chiar dinaintea ușii diaconești a arhanghelului Gabriel (ce acum stătea veșnic goală, pentru că Florența, fată conștiincioasă, plecase între timp la maică-sa, în Franța, să se facă patiseră) – fusese încheiată cu douăzeci de milioane, deși femeile din sat erau mai arțăgoase și mai cheltuitoare decât bărbații atunci când venea vorba de prezervarea bunului renume și de ostentația puterii financiare a familiei, atunci (se gândea Țâzdea) strana aceea, în jurul căreia se îngrămădiseră cu toții, nu se putea da cu mai mult de cincisprezece, maxim optsprezece milioane. Degeaba se împăunau ei, degeaba încercau să se intimideze unul pe celălalt, privindu-se amenințător, încercând să-și transmită unul altuia, cu subînțeles, ceva fără înțeles, când Ionel Țâzdea avea în buzunarul drept al pantalonilor un teanc de treizeci și trei de Caragiali, ce i-ar fi permis (se gândea) să liciteze pentru două strane simultan, așa, de-al dracului și de ambițios ce era (aici își făcu iarăși cruce și îi ceru iertare lui Dumnezeu, rugându-l să nu îl pedepsească în acea zi de cumpănă, la acel moment de cumpănă, pentru vorbe pe care, în general, omul, păcătosul, robul le mai scapă fără să-și dea seama), să vadă întreg satul că numele său, greu de pronunțat, era astfel doar în virtutea faptului că posesorul său era unul greu de înfruntat.
Dragi enoriași (începu preotul după împărțirea anafurei, imperturbabil, în veșmântul său negru, cu două cruci aurite brăzdându-i pieptul patrafirului), după cum bine știți, o săptămână să fie de când robul lui Dumnezeu Tache a plecat la cele sfinte (fiecare cuvânt în plus era încă un pietroi agățat de grumazul lui Țâțel, care nu voia nimic altceva – nici nu se clintise din loc atunci când gloata făcuse rând în fața preotului, să ia anafură, ci profitase de faptul că grupul de bărbați se rărise pentru a admira încă o dată strana, ce i se păruse mai curată decât de obicei, mai încăpătoare și mai luminoasă decât cea mai senină zi pe care o trăise – decât să se termine odată supliciul și să i se acorde ce îi era cuvenit), iar strana pe care în fiecare zi de duminică o ocupa, conștiincios, ca un drept credincios ce era, a rămas acum la fel de pustie ca și trupul său fără suflet. Așa cum bunul Dumnezeu ne dă fiecăruia după putere, tot așa și noi vom porni, deoarece strana este, de data aceasta, una pentru bărbați, iar bărbații au mai multe posibilități materiale și mai multă putere de muncă decât femeile, fiind dânșii capii de drept ai familiei, așa cum stă scris în sfânta scriptură precum și în epistolele sfântului apostol Pavel către corinteni, de la o sumă mai ridicată (Țâțel începu să dea atenție cuvintelor preotului) față de cea de la care s-a pornit la ultima strană pe care am licitat-o, în partea aceasta (cu un gest al mâinii, preotul cuprinse partea stângă a bisericii, acolo unde nevestele și soacrele și surorile și mamele celor din dreapta își frecau mâinile de emoție, afișând toate un zâmbet tâmp, de om care nu înțelege o iotă dar, ca să nu se facă de râs, surâde și aprobă totul în tăcere) a bisericii. Vom porni de la douăzeci (lui Țâțel i se păru că aude ca prin vis), nu, ca să nu fie sumă rotundă, douăzeci și două de milioane (Țâțel duse palma la frunte, repetându-și în gând, cu ochii închiși, că va fi bine, că el deținea controlul, că treizeci și trei era, totuși, vârsta la care murise Mântuitorul). Douăzeci și cinci (răsună glasul baritonal al lui Țiblea), douăzeci și opt (tună vocea lui Papilă), treizeci (spuse Alexei), treizeci și trei de Caragiali – apucă să îngăime și Țâțel, chiar înainte ca Toader Tulfuț să șocheze pe toată lumea (inclusiv pe preotul ce le zâmbea tuturor cu blândețe, ca la spovedanie, cu mâinile împreunate în jurul crucifixului și privirea-i cuprinzând întregul orizont pictural al pronaosului) atunci când, pe un ton de măgar bișnițar, înecat cu nutreț dar încă glumeț, rase: Sicstisics, părinte, dacă mă-nțelegi ce zic!
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Mulțumesc puținilor (dar bunilor!) care au apreciat acest text la concursul Liternautica.
Vă las pe voi să descoperiți subtilitățile.
Pavel, n-as fi recunosocut ca-ti apartine si asta tocmai ca ai abordat aici un stil voit sud-american, cu fraze super-lungi, intortocheate. (De ce n-am facut noi oare o trebusoara frumos, „romaneste”, cum fac altii?? sa zicem de forma ca totul e anonim si cinstit, dar in spatele cortinelor sa ne premiem unul pe altul? Pentru ca nu vreti!! :) :) Dar haide sa lasam gluma si sa trecem la lucruri serioase… Am mai spus-o si in alta parte: e de preferat sa utilizezi (in gneral, utilizati) constructii cit mai clasice, nothing too too fancy, pt ca trebuie sa fii pe gustul a o multime de oameni si sint sanse mari sa „iesi in afara” cind experimentezi.
Si acum astea fiind zise, ca exercitiu de verificare (stii ca la mate cind ne punea sa facem proba? :) ), scoate paranteza din prima fraza si vezi ce ramine. O fraza nu foarte corecta acolo.
Alt sfat este ca pe viitor sa incerci sa ocolesti citiva „desi” prin constructii similare: „cu toate ca”, „in ciuda acestui fapt” etc. Daca eu as trimite la un concurs, as utiliza „Find” in word ca sa fiu sigur ca nu am utilizat de prea multe ori o anumita conjuctie.
Gerunziul.. mare grija.. utilizat in exces rupe fluiditatea frazei. Eu gerunziul il vad ca pe un „quick fix”.. adica.. trebuie ocolit cind e posibil, cind ai la indemina ceva mai elegant.
Ideea textului e faina. Nici nu vreau sa ma gindesc ce ar fi iesit daca o construiai folosind un stil clasic, fraze mai scurte, etc. Uitam sa spun: bine ales titlul!
Cornel. Să mă ierți dacă voi ține cont doar parțial de sfaturile tale, nu pentru că nu te consider suficient de pregătit pentru a-ți da dreptate, nici pentru că nu ai avea (dreptate), ci pentru că eu, așa cum cred că am mai spus-o și în alte rânduri, sunt dispus să îmi asum acel risc de a ieși în afara a ceea ce se caută, de a fi apreciat de puțini, fără însă a mă compromite, pentru a rămâne împăcat cu mine însumi. Cu umilință afirm că nu doresc să mă aplatizez, nu doresc să imit, vreau doar să îmi caut stilul care mi se potrivește (adică cel în care îmi este cel mai ușor să scriu) fără să îmi pese câți cititori voi atrage, conștient de faptul că aș putea fi contestat mai mult decât apreciat. Atâta vreme cât mă simt împăcat cu mine însumi, atâta vreme cât mă recunosc în arta mea, well, e urât să o spun astfel însă: who cares about the others? Nu mă refer la tine aici!
Gerunziul, în limba română, are acest efect de care spui, însă dacă te gândești la traducerea în engleză, el este mult mai agreabil și mai plăcut auzului. Răspunzând testului tău (de ”matematică”), consider că fraza mea inițială, chiar dacă e lungă și pare nesfârșită, are înțeles de sine stătător și de aceea am să o postez aici fără paranteze.
Ea ar suna cam așa: Pentru Ionel Țâzdel, zis și Țâzdea sau Țâțel, deși o imensă, cenușie, densă plapumă de nori stătea grămadă peste sat, exact ca în poezia lui Coșbuc, eclipsând, cu desimea sa, un soare tomnatic de sfârșit de septembrie, al cărui orbitor glob de lumină rătăcea, orbește, așa cum rătăcește soarele în zilele ploioase, deși fusese nevoit să se încalțe cu cizmele și să își care pantofii cei mai buni într-o sacoșă roșie de plastic pe care o ținea cu hotărâre în pumnul stâng, de teamă ca nu cumva, la dezgroparea bruscă a labelor picioarelor din mâzga smârcoasă, dezechilibrându-se, să o scape în noroi, ziua aceea era una dintre cele mai… nu, era (își spuse), fără nicio îndoială, cea mai importantă zi din viața sa.
Îți mulțumesc nespus pentru apreciere și comentariu!
Nu am făcut treaba aia ”românească” pentru că avem, în echipă, un stoic simț al moralității și al rectitudinii, ce ne ghidează la fiecare pas. :)
Ceea ce e de apreciat aici este frumusețea detaliilor, ochiul atent al celui care scrie. Însă, totuși, se lungește inadmisibil de mult fraza, poate cu timpul se va deprinde perfect cum să se ocolească și acest aspect ușor derutant pentru cititor.
Uite, mai jos, un exemplu în acest sens:
”Dragi enoriași (începu preotul după împărțirea anafurei, imperturbabil, în veșmântul său negru, cu două cruci aurite brăzdându-i pieptul patrafirului), după cum bine știți, o săptămână să fie de când robul lui Dumnezeu Tache a plecat la cele sfinte (fiecare cuvânt în plus era încă un pietroi agățat de grumazul lui Țâțel, care nu voia nimic altceva – nici nu se clintise din loc atunci când gloata făcuse rând în fața preotului, să ia anafură, ci profitase de faptul că grupul de bărbați se rărise pentru a admira încă o dată strana, ce i se păruse mai curată decât de obicei, mai încăpătoare și mai luminoasă decât cea mai senină zi pe care o trăise – decât să se termine odată supliciul și să i se acorde ce îi era cuvenit), iar strana pe care în fiecare zi de duminică o ocupa, conștiincios, ca un drept credincios ce era, a rămas acum la fel de pustie ca și trupul său fără suflet.”
Părerea mea că după acel ”strana”, fraza trebuia încheiată și începută o alta, altfel nu e prea ușor pentru cititor de urmărit, așa cum trebuie, întreaga idee per ansamblul ei. Adică, de ce să nu se umble puțin la stil, astfel încât textul să fie ușor de citit?
Eu aș fi scris, poate, așa:
”Dragi enoriași (începu preotul după împărțirea anafurei, imperturbabil, în veșmântul său negru, cu două cruci aurite brăzdându-i pieptul patrafirului), după cum bine știți, o săptămână să fie de când robul lui Dumnezeu Tache a plecat la cele sfinte (fiecare cuvânt în plus era încă un pietroi agățat de grumazul lui Țâțel, care nu voia nimic altceva decât să se termine odată supliciul și să i se acorde ce îi era cuvenit. De fapt, nici nu se clintise din loc atunci când gloata făcuse rând în fața preotului, să ia anafură, ci profitase de faptul că grupul de bărbați se rărise pentru a admira încă o dată strana preotului. De fapt și de drept, i se păruse ceva mai curată decât de obicei, mai încăpătoare și mai luminoasă decât cea mai senină zi pe care o trăise)…” aici trebuia să se continue cuvintele preotului…
Nu pot să îmi dau seama ce a vrut să spună scriitorul, în continuare. Adică aici: ”iar strana pe care în fiecare zi de duminică o ocupa, conștiincios, ca un drept credincios ce era, a rămas acum la fel de pustie ca și trupul său fără suflet.” Nu era firesc să se continue discursul înaltei fețe bisericești?
Ca și sfat, nu merg două atributive una după cealaltă, adică (reiau textul)
(…) …agățat de grumazul lui Țâțel, ”care” nu voia nimic altceva – nici nu se clintise din loc atunci când gloata făcuse rând în fața preotului, să ia anafură, ci profitase de faptul că grupul de bărbați se rărise pentru a admira încă o dată strana, ”ce” i se păruse mai curată decât de obicei
Eu îl evit, ca regulă, pe ”ce”, într-o atributivă, mi se pare că e mai elegant să spui ”care”, dar asta e doar o părere personală.
Ideea e că trebuie puțină atenție în construirea frazelor, altfel riști să pierzi atenția cititorului…
Oricum, de remarcat excepționala atenție la detalii, mie asta nu îmi iese niciodată… Toate respectele și admirația mea!
@Pavel Ce n-as da eu sa am virsta ta.. sa am timp sa experimentez pe indelete.. sa vad ce functioneaza si ce nu. Din pacate m-am apucat de scris pe la 38 de ani, deci nu demult… si nu am timp de pierdut :)
Dar pt ca tot veni vorba, uite un citat aici dintr-un personaj creat de mine in „Bugs Bunny”:
„Eu niciodată n-am fost în tinereţe aşa cum sunt acum, la fel de bun. Ceva am în mine, nu ştiu ce. În tinereţe am avut o chestie formidabilă: însăşi tinereţea. Dar acum eu am dat drumul la ceea ce am ascuns până acum: determinarea, experienţa cu oamenii şi am descoperit că sunt un bun vorbitor, am simţul umorului – vă rog frumos să mă credeţi!”
Daca n-ai citit-o si ai chef sa te distrezi:
https://liternautica.com/bugs-bunny/
Iulia Elize. Spuneți ”inadmisibil de mult”. De ce? Nu există o limită prestabilită. Nimeni nu a hotărât vreodată oficial că lungimea potrivită a unei fraze ar fi cam de atâția centimentri.
În legătură cu acea frază, dvs. spuneți: Nu pot să îmi dau seama ce a vrut să spună scriitorul, în continuare. Adică aici: ”iar strana pe care în fiecare zi de duminică o ocupa, conștiincios, ca un drept credincios ce era, a rămas acum la fel de pustie ca și trupul său fără suflet.” Nu era firesc să se continue discursul înaltei fețe bisericești?
Eu răspund: bineînțeles că era firesc, iar acela este discursul preotului. Liniile de pauză și parantezele, deși abundente, sunt încheiate cu foarte mare atenție și vă pot garanta că dacă le excludeți, fraza are sens de sine stătător iar dacă le urmăriți cu atenție, fraza are un și mai complet înțeles. Trebuie însă ca cititorul să renunțe la comoditate și să se ”chinuie” să înțeleagă. De ce? Pentru că așa îmi place mie să îl torturez. De ce să se relaxeze cititorul? Vreau să îl fac părtaș la construcția frazelor. Vreau să perceapă, psihic, cât e de greu să contruiești din nimic un întreg labirint :) Iar pentru cititorii a căror atenție o pierd, ei bine, ei sunt buni pierduți. Cine dorește să își bată capul, să rămână! Cam asta e deviza mea. Satisfacția (și totodată ușurarea) pe care o simți ca cititor atunci când ajungi la sfârșitul unei fraze și ești sigur că ai înțeles totul, coincide cu cea a scriitorului în momentul în care a terminat de construit fraza respectivă.
Pentru că nu vreau să vă las cu nelămuriri, deși, după părerea mea, e totul cât se poate de clar (desigur, sunt convins că cititorului i se cere un efort considerabil de atenție), am să vă ușurez munca, îngroșând, în fraza respectivă, cuvintele preotului:
Dragi enoriași (începu preotul după împărțirea anafurei, imperturbabil, în veșmântul său negru, cu două cruci aurite brăzdându-i pieptul patrafirului), după cum bine știți, o săptămână să fie de când robul lui Dumnezeu Tache a plecat la cele sfinte (fiecare cuvânt în plus era încă un pietroi agățat de grumazul lui Țâțel, care nu voia nimic altceva – nici nu se clintise din loc atunci când gloata făcuse rând în fața preotului, să ia anafură, ci profitase de faptul că grupul de bărbați se rărise pentru a admira încă o dată strana, ce i se păruse mai curată decât de obicei, mai încăpătoare și mai luminoasă decât cea mai senină zi pe care o trăise – decât să se termine odată supliciul și să i se acorde ce îi era cuvenit), iar strana pe care în fiecare zi de duminică o ocupa, conștiincios, ca un drept credincios ce era, a rămas acum la fel de pustie ca și trupul său fără suflet.
Cam asta scriam eu acum ceva ani buni, o sa va vină să râdeți, dar o să pun fragmentul mai jos. Să nu se râdă prea tare, vă rog… Aș, ce n-aș mai da nici eu să mai am vârsta de atunci…
”Eu stau în cămăruţa mea familiară mulţumind cu un zâmbet îmbrăţişărilor sincere ale îndrăgostiţilor, gândurilor curate care se ating mai abitir decât orice înmănunchere stelară de raze şi mă cred vinovată de mal-praxis sentimental.
Parcă nu ştiu a iubi destul, parcă sunt o ucenică ce, cu fiecare zi furată bătrânului Timp, se trezeşte că uită tot mai mult, pierzându-şi gesturile într-un tomberon de lux plin până la refuz, la un colţ de stradă. Şi totuşi mă proclam şi eu o surioară a îndrăgostiţilor, mi-e drag că vă iubiţi, inima mea tresaltă alături de voi ca o vrăbiuţă pitită în locul unui cuc dintr-un uitat şi desuet ceasornic.
Hârjoana inimilor zăpăceşte şi farmecă pe privitori. În visări, ea face cu mâna cerului şi celorlalţi ce aspiră la ea de pe cel mai înalt pisc al posibilităţilor şi străduinţelor. Nu cunoaşte invidia, nu ştie ce e puţin si, mai ales, nu cunoaşte sensul cuvântului „imposibil”.
Dorul meu de hârjoană sentimentală îmi arde ca un chibrit degetele şi mă trezesc că simt mult şi că iubesc chiar şi atunci când sunt într-o singurătate absolută. Atunci degetele învaţă să cânte la pian, atunci toată muzica devine suficientă prin sine însăşi.”
Oricum, o să vedeți că stilul se schimbă odată cu trecerea anilor… Mie mi se pare un pic îngreunat, dar asta e doar o simplă părere…
Sunt de acord cu dumneavoastră. Stilul mi se schimbă de la lună la lună, ce să mai vorbim de ani? :) Mulțumesc pentru interesul dumneavoastră, pentru răbdare, aprecieri și comentariu.
PS: fragmentul dvs. poate fi oricum, numai rizibil nu! Mi-a plăcut!
Nu neapărat în apărarea mea (căci nu ai de ce să te aperi între prieteni), ci doar așa, ca fapt divers, și cred că și pe Cornel sau mai ales pe Cornel l-ar interesa, iată fraza de început a romanului Melancolia Rezistenței de László Krasznahorkai (cunoscătorii știu cine e, sau cine a devenit între timp), în engleză, bineînețeles, căci în română e mai greu de găsit:
SINCE THE PASSENGER TRAIN CONNECTING THE
icebound estates of the southern lowlands, which extend
from the banks of the Tisza almost as far as the foot of the
Carpathians, had, despite the garbled explanations of a
haplessly stumbling guard and the promises of the
stationmaster rushing nervously on and off the platform,
failed to arrive (‘Well, squire, it seems to have
disappeared into thin air again …’ the guard shrugged,
pulling a sour face), the only two serviceable old woodenseated
coaches maintained for just such an ‘emergency’
were coupled to an obsolete and unreliable 424, used only
as a last resort, and put to work, albeit a good hour and a
half late, according to a timetable to which they were not
bound and which was only an approximation anyway, so
that the locals who were waiting in vain for the eastbound
service, and had accepted its delay with what appeared to
be a combination of indifference and helpless resignation,
might eventually arrive at their destination some fifty
kilometres further along the branch line.
Povestirea atinge cu fină ironie apucăturile miticilor care nu se zgârcesc la un ban ca să își gâdile orgoliul de a ședea în față la biserică pe de o parte, și cupiditatea întristătoare a unora dintre oamenii bisericii, care nu se sfiesc de la a face cât mai mulți bani chiar pe seama exploatării acestui viciu, pe de altă parte.
Aceste fapte s-au petrecut (oare se mai petrec?) în realitate.
Pavel, au dreptate cei care au ridicat din sprânceană în fața frazelor tale baroce. Între stil și conținut trebuie să existe o legătură. Nu degeaba Caragiale (himself) a scris limpede și clar, pentru mitici :)
Într-adevăr, faptele s-au petrecut, Florin, cu adevărat: uitasem să precizez (ar fi avut rost oare?) că întâmplarea a apărut la știri și că s-a repetat în mai multe sate/comune din România. Despre partea cu dreptatea, ce să zic? E și dreptatea un concept relativ…
În altă ordine de idei, îl apreciez enorm pe Caragiale!
Mulțam de trecere!